© Vatican Media

La 16 octombrie, în urmă cu 45 de ani, alegerea Sfântului Ioan Paul al II-lea

Ne-a învăţat să nu ne fie frică să ne declarăm creştini

de cardinal Giovanni Battista Re,
decan al Colegiului Cardinalilor

La 16 octombrie, în urmă cu 45 de ani, eram pe terasa de la Secretariatul de Stat, când cardinalul Pericle Felici, după fumul alb, a anunţat numele noului papă: Karol Wojtyła. Monseniorul Agostino Casaroli (devenit cardinal în anul următor), care era acolo cu noi, a comentat: "Ce curaj au avut cardinalii, alegând un arhiepiscop dintr-o ţară de dincolo de «cortina de fier»! Ce curaj!".

L-am înconjurat toţi pe monseniorul Casaroli, punându-i întrebări, în timp ce aşteptam ca noul papă să se arate la balconul bazilicii vaticane.

Ne-a răspuns: este o personalitate puternică şi fascinantă datorită multelor sale calităţi, dar niciodată nu m-aş fi gândit la eventualitatea ca noul papă să poată veni de dincolo de "cortina de fier".

La 45 de ani distanţă, pontificatul lung al lui Ioan Paul al II-lea impresionează prin vastitatea şi grandoarea operelor realizate, prin numărul mare de evenimente şi de iniţiative, prin consensul obţinut şi prin ceea ce a reprezentat conducerea sa spirituală şi morală timp de peste un sfert de secol.

Totuşi, papa Wojtyła a uimit nu numai prin ceea ce a făcut, ci şi prin iubirea care-l anima şi dorinţa pe care o avea de a-i ajuta pe toţi în căutarea lui Dumnezeu şi în a face să crească în lume respectarea drepturilor umane, fraternitatea şi solidaritatea.

Sfântul Ioan Paul al II-lea a fost o personalitate ieşită din comun, un papă care s-a inserat pe urma tradiţiei Bisericii cu o amprentă de netăgăduit de noutate, dar şi de fidelitate deplină faţă de doctrina care vine de la apostoli.

Nu putem să nu recunoaştem că Providenţa Divină i-a încredinţat mari îndatoriri în istoria mondială a timpului său.

Om al lui Dumnezeu

Sfântul Ioan Paul al II-lea a fost înainte de toate un mare om al lui Dumnezeu, animat de o credinţă neclintită.

Prima şi fundamentala dimensiune a pontificatului său a fost cea religioasă. Motivaţia întregului său pontificat, centrul inspirator al gândurilor sale şi al tuturor iniţiativelor sale a fost de natură religioasă: toate eforturile papei aveau în vedere să-i apropie pe oameni de Dumnezeu şi să-l reintroducă pe Dumnezeu ca protagonist în această lume. Voia ca în această lume a noastră să mai fie loc pentru Dumnezeu.

Apelul vibrant rostit în prima sa celebrarea euharistică în Piaţa "Sfântul Petru": "Nu vă fie frică! Deschideţi, ba chiar deschideţi larg porţile lui Cristos", exprima bine linia inspiratoare şi programul întregului său pontificat. Acele cuvinte manifestau neliniştea apostolică ce avea să-l împingă pe străzile lumii în întâmpinarea popoarelor de orice cultură şi de orice rasă pentru a vesti tuturor că numai în Dumnezeu, care în Cristos s-a apropiat de noi, omenirea poate găsi adevărata mântuire.

Acest adevăr el l-a proclamat cu fidelitate şi cu un curaj pe care nici măcar cele două gloanţe trase în el la 13 mai 1981 nu au reuşit să-l slăbească sau să-l compromită.

Măreţia pontificatului său lung se află mai ales în faptul de a fi trezit în lume simţul religios. În societatea secularizată a timpului său, el i-a ajutat pe creştini să se elibereze de falsele sentimente de inferioritate faţă de cultura laicistă dominantă şi să nu le fie teamă să fie şi să se declare creştini. A fost neobosită chemarea sa de întoarcere la Dumnezeu, adresată unei societăţi care în Occident îl uita şi care dincolo de "cortina de fier" îl combătea.

