© Vatican Media

Papa Francisc: Omilia la Sfânta Liturghie de încheiere a Adunării Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor (Duminica a XXX-a din timpul de peste an, 29 octombrie 2023)

Este chiar un pretext cel cu care un învăţător al Legii se prezintă la Isus, şi numai pentru a-l pune la încercare. Totuşi, întrebarea sa este una importantă, o întrebare mereu actuală, care uneori se insinuează în inima noastră şi în viaţa Bisericii: "Care este marea poruncă?" (Mt 22,36). Şi noi, cufundaţi în fluviul viu al Tradiţiei, ne întrebăm: Care este cel mai important lucru? Care este centrul propulsor? Ce anume contează mai mult, aşa încât să fie principiu inspirator a toate? Şi răspunsul lui Isus este clar: "Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău! Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!" (Mt 22,37-39).

Fraţi cardinali, confraţi episcopi şi preoţi, călugăriţe şi călugări, surorilor şi fraţilor, la încheierea acestei bucăţi de drum pe care am parcurs-o, este important să privim la "principul şi fundamentul" de la care totul începe şi reîncepe: a iubi. A-l iubi pe Dumnezeu cu toată viaţa şi a-l iubi pe aproapele ca pe noi înşine. Nu strategiile noastre, nu calculele umane, nu modele lumii, ci a-l iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele: iată inima a toate. Dar cum să traducem acest elan de iubire? Vă propun două verbe, două mişcări ale inimii asupra cărora aş vrea să reflectez: a adora şi a sluji. A-l iubi pe Dumnezeu se face cu adoraţia şi cu slujirea.

Primul verb, a adora. A iubi înseamnă a adora. Adoraţia este primul răspuns pe care-l putem oferi la iubirea gratuită, la iubirea surprinzătoare a lui Dumnezeu. Uimirea adoraţiei este esenţială în Biserică, mai ales în acest moment în care am pierdut obişnuinţa adoraţiei. De fapt, a adora înseamnă a recunoaşte în credinţă că numai Dumnezeu este Domnul şi că de duioşia iubirii sale depind vieţile noastre, drumul Bisericii, destinele istoriei. El este sensul vieţii.

Adorându-l pe El ne redescoperim liberi pe noi. Pentru aceasta, iubirea faţă de Domnul în Scriptură este asociată adesea la lupta împotriva oricărei idolatrii. Cine îl adoră pe Dumnezeu îi refuză pe idoli pentru că, în timp ce Dumnezeu eliberează, idolii ne fac sclavi. Ne înşeală şi nu realizează niciodată ceea ce promit, pentru că sunt "lucrarea mâinilor omului" (Ps 115,4). Scriptura este severă împotriva idolatriei pentru că idolii sunt lucrare a omului şi sunt manipulaţi de el, în timp ce Dumnezeu este mereu Cel Viu, care este aici şi dincolo, "care nu este făcut aşa cum îl gândesc eu, care nu depinde de cât de mult aştept eu de la El, care poate aşadar să tulbure aşteptările mele, tocmai pentru că este viu. Dovada că nu avem întotdeauna ideea corectă despre Dumnezeu este că uneori suntem dezamăgiţi: mă aşteptam la asta, îmi imaginam că Dumnezeu s-ar comporta aşa, şi în schimb am greşit. În acest mod reparcurgem cărarea idolatriei, voind ca Domnul să acţioneze după imaginea pe care ne-am făcut-o despre El" (C.M. Martini, I grandi della Bibblia. Esercizi spirituali con l'Antico Testamento [Cei mari ai Bibliei. Exerciţii spirituale cu Vechiul Testament], Firenze 2022, 826-827). Şi acesta este un risc în care ne putem afla mereu: a gândi că îl "controlăm pe Dumnezeu", că închidem iubirea sa în schemele noastre. În schimb, acţiunea sa este mereu imprevizibilă, merge dincolo, şi de aceea această acţiune a lui Dumnezeu cere uimire şi adoraţie. Uimirea, este atât de importantă!

Mereu trebuie să luptăm împotriva idolatriilor; cele lumeşti, care derivă adesea din lauda deşartă personală, ca dorinţa de succes, afirmarea de sine cu orice preţ, lăcomia de bani - diavolul intră prin buzunare, să nu uităm asta -, fascinaţia carierismului; dar şi acele idolatrii camuflate de spiritualitate: spiritualitatea mea, ideile mele religioase, bravura mea pastorală... Să veghem, pentru ca să nu ni se întâmple să ne punem în centru pe noi şi nu pe El. Şi să ne întoarcem la adoraţie. Să fie centrală pentru noi păstori: să dedicăm timp în fiecare zi intimităţii cu Isus bunul păstor în faţa tabernacolului. A adora. Biserica să fie adoratoare: în fiecare dieceză, în fiecare parohie, în fiecare comunitate să fie adorat Domnul! Pentru că numai aşa ne vom îndrepta spre Isus şi nu spre noi înşine; pentru că numai prin tăcerea adoratoare Cuvântul lui Dumnezeu va locui în cuvintele noastre; pentru că numai în faţa Lui vom fi purificaţi, transformaţi şi reînnoiţi de focul Duhului său. Fraţilor şi surorilor, să-l adorăm pe Domnul Isus!

