© Vatican Media

Colocviu cu Margaret Karram, preşedinta Mişcării Focolarelor

Semne de speranţă într-o lume suferindă

de Roberto Cetera şi Beatrice Guarrera

"Fraternitate, pace şi unitate: «sunt trei cuvinte teribil de actuale. Astăzi nu mai este epoca numai a drepturilor individuale, nici a drepturilor sociale pentru o categorie: epoca noastră este epoca drepturilor şi a obligaţiilor popoarelor şi ale omenirii». Chiara Lubich, fondatoare a Mişcării Focolarelor, rostea aceste cuvinte în urmă cu douăzeci de ani şi recitind astăzi acest discurs nu pot să nu mă emoţionez." Vorbeşte Margaret Karram, din 2021 preşedinta Mişcării Focolarelor, răspândită în 182 de ţări din lume. De la sediul operativ al Mişcării, situat la Rocca di Papa, la puţini kilometri de Roma, preşedinta îşi ia timp pentru a reflecta cu "L'Osservatore Romano" despre drumul Bisericii în acest timp şi despre momentul dificil pe care lumea, sfâşiată de conflicte, îl traversează. "Chiara - continuă Karram - ne indica deja atunci că pentru a trezi fraternitatea trebuie să trăim «o unitate, mereu în diversitate, în libertate, construită de persoane şi de popoare care să fie cu adevărat ele însele, purtători ai unei proprii identităţi şi ai unei proprii culturi deschise şi dialogante cu celelalte». Sunt convinsă că numai trăind aşa putem construi o lume de pace. Pacea, afirmă ea, este o realitate pe care toţi o dorim, dar, dacă privesc la lumea de astăzi, îmi spun: «Ce catastrofă!». Conflictele din Ucraina, din Siria, din Ţara Sfântă şi din alte ţări din Africa şi din Asia sunt pentru mine cea mai mare suferinţă."

"Eu însămi am trăit în ţări aflate în conflict", relatează Karram, din familie arabă palestiniană cu cetăţenie israeliană. De fapt, provine din nordul Ţării Sfinte şi este descendentă din acea populaţie palestiniană care, după proclamarea statului Israel, nu a trebuit să părăsească teritoriul israelian, ci a fost integrată. În procesul de creştere şi de căutare a propriei identităţi, Karram afirmă că un rol important l-a jucat şi Mişcarea Focolarelor, împreună cu formarea profund creştină primită în familie: "Astăzi pot spune că adevărata mea identitate este că sunt creştină. Patria mea sper că este cerul şi a înţelege acest lucru mi-a dat o atare libertate care nu se poate explica. Desigur, sufăr şi plâng pentru poporul meu, în special în acest timp", revelează ea cu emoţie. "Identitatea mea cea mai adevărată este să fiu ceea ce sunt şi să împlinesc acea chemare a lui Isus de a trăi pentru iubire în lume, de a trăi evanghelia, care ne duce să vrem să construim o lume diferită. Am atâţia prieteni evrei, israelieni, precum şi palestinieni. Încerc să nu fiu de o parte sau de alta."

Printre multele momente de viaţă personală legate de Ţara Sfântă, Margaret îşi aminteşte bine că, atunci când au fost semnate acordurile de la Oslo între israelieni şi palestinieni, se afla la Ierusalim: "Îmi amintesc de lacrimile de bucurie din acele zile. Părea că în sfârşit pacea a găsit un drum, dar după aceea situaţia s-a schimbat. Ura, interesele, ignoranţa şi lipsa de întâlnire între persoane au construit atâtea ziduri înăuntrul inimilor, greu de dărâmat. În pofida ororii care este în faţa ochilor lumii în aceste zile, vreau să cred că încă este posibil ca cele două popoare să poată trăi împreună, în libertatea amândurora. De când eram mică, visam că în ţara mea se putea trăi în armonie şi în pace; voiam să mă angajez în lumea civilă pentru a contribui concret ca să se întâmple acest lucru. După aceea am cunoscut Mişcarea Focolarelor şi am fost atrasă de chemarea de a dedica toată viaţa mea pentru a construi punţi de unitate, mai ales între cele trei religii monoteiste. În concret sunt multe drumurile pe care le-am parcurs şi la care am participat şi eu activ; unul dintre acestea se referă la numeroasele iniţiative pentru a educa persoanele la pace, încă de la cea mai tânără vârstă. Nu este un drum uşor, dar schimbarea are loc chiar atunci când se naşte o mentalitate nouă, unde ne recunoaştem fraţi şi surori".

