© Vatican Media

A ieşi din război pentru a face să se nască viaţa. Interviu cu cardinalul Pierbattista Pizzaballa, patriarhul latin al Ierusalimului

Prima lună a conflictului din Ţara Sfântă, în relatarea patriarhului latin al Ierusalimului. Un interviu de Roberto Cetera

"Ceva s-a rupt. Sper că nu iremediabil. Dar va fi nevoie de mult timp şi efort pentru a reconstrui". Ceva, însă, era deja fisurat de ceva vreme: "Cu siguranţă, schela era şubredă şi la ea se lucra cu multă dificultate. Uneori, se prăbuşea câte o scândură. Acum s-a prăbuşit întreaga schelă. Va trebui să o luăm de la capăt".

Cardinalul Pierbattista Pizzaballa, patriarhul latin al Ierusalimului, relatează jurnalistului de la "L'Osservatore Romano" acest timp de război care a început exact acum o lună.

În acea dimineaţă, îşi aminteşte patriarhul, mă aflam în casa mamei mele, la Bergamo. Trecuse abia o săptămână de la Consistoriul în care Papa Francisc mă voise cardinal. Săptămâna trecuse în sărbători şi festivităţi în Italia, nimic nu putea să prevadă ce lucruri oribile aveau să se întâmple câteva zile mai târziu. În acea sâmbătă aveam programată o întâlnire cu primăria, dimineaţa şi o slujbă în catedrală, după-amiaza. În timp ce eram acasă, am primit un telefon de aici, din Ierusalim, de la unul dintre colaboratorii mei de la Patriarhie, care m-a întrebat: "Ce părere aveţi? Ar trebui să dăm un comunicat?". Şocat, am răspuns: "Un comunicat despre ce?" "Eminenţa Voastră nu ştiţi nimic?" Situaţia de aici este groaznică". La început am crezut că este unul dintre obişnuitele atacuri cu rachete cu care ne-a obişnuit de ani de zile frontiera cu Gaza. Apoi, având în vedere angajamentele publice la care participam, nu mi se părea potrivit să mă uit încontinuu la telefon pentru a afla noutăţi. Aşa că abia seara am început să realizez gravitatea situaţiei. Văzând grozăvia acelor imagini, nu am ezitat să caut imediat un mod de a mă întoarce aici, la Ierusalim. Nu erau curse, aşa că a trebuit să aştept două zile pentru a zbura la Amman şi apoi să ajung la Ierusalim cu maşina, destul de dificil. Spun "dificil" pentru că graniţa dintre Iordania şi Israel era închisă şi a trebuit să solicit un "permis special".

Şi în sfârşit, v-aţi întors la Ierusalim.

Da, abia când am ajuns aici am început să conştientizez ceea ce se întâmpla; masacrele oribile ale civililor, războiul declarat ca răspuns, sirenele care dădeau alarma, exploziile din depărtare. Nu a fost uşor să înţeleg şi să ascult, pentru că fiecare vorbea doar despre propriile experienţe, despre propriile drame.

Ultima dată când am vorbit aici, la Ierusalim, la sfârşitul lunii septembrie, înainte ca dumneavoastră, Eminenţă, să plecaţi la Roma, ne-aţi împărtăşit îngrijorarea cu privire la escaladarea violenţelor şi a crimelor din Cisiordania şi de aici, din Ierusalim, dar nimic nu v-a făcut să vă imaginaţi un asemenea deznodământ. Şi pentru dumneavoastră evenimentele din 7 octombrie au fost complet imprevizibile?

Da, "L'Osservatore Romano" a relatat de mai multe ori în ultimele luni despre îngrijorarea mea faţă de o situaţie care degenera pe zi ce trecea. Nu am exclus că acest conflict putea să devină şi mai complex şi mai sângeros, dar cu siguranţă, nu mi-am imaginat aşa ceva.

Oare nici preotul paroh din Gaza nu a sesizat vreun semnal?

Nu. Venise şi el la Roma. Dacă ar fi avut chiar şi cea mai mică bănuială, mi-ar fi spus despre asta.

Aşadar, odată ajuns la Ierusalim, primele zile au fost grele.

Da, pentru că, pe lângă faptul că trebuia să ascult şi să încerc să înţeleg, erau foarte multe lucruri practice de făcut, să mă asigur că toate comunităţile noastre sunt în siguranţă şi, bineînţeles, creştinii din Gaza, cum îi putem ajuta. Mai era apoi şi grija pentru comunitatea israeliană care spunea: "Dar despre noi nu vorbeşte nimeni, şi noi suntem teribil de răniţi". Pe scurt, o mare confuzie în care era foarte greu să-i împaci pe toţi. Toată lumea îmi cerea să-i ascult şi să le vorbesc. Cu mare greutate căutam să-i fac să înţeleagă că a fi de partea păcii nu înseamnă a fi neutru; aşa cum spune Papa Francisc: nu echidistant, ci echiapropiat. Dar, în aceste momente de durere şi de furie, nu toată lumea înţelege acest lucru.