A făcut să se înţeleagă că nu se pot limita la acest pământ orizonturile noastre, ale bărbaţilor şi ale femeilor. A învăţat că conştiinţa, "în care omul se află singur cu Dumnezeu şi descoperă o lege scrisă în inimă" (Gaudium et spes, 16), conferă o demnitate foarte înaltă bărbatului şi femeii şi a îndemnat la reînnoirea societăţii făcând-o să regăsească forţa mesajului lui Cristos (Cf. Insegnamenti 1986, I, p. 1379).

Ioan Paul al II-lea a avut încredere în forţa instanţelor spirituale şi morale şi a fost un martor de statură excepţională şi prin coerenţa sa limpede: în el nu exista fractură între ceea ce gândea şi ceea ce spunea; între ceea ce credea şi ceea ce el era. În el exista deplină unitate de credinţă şi de viaţă.

Apărător al drepturilor umane

În afară de a fi om al lui Dumnezeu, Ioan Paul al II-lea a fost un pasionat apărător al omului, al demnităţii, al drepturilor şi al libertăţii fiecărei persoane umane. A fost şi aceasta o temă caracterizantă a învăţăturii sale, care a ajutat multe persoane să descopere sensul etic al vieţii. La rădăcina acestei angajări pentru om se evidenţiază o viziune clară despre demnitatea fiecărei persoane umane, "unică şi irepetabilă", cum obişnuia să spună. Fiecare atentat împotriva demnităţii oricărei fiinţe umane este o ofensă adusă lui Dumnezeu, Creatorul nostru. Drepturile umane erau proclamate şi apărate de el ca drepturi pe care Dumnezeu le-a pus în natura umană. S-a situat mereu în apărarea caracterului inviolabil al vieţii umane, de la prima clipă a zămislirii până la apusul natural.

Bărbatul şi femeia erau văzuţi de el cu ochii lui Dumnezeu şi iubiţi cu inima lui Dumnezeu. Antropologia sa era una cristocentrică: creatura umană îşi găseşte sensul vieţii sale mai presus de sine; îl găseşte în Dumnezeu, care în Cristos s-a făcut om.

Om al rugăciunii

Lucrând aproape de Ioan Paul al II-lea, erau multe lucrurile care impresionau (impresionau siguranţa sa, certitudinile sale, capacitatea de a vorbi mulţimilor..., capacitatea de a vedea mai departe decât alţii), dar ceea ce mereu m-a uimit mai mult a fost intensitatea profundă a rugăciunii sale. Nu poate fi înţeles Papa Ioan Paul al II-lea dacă se face abstracţie de raportul său cu Dumnezeu. A fost un mare om al rugăciunii, animat de o puternică spiritualitate cristocentrică şi mariană. Avea în sine o tensiune spirituală şi mistică inconfundabilă şi din rugăciune curgeau siguranţa sa, absoluta stăpânire de sine şi seninătatea sa în orice împrejurare.

Impresiona cum se abandona rugăciunii: se observa în el o implicare totală, care îl absorbea ca şi cum nu ar fi avut probleme sau activităţi urgente care îl chemau la viaţa activă. Atitudinea sa era reculeasă şi în acelaşi timp spontan de naturală.

Din modul în care se ruga se observa cum unirea cu Dumnezeu era pentru el respiraţie a sufletului şi ascultare umilă a glasului lui Dumnezeu.

Înduioşau facilitatea şi promptitudinea cu care trecea de la contactul uman cu oamenii la reculegerea colocviului intim cu Dumnezeu. Avea o mare capacitate de concentrare. Când era recules în rugăciune, ceea ce se întâmpla în jurul lui părea că nu-l atinge şi că nu-l priveşte, aşa de mult se cufunda în întâlnirea cu Dumnezeu.

În timpul zilei, trecerea de la o ocupaţie la alta era marcată mereu de o scurtă rugăciune.

Orice alegere importantă era făcută în rugăciune. Înainte de orice decizie semnificativă, Ioan Paul al II-lea se ruga îndelung pentru asta, uneori timp de mai multe zile. Părea că trata cu Dumnezeu diferitele probleme.