"Lumea încă nu a găsit soluţia pentru acest rău al războiului", afirmă Karram. "Migranţi, sărăcie, schimbare climatică, războaie: lumea de astăzi nu este mai bună decât înainte. În faţa tuturor acestor provocări privesc la Biserică şi văd multele întrebări ale omenirii, răspunsurile care lipsesc. Şi noi ca mişcare eclezială nu suntem scutiţi de aceleaşi probleme pe care le trăieşte Biserica. Un exemplu este scăderea numărului de vocaţii pe care o înfruntăm şi noi şi care ne determină să facem o muncă de actualizare a formării noilor generaţii, şi acest lucru este desigur un bine. După aceea, cu durere imensă pentru răul pe care l-au îndurat victimele, înfruntăm plaga abuzurilor sexuale asupra minorilor şi de autoritate care a lovit şi mişcarea noastră. Punem în aplicare cursuri de formare pentru tutelarea integrală a persoanei pentru toţi membrii mişcării, pentru cei care au roluri de responsabilitate, parcursuri de însoţire pentru victime. Aşadar, munca de făcut în Biserică şi în membrele sale este multă."

Un alt aspect fundamental, în aceste timpuri dificile, conform lui Margaret Karram, este acela de "a privi la demnitatea fiecărei persoane, la ce înseamnă a fi familie: vorbim mult despre asta, dar după aceea cedăm adesea în faţa unui stil de viaţă individualist. Ca în războaie. Fiecare vrea pentru sine totul, nu priveşte la binele celuilalt. Dar dacă nu ne respectăm, nimic nu se va schimba. Privesc lumea şi îmi vine adesea să mă descurajez", mărturiseşte ea. "Fiind creştină practicantă, mă întreb: «Lumea se va schimba? Există speranţă?». Găsesc această forţă în raportul cu Isus, în rugăciunea care îmi dă curajul de a merge înainte şi de a continua să-i cer lui Dumnezeu să mărească credinţa mea. Dar rugăciunea singură nu este suficientă. Experimentez atunci că, în dificultatea zilnică de a trăi, este nevoie de a acţiona şi văd că există speranţa că o schimbare va avea loc." Preşedinta Mişcării Focolarelor susţine că "lumea şi Biserica merg înainte, spre ceva foarte pozitiv", aşa cum a experimentat în participarea recentă, în calitate de invitată specială, la Sinodul Episcopilor din Vatican. "Experienţa recentă a Sinodului - afirmă Karram - m-a încărcat cu forţă nouă. Am trăit experienţa unei Biserici noi, a unei Biserici aflate pe cale şi în ascultare profundă a ceea ce se întâmplă în lume. Sinodalitatea trăită timp de o lună întreagă mi-a deschis noi orizonturi ale modului cum o lume, care apare indiferentă, catastrofală, poate învăţa să stea în tăcere, poate învăţa să asculte, să se lase interpelată nu de afirmaţiile personale, ci de darul pe care îl poartă în sine fiecare persoană, fie el un cardinal, un preot, un bărbat sau o femeie. Diversităţile de cultură, de limbă, de stare socială nu erau un obstacol, dimpotrivă! Am învăţat cât de mult ne pot transforma toate acestea."

