© Vatican Media

Colocviu cu cardinalul Semeraro cu ocazia întâlnirii despre sfinţenie

Nu o problemă privată, ci comunitară

de Nicola Gori

Sfinţenia este un dar al lui Dumnezeu oferit comunităţii, nu este niciodată o chestiune privată. Sfântul pune în conexiune pe fraţi cu Cristos şi de aceea este un instrument de comuniune şi relaţionare. Despre aceasta vorbeşte cardinalul Marcello Semeraro, prefect al Dicasterului Cauzelor Sfinţilor, în acest interviu acordat cotidianului "L'Osservatore Romano" în deschiderea lucrărilor întâlnirii "Dimensiunea comunitară a sfinţeniei" - organizată de acelaşi dicaster - programată până la 16 noiembrie 2023 la Institutul patristic "Augustinianum" din Roma.

De ce o întâlnire despre dimensiunea comunitară a sfinţeniei?

Este o realitate de fapt că, atunci când se vorbeşte despre sfinţenia Bisericii, ne referim aproape total la fiecare credincios, chemat să parcurgă un obositor urcuş spiritual pentru a ajunge la vârfurile sfinţeniei. În schimb, sfinţenia este primire a unui dar pe care Dumnezeu îl oferă întregii Biserici chemându-i pe toţi şi pe fiecare la întâlnirea cu el. Este vocaţia universală la sfinţenie amintită de Conciliul al II-lea din Vatican. "Toţi suntem chemaţi la sfinţenie: este însăşi măsura vieţii creştine", spunea Benedict al XVI-lea la sfârşitul unui ciclu de audienţe de miercuri despre sfinţenie (13 aprilie 2011); Francisc, în mod asemănător: "Dumnezeu ne atrage ţinând cont de reţeaua complexă de relaţii interpersonale care se stabilesc în comunitatea umană: Dumnezeu a voit să intre într-o dinamică populară, în dinamica unui popor" (Gaudete et exsultate, 6). Sunt câteva texte care ne-au inspirată să ne gândim la această întâlnire anuală a noastră.

Mai există fascinaţia sfinţeniei în rândul credincioşilor?

Prezenţa sfinţilor şi sfintelor în viaţa Bisericii ne spune că întâlnirea cu Dumnezeu este cu adevărat practicabilă; nu este o destinaţie la care nu se poate ajunge. Este cunoscută de acum expresia Papei Francisc cu privire la "sfinţenia de la uşa de alături". Mai ales evlavia populară ne spune că sfinţenia mai are fascinaţie asupra credincioşilor; o forţă pe care André Vauchez, cunoscut specialist în istoria spiritualităţii creştine, o găseşte în percepţia unei forţe atractive deosebite care emană din unele figuri. Pascal a scris că "sfinţii au propria lor împărăţie, strălucirea lor, victoriile lor şi maiestatea lor" (Cugetări 290). Mă gândesc la atracţia exercitată şi de figuri necreştine. De exemplu, Etty Hillesum, a cărei viaţă se poate cuprinde într-un vers al lui Rilke: "Chiar dacă nu vrem Dumnezeu maturează". Benedict al XVI-lea o citează în audienţa care a urmat după renunţarea sa la slujirea petrină, la 13 februarie 2013: "În viaţa sa risipită şi neliniştită îl regăseşte pe Dumnezeu chiar în mijlocul marii tragedii din secolul al XX-lea, Shoah. Această tânără fragilă şi nesatisfăcută, transfigurată de credinţă, se transformă într-o femeie plină de iubire şi de pace interioară, capabilă să afirme: «Trăiesc constant în intimitate cu Dumnezeu»".

Ce rol au laicii în a mărturisi lumii această dimensiune comunitară?

Pentru credincioşii laici există un spaţiu cu adevărat privilegiat şi este viaţa de familie. În celebrarea nunţii Biserica invocă mijlocirea soţilor sfinţi şi este fundamental după aceea harul sacramentului căsătoriei. În Amoris laetitia papa a aminti că acest sacrament este un dar pentru sfinţirea soţilor şi este o vocaţie, deoarece este un răspuns la chemarea specifică de a trăi iubirea conjugală ca semn imperfect al iubirii dintre Cristos şi Biserică (cf. nr. 72). Biserica are astfel de figuri luminoase: mă gândesc la soţii Martin, părinţii Sfintei Tereza de Lisieux; la Luigi şi Maria Beltrame Quattrocchi, la familia Ulma, beatificată în septembrie.