Am văzut controversele care au urmat unor declaraţii ale autorităţilor bisericeşti.

Tocmai, am fost criticaţi atât de o parte, cât şi de cealaltă. Emoţiile care s-au dezlănţuit au fost foarte puternice, iar la început şi nouă ne-a fost greu să înţelegem amploarea evenimentelor. Dar nu ne-am ferit să reluăm legătura cu nimeni; şi nu o vom face niciodată.

Apoi, după zece zile, masacrul de la spitalul din Gaza.

A fost un moment cu adevărat şocant. Mai ales pentru că, după oribilele masacre comise de Hamas la 7 octombrie, am crezut că deja văzusem ce era mai rău. Sunt aici de 34 de ani, am trăit multe lucruri în această ţară, şi nu printre cele mai bune lucruri care i se pot întâmpla unui om, dar simt că pot să vă spun că ceea ce am trăit şi trăiesc şi astăzi, după 7 octombrie, mă şochează. De-a lungul acestor ani am construit multe relaţii, în interiorul şi în afara lumii "noastre", nu mă refer la relaţii politice, ci la relaţii umane, cu palestinienii şi cu israelienii; relaţii care, la un moment dat, s-au dovedit a fi imposibile. Ceva s-a rupt. Între ei, în primul rând. Iar tu, care ţi-ai dedicat întreaga viaţă pentru a fi legătura, mediatorul, nu mai poţi aşeza piesele împreună. Şi te simţi inutil, pentru că eşti nepotrivit pentru celălalt. Când logica eşuează, emoţiile preiau controlul. Şi există o ispită a celui rău care te încearcă: aceea de a te simţi neputincios în faţa răului. Te întrebi: cum poţi trăi ca şi creştin în mijlocul unei astfel de crize? Apoi, credincioşii tăi care te caută, care aşteaptă un cuvânt de la tine, care vor să te vadă, te readuc la realitate. Ei te caută, iar tu trebuie să fii acolo, pentru că un creştin îşi trăieşte viaţa în lupta împotriva celui rău.

Toate acestea reies din scrisoarea pe care aţi scris-o întregii dieceze, o scrisoare care i-a mişcat şi pe mulţi din afara Ţării Sfinte.

Am scris acea scrisoare într-o duminică, după-amiază. Am simţit nevoia să scriu nu numai fraţilor mei în credinţă, ci şi mie însumi. Să-mi reordonez gândurile. Să reînţeleg rolul meu şi al creştinilor din această ţară. N-aş vrea să fiu înţeles greşit, însă am simţit că mulţi aşteptau cuvintele mele ca pe o valoare existenţială. Vedeţi, aici, a fi creştin, nu e ca în Europa. Aici este un semn de apartenenţă, un mod de viaţă care te însoţeşte toată viaţa, în fiecare clipă a vieţii tale. Nu-l uiţi niciodată, iar dacă ar fi să-l uiţi, ţi-l amintesc alţii. Voiam să spun lucrurilor pe nume, clar, nu ca în interviuri, unde nu te poţi exprima pe deplin, mesajul este uneori denaturat şi se încearcă să te facă să fii de o parte sau de alta. Trebuia să spun un cuvânt adevărat, de rugăciune, de meditaţie.

Cred că e foarte greu să trebuiască să adresezi un al treilea cuvânt în timp ce eşti preponderent păstorul unei părţi sau al alteia.

Nu, deloc. Creştinii sunt o realitate mult mai compactă în această ţară. Dintre cele trei religii abrahamice, suntem singurii care nu ne identificăm cu un singur grup etnic. Permiteţi-mi să vă dau un exemplu: chiar acum, de exemplu, există soldaţi catolici care luptă în Gaza sub steagul Israelului. Şi ei fac parte din turma mea. Apoi, sunt comunităţile de vorbitori de limbă ebraică, străinii, muncitorii imigranţi. Acesta este un alt motiv pentru care am spus mai devreme că este nevoie de o doză suplimentară de curaj pentru a menţine unitatea în ciuda diferenţelor noastre. Chiar şi între preoţi există situaţii diferite, cei care trăiesc situaţia pe propria piele au cu siguranţă sensibilităţi diferite. Am vrut să îi întâlnesc şi să îi ascult. Chiar când sunt în poziţii diferite este important să laşi oamenii să vorbească şi să ştii să asculţi. Dar în scrisoarea mea şi în toate comunicările mele, am vrut să spun doar că trebuie să începem cu evanghelia şi să terminăm cu evanghelia. Poate că vorbele mele nu au fost întotdeauna înţelese şi bine primite în această gamă de poziţii diferite, dar trebuia să vorbesc în adevăr, reafirmând că numai evanghelia este busola noastră. Nu trebuie să uităm niciodată că suntem în primul rând creştini şi trebuie să ne întrebăm cum să trăim ca şi creştini în această situaţie. Să fie clar, această întrebare mi-o pun în primul rând mie însumi. După un prim moment de dezorientare, situaţia este acum mai clară, din păcate mai clară. Multe întrebări rămân totuşi deschise, cu privire la urmările, la modul în care se poate reconstrui o ţesătură de relaţii inter-umane.