Astăzi, şi în societate se simte mult mai mult necesitatea de a ne conecta: "Singuri, afirmă ea, nu reuşim să înfruntăm criticile pe care le trăim în fiecare zi; nu reuşim ca indivizi şi adesea nici ca popoare. Este suficient să privim la conflictele care sunt în desfăşurare: fără o intervenţie internaţională, care să se străduiască pentru a evitat cu orice preţ lărgirea luptelor, nu se găseşte calea pentru o pace justă, împărtăşită şi care să respecte drepturile universale ale persoanei. Şi totuşi, oricâtă oroare ne înconjoară acum, simt că nu pot dispera, pentru că există semne de speranţă. Eu le văd: oamenii simpli care fac gesturi de pace în cotidian îmi dau speranţă şi apoi tinerii. Ei sunt o speranţă foarte mare! Ca aceia pe care i-am văzut la Ziua Mondială a Tineretului la Lisabona". Era prima dată la o ZMT pentru Margaret Karram: "Dincolo de numărul mare al participanţilor, am văzut aceşti tineri care trăiesc în lumea de astăzi, poate că mai rea decât aceea pe care am trăit-o eu. Şi totuşi, am văzut entuziasmul lor mare şi contagios, nu numai pentru faptul de a fi împreună cu alţi tineri. Am văzut setea lor, am atins profunzimea lor sufletească; o sete de infinit pe care aş defini-o divină. În schimb, credeam că tinerii erau indiferenţi la toate. În timp ce le vorbeam în două cateheze diferite - erau 7.000 de persoane aşezate sub soare -, mi-a rămas imprimată şi tăcerea. Cum s-a întâmplat şi în timpul Liturghiei cu papa şi la Via Crucis extraordinară şi de neuitat. Dar mai ales am rămas uluită văzând cu câtă seriozitate şi credinţă au trăit adoraţia euharistică. Toate acestea mă fac să sper, pentru că tinerii de astăzi sunt şi viitorul dacă noi îi susţinem".

Tema tinerilor este o temă foarte îndrăgită de Mişcarea Focolarelor. Relatează Karram: "Experienţa mea este că, mai mult decât a vorbi tinerilor, trebuie să le oferim mărturia noastră. Noi îi catehizăm în diferite moduri, dar după aceea ei se simt profund singuri. Au nevoie de apropiere, de persoane care să mărturisească credinţa cu viaţa, care să fie coerente cu evanghelia. Aceasta este convertirea pe care simt că trebuie s-o fac faţă de tineri, ca persoană adultă. Cred că, în afară de a fi formaţi teologic, tinerii au nevoie de multă apropiere şi de multă ascultare. Au o formare tehnologică diferită de a noastră, sunt mult mai rapizi. Ce anume putem face ca să poată da maximul lor?", se întreabă preşedinta Focolarelor. Răspunsul este în mărturie: "Tema pe care vreme s-o aprofundăm în acest an în Mişcare este tocmai aceea a vestirii. Titlul pe care l-am dat este Chemaţi şi trimişi, pentru că nu trebuie numai să umplem, «să-l afânăm» pe celălalt, ci să facem în aşa fel încât să se dezvolte, în toate talentele sale. Însă acest lucru este posibil numai dacă găseşte în faţa sa o persoană care îl primeşte. Nu suntem obişnuiţi să ascultăm. O spun pentru mine însămi: care este ascultarea mea profundă? Solomon în Biblie nu-i cere lui Dumnezeu înţelepciunea. În ebraică spune «Lev Shomea», «o inimă care ascultă». Nu ştiu: noi ascultăm cu urechile sau cu inima? Trebuie să găsim un limbaj nou, să schimbăm modul nostru de a predica, fără a-l dilua pe Dumnezeu şi mesajul său. Tinerii vor să audă vorbindu-se despre Dumnezeu, dar depinde cum facem asta. Trebuie să vorbim despre experienţe vitale, dificultăţi personale şi cum le trăieşte fiecare".