S-au schimbat modelele de sfinţenie în ultimele decenii?

Observând istoria Bisericii şi teologia sfinţeniei este posibil să întâlnim schimbări, precum şi accentuări diferite. Se întâmplă, de asemenea, ca, în contexte determinate, să prevaleze unele stereotipuri care întunecă faţa autentică a sfinţeniei; însă, cu adevărat, sfinţii sunt mereu bărbaţi şi femei care, plecând de la experienţa lor cu Dumnezeu, au răspuns la provocările timpurilor şi ale culturilor. În aceste săptămâni papa prezintă unele din aceste figuri cu adevărat "actuale", precum venerabila Madeleine Delbr?l, vestitoarea unei sfinţii "pe străzi"; Sfântul Charles de Foucauld, inimă pulsantă de caritate în viaţa ascunsă; Fericitul José Gregorio Hernández Cisneros, medic al săracilor şi apostol de pace... Sunt mărturii care ne spun că sfinţenia nu este negare a lumii şi a trupului, ci este plinătate de viaţă trăită în iubirea lui Cristos şi comuniunea în Biserică.

Cum să facem politică şi să devenim sfinţi?

Cred că este întrebarea, cel puţin astăzi în Europa noastră, cea mai provocatoare, dacă nu pentru că indică un spaţiu unde se observă o mai mare ascundere creştină! Asta contrastează cu magisteriul Conciliului al II-lea din Vatican, care vede în spaţiile edificării umanului un loc privilegiat pentru angajarea credincioşilor laici. Asta nu pentru că se vrea excluderea lor din angajarea intra-eclezială (dimpotrivă, în recentele lucrări sinodale s-a vorbit mult despre asta), ci pentru că, aşa cum sublinia Conciliul al II-lea din Vatican, viaţa lor este ca întreţesută de realităţi temporale. Paul al VI-lea a preluat cu insistenţă acest magisteriu în Evangelii nuntiandi: "Cu cât vor fi laici pătrunşi de spirit evanghelic, responsabili ai acestor realităţi şi angajaţi în mod explicit în ele, competenţi în promovarea lor şi conştienţi că trebuie să dezvolte toată capacitatea lor creştină ţinută adesea ascunsă şi sufocată, cu atât aceste realităţi, fără a pierde nimic şi fără a sacrifica din coeficientul lor uman, ci manifestând o dimensiune transcendentă adesea necunoscută, se vor afla în slujba edificării Împărăţiei lui Dumnezeu şi prin urmare a mântuirii în Isus Cristos" (nr. 70). Avem în asta nişte figuri cu adevărat puternice: mă gândesc la Toma Morus, proclamat de Ioan Paul al II-lea patron al politicienilor; cât priveşte contemporanii, mă gândesc la Fericitul Alberto Marvelli, la venerabilul Robert Schuman, la slujitorii lui Dumnezeu Giorgio Pira şi Alcide De Gasperi.

Există ambiente sau situaţii în care este imposibil a deveni sfinţi?

Prezenţa, mai ales în epoca modernă, a unei mari varietăţi de sfinţi ne spune şi că sfinţenia este realizabilă în cele mai diferite stări de viaţă. Este un clasic ceea ce într-un text vestit din Filotea scria Sfântul Francisc de Sales, citat şi de Ioan Paul al II-lea la nr. 56 din Christifideles laici: "A pretinde să eliminăm viaţa evlavioasă din cazarma soldatului, din atelierul meşteşugarului, de la curtea principelui, din intimitatea soţilor este o greşeală, ba chiar o erezie...". Într-un singur spaţiu este imposibilă sfinţenia şi este cel al păcatului şi al viciului. Însă acesta este şi un spaţiu din care este posibil să se iasă cu convertirea. Model principe este răstignitul de lângă Isus pe Calvar. Despre el, Candido din Fulda, un autor medieval, a spus că atunci când a urcat pe cruce era un tâlhar, în schimb când atârna mort pe aceeaşi cruce era un martir.

(După L'Osservatore Romano, 13 noiembrie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.