Exact, ce va urma. Cum ieşim din acest război?

Războiul se va sfârşi mai devreme sau mai târziu, dar consecinţele acestui război vor fi teribile. Vedeţi, există două aspecte care mă îngrijorează în mod deosebit. Primul este că niciuna dintre părţi nu pare să aibă o viziune strategică, alta decât anihilarea celuilalt. Chiar şi pământul pare să fi trecut pe locul doi în faţa dorinţei de distrugere reciprocă. Nu există o strategie de ieşire. Al doilea este dificultatea de a se distanţa chiar şi emoţional de trecutul greu al ambelor popoare, Shoah şi Nakba, pe care l-a evocat 7 octombrie.

Impactul emoţional este enorm, mai ales pentru populaţia israeliană.

Gândiţi-vă că Israelul vine după ani de prosperitate economică, după un stil de viaţă occidental, care eliminase conflictul. Şi mai ales ţineţi cont că Israelul este o ţară mică pentru care 1.400 de morţi este foarte mult. Dacă o comparăm în procente cu populaţia naţiunilor europene, este ca şi cum la Roma, Londra sau Paris ar fi fost ucişi 15.000 de oameni într-o dimineaţă. Foarte puţine voci din cele două tabere sunt capabile să raţioneze fără acest impact emoţional.

Apoi, la un moment dat, v-aţi oferit să fiţi luat ostatic.

Ca să spun adevărul, un jurnalist la o conferinţă de presă m-a întrebat dacă aş fi dispus - dacă ar fi posibil - să mă ofer în schimbul ostaticilor. Iar eu am răspuns: cu siguranţă că da, un creştin - şi un episcop cu atât mai mult - este întotdeauna chemat să îşi ofere viaţa pentru ceilalţi. Nu e nimic extraordinar: este urmarea lui Isus, care a făcut-o pentru noi toţi. Ştirea aceasta a făcut neaşteptat înconjurul lumii; în acest climat polarizat, unora le-a plăcut, altora nu. Inutil să mai spun că aş fi spus acelaşi lucru şi despre palestinieni. Dar, repet, nu este nimic extraordinar în asta.

Cu siguranţă, pentru cei care văd semnele, faptul că într-o sâmbătă dimineaţa primeşti în Piaţa Sfântul Petru bereta roşie, simbolul unei vieţi oferite până la vărsarea de sânge, iar în sâmbăta următoare izbucneşte un război în ţara ta, este ceva extraordinar.

Nu ştiu dacă este ceva extraordinar. M-aş fi descurcat şi fără niciuna dintre ele.

Bineînţeles că m-am gândit şi eu la asta. Există un semn, dar nu ştiu cum să îl interpretez. Nu ştiu ce vrea să spună Domnul. Ştiu doar că acum este nevoie de un cuvânt clar, puternic, care să dea o direcţie. Prin cardinalat declari că îţi oferi viaţa până la martiriu. Acest martiriu este experimentat acum de poporul meu. În ceea ce mă priveşte personal, simt mai mult ca niciodată angajamentul de a-mi da viaţa. La urma urmei, dacă nu-ţi dai viaţa, nu există viaţă. Aceasta este legea creştinului. În primele ore de după 7 octombrie m-am simţit derutat, acum, mai ales prin rugăciune, încerc să discern voinţa Domnului. Ceea ce este foarte clar pentru mine este dragostea pentru poporul meu. Pentru tot poporul meu. Cu toate contradicţiile lor. Există un pasaj care m-a impresionat întotdeauna dintr-o scrisoare pe care Sfântul Francisc i-a scris-o ministrului general care se plângea de dificultatea de a-i "gestiona" pe fraţi, iar sfântul i-a răspuns aspru: "Întoarce-te la fraţii tăi şi iubeşte-i, şi nu încerca să-i faci doar fraţi mai buni, ci şi creştini mai buni". Deocamdată am înţeles că, în jurul meu, prima nevoie este tocmai aceea de a putea citi evenimentele din aceste zile în lumina evangheliei. Un cuvânt din evanghelie care să te ajute să trăieşti această situaţie. Şi cu atât mai mult situaţia care va urma. Chiar dacă astăzi nu ştim cum va fi. Ştim doar că nu va mai fi la fel ca înainte. Să ştim să ascultăm diferitele poziţii din jurul nostru, să le înţelegem, fără să le judecăm, să înţelegem ce este înăuntru, de unde provin. Să ştim să-i ascultăm pe toţi, să putem vorbi cu toţi.