Conform lui Margaret, limbajul vestirii trebuie adaptat la tineri, dar şi "înculturat", în funcţie de popoarele cu care ne confruntăm: "Asta interesează şi Mişcarea Focolarelor. Este adevărat: s-a născut de la Chiara Lubich, italiană, dar a ajuns până la marginile pământului, în atâtea culturi. Încă ne este greu să ne înţelegem în profunzime, să percepem adevărata semnificaţie în discursurile noastre, deoarece carisma lui Chiara s-a născut în Europa. Mi-am dat seama de asta în ultima vreme, pentru că am fost în Asia: Coreea, Japonia, Insulele Fiji, Australia, Indonezia. Acolo am văzut cum Biserica s-a înculturat: chiar structura însăşi a edificiilor, a bisericilor este diferită. De exemplu, în Indonezia erau în formă de corturi. Am intrat într-o biserică deschisă total, fără ziduri în jur, şi în curte era un mic templu cu o statuie care părea budistă. Preotul ne-a explicat în schimb că era Preasfânta Inimă a lui Isus: se urcau câteva trepte pentru a intra într-un mic locaş cu statuia unui bărbat cu barbă şi cu inima vizibilă. Era Isus. Şi Sfânta Fecioară Maria avea aspecte indoneziene". Însă trebuie să trecem de la uimirea diversităţii la a ne pune întrebări: "Trebuie să ne întrebăm - afirmă Karram - cum este posibil să înculturăm vestirea în acel popor, în acea cultură.

Un alt exemplu, tot în timpul aceleiaşi călătorii, l-am găsit în Insulele Fiji. Câţiva oameni au venit ca să ne primească şi am participat la un rit de bun-venit. Ne-au cerut să bem o băutură, pe baza de rădăcină de piper, în timp ce un «crainic», adică un om din comunitatea locală care ne reprezenta, vorbea în numele nostru conducătorului tribului care ne-a primit. A fost foarte frumos. Apoi, acest rit a fost repetat şi la plecarea noastră, pentru a ne permite să plecăm din acea comunitate din care de acum făceam parte şi a ne ura o călătorie senină şi sigură. Mă gândeam: cine ştie cât de fericit este Dumnezeu văzând miile de nuanţe ale exprimării credinţei, bucuria de a aparţine la o comunitate. Uneori în mişcările noastre ecleziale nu valorizăm sau chiar nu ţinem cont de caracteristicile noastre umane, pentru că este diferit şi nu suntem obişnuiţi. În schimb, în timpul călătoriei noastre ne-au relatat istorii foarte frumoase, de iertare faţă de duşmani, de reconciliere, de fraternitate în numele evangheliei. M-am întors întărită în credinţă".

În afară de asta, sunt foarte multe eforturile Mişcării Focolarelor pentru a creşte în dialog şi în respect între toţi, împreună cu alte organizaţii şi din alte religii. "Şi în ţara mea - explică Margaret Karram - Mişcarea a organizat întâlniri între tineri israelieni şi palestinieni care la Ierusalim nu vorbesc nici măcar aceeaşi limbă. În timpul acestor întâlniri s-au născut prietenii între tinere evreice şi cele palestiniene şi prin urmare, probabil, i-am educat pe tineri să trăiască experienţa că războiul nu este unica soluţie."

Convieţuirea cu membri din alte credinţe, experimentată de Margaret Karram atunci când era copilă, a fost, aşadar, un banc de probă pentru a reuşi să primească partea mai "interreligioasă" a carismei fondatoarei Mişcării Focolarelor, Chiara Lubich. "Carisma pe care Chiara a primit-o nu interesează numai Biserica catolică", subliniază Margaret: "De fapt, Mişcarea lucrează mult în ecumenism şi în raportul cu celelalte religii. Atunci când în 1977 Chiara a câştigat Premiul Templeton, membrii celorlalte religii au mers să o felicite pentru mărturia sa de credinţă. Astfel, după 1977, a înţeles că trebuia să deschidă prima casă a focolarului la Ierusalim, pentru a ţese un dialog cu evrei şi cu musulmani. În Algeria avem membri ai Mişcării care sunt musulmani. Nu vor să se convertească la creştinism, ci urmează credinţa lor. Sunt şi budişti care trăiesc religia lor, dar se simt în sintonie cu noi, pentru a construi o societate mai fraternă, pentru a lucra pentru pace. Am dus înainte şi simpozioane religioase la Roma, la care mulţi au participat".

Pentru viitor, angajarea este aceea de a favoriza tot mai mult întâlnirea între religii, între popoare, între indivizi, pentru că, încheie Karram, "atunci când ne întâlnim, descoperim că toţi suntem umani, toţi suntem necesari pentru celălalt".

(După L'Osservatore Romano, 10 noiembrie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.