Al doilea verb este a sluji. A iubi înseamnă a sluji. În marea poruncă Cristos leagă pe Dumnezeu şi pe aproapele, pentru ca să nu fie niciodată despărţiţi. Nu există o experienţă religioasă care să fie surdă la strigătul lumii, o adevărată experienţă religioasă. Nu există iubire a lui Dumnezeu fără implicarea în îngrijirea aproapelui, altminteri se riscă fariseismul. Eventual avem într-adevăr atâtea idei frumoase pentru a reforma Biserica, dar să ne amintim: a-l adora pe Dumnezeu şi a-i iubi pe fraţi cu iubirea sa, aceasta este marea şi perena reformă. A fi Biserică adoratoare şi Biserică a slujirii, care spală picioarele omenirii rănite, însoţeşte drumul celor fragili, al celor slabi şi al celor rebutaţi, merge cu duioşie în întâmpinarea celor mai săraci. Dumnezeu a poruncit asta, am auzit, în prima lectură.

Fraţilor şi surorilor, mă gândesc la câţi sunt victime ale atrocităţilor războiului; la suferinţele migranţilor, la durerea ascunsă a celui care ajunge să fie singur şi în condiţii de sărăcie; la cel care este strivit de poverile vieţii; la cel care nu mai are lacrimi, la cel care nu are glas. Şi mă gândesc de câte ori, în spatele cuvintelor frumoase şi al promisiunilor convingătoare, sunt favorizate forme de exploatare sau nu se face nimic pentru a le împiedica. Este un păcat grav a exploata pe cei mai slabi, un păcat grav care corodează fraternitatea şi devastează societatea. Noi, discipoli ai lui Isus, vrem să ducem în lume o altă plămadă, cea a Evangheliei: Dumnezeu pe primul loc şi împreună cu El cei pe care El îi preţuieşte, săracii şi cei slabi.

Aceasta este, fraţilor şi surorilor, Biserica pe care suntem chemaţi s-o visăm: o Biserică slujitoare a tuturor, slujitoare a celor din urmă. O Biserică ce nu cere niciodată o fişă de "bună conduită", ci primeşte, slujeşte, iubeşte, iartă. O Biserică având uşile deschise care să fie port de milostivire. "Omul milostiv - a spus Ioan Gură de Aur - este un port pentru cel care se află în nevoie: portul primeşte şi eliberează de pericol pe toţi naufragiaţii; fie că sunt răufăcători, buni, oricum ar fi ei [...], portul îi pune la adăpost în cadrul spaţiului său. Aşadar, şi tu, atunci când vezi la pământ un om care a suferit naufragiul sărăciei, nu judeca, nu cere cont despre conduita sa, ci eliberează-l de nenorocire" (Discursuri despre săracul Lazăr, II, 5).

Fraţilor şi surorilor, se încheie Adunarea Sinodală. În această "conversaţie a Duhului" am putut să experimentăm prezenţa duioasă a Domnului şi să descoperim frumuseţea fraternităţii. Ne-am ascultat reciproc şi mai ales, în varietatea bogată a istoriilor noastre şi a sensibilităţilor noastre, ne-am pus în ascultarea Duhului Sfânt. Astăzi nu vedem rodul complet al acestui proces, dar cu clarviziune putem privi la orizontul care se deschide în faţa noastră: Domnul ne va conduce şi ne va ajuta să fim Biserică mai sinodală şi mai misionară, care îl adoră pe Dumnezeu şi slujeşte femeile şi bărbaţii din timpul nostru, ieşind ca să ducă tuturor bucuria mângâietoare a Evangheliei.

Fraţilor şi surorilor, pentru toate acestea pe care le-aţi făcut în Sinod şi pe care continuaţi să le faceţi, vă spun mulţumesc! Mulţumesc pentru drumul parcurs împreună, pentru ascultare şi pentru dialog. Şi mulţumindu-vă aş vrea să fac o urare nouă tuturor: să putem creşte în adoraţia lui Dumnezeu şi în slujirea faţă de aproapele. A adora şi a sluji. Domnul să ne însoţească. Şi înainte, cu bucurie!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.