Se poate vorbi şi cu teroriştii?

Vorbim cu toţi. Dacă s-ar putea, chiar şi cu ei. Pe de altă parte, dacă nu s-ar vorbi cu păcătoşii, întreaga istorie a lui Isus nu ar avea sens. Să fii clar cu toţi, dar să vorbeşti cu toţi.

Poţi să-i iubeşti pe toţi aici, acum?

Trebuie să-i iubeşti pe toţi. Aceasta este marea provocare pe care o avem ca şi creştini aici. Să fim capabili să îl iubim pe evreu şi pe musulman, pe israelian şi pe palestinian. Chiar şi atunci când ei nu recunosc iubirea noastră.

Trebuie reconstruită şi unitatea creştinilor din Ţara Sfântă?

Creştinii din Ţara Sfântă nu sunt divizaţi. Confuzi da, obosiţi, dar nu divizaţi. Confuzi, pentru că acel impact emoţional de care am vorbit mai devreme i-a afectat şi pe ei. De exemplu, comunitatea de limbă ebraică s-a ofensat la prima scrisoare a patriarhilor, iar comunitatea arabă, în alte privinţe, poate spune acelaşi lucru. Pentru mine, lucrul important este că au văzut că episcopul lor este prezent. Episcopul poate fi uneori plăcut şi alteori nu, dar e prezent. După aceea va trebui să vorbim clar unii cu alţii, să ne înţelegem. Nu va fi uşor, dar o vom face. La fel cum va trebui să o facă şi societăţile care locuiesc pe aceste meleaguri. Şi atunci această mică comunitate creştină va trebui să fie capabilă să spună ceva tuturor. Dar acum este încă devreme, pentru că există încă atât de multă durere, iar când există durere spaţiul de analiză şi reflecţie se îngustează. Durerea absoarbe multă energie, aşa că va dura ceva timp. Un lucru de care mi-am dat seama în aceste zile (probabil că mai am de lucru în această privinţă) este că există o mare nevoie de apropiere, de afecţiune. Mi s-a cerut în mod direct: "Spune-ne că ne iubeşti!". Acest lucru este important, nu trebuie subestimat.

Aceasta este valabil şi pentru cardinal, cred.

Desigur, dar cardinalul este mai norocos, pentru că a simţit foarte mult afecţiunea dumneavoastră, rugăciunile dumneavoastră. Pe de altă parte, atunci când ai o responsabilitate, e necesară şi o doză de singurătate, chiar profitabilă. Şi trebuie să o şi păzeşti. Nu mai trebuie să vă spun că încurajarea cea mai mare a venit din partea Papei Francisc, care m-a sunat chiar acum câteva zile. Aş vrea să mai adaug un lucru în legătură cu orientarea comunităţii noastre creştine. Sigur că mă doare polarizarea ei, dar, la urma urmei, creştinii sunt fiinţe umane, sunt la fel ca toţi ceilalţi, şi, la fel ca toată lumea, se hrănesc şi ei cu emoţii. Dacă un astfel de lucru s-ar fi întâmplat în Italia, Spania sau Franţa, creştinii ar fi reacţionat diferit? Apoi, această tragedie oferă, dacă se poate spune aşa, şi ocazia de a reflecta la propria identitate. Chiar azi dimineaţă am primit un telefon pentru a-mi spune despre cursurile de orientare spirituală pe care le-am promovat în cadrul seminarului nostru din Beit Jala; sunt foarte mulţi cei care se înscriu: este o mare nevoie de un cuvânt cu sens.

Cuvinte cu sens pe care turma le aşteaptă mai ales de la păstorul ei.

Uite, niciodată până acum nu mi-am dat seama că rolul meu implică, mai mult decât responsabilitate, un grad ridicat de paternitate. Tatăl este cel care ascultă, dirijează, sfătuieşte, corectează, păzeşte, protejează. Tatăl este cel care generează la viaţă. Şi aici, acum, este o mare nevoie de a genera o nouă viaţă.

(După L'Osservatore Romano, 7 noiembrie 2023)

Traducere de pr. Cristian Vacaru

lecturi: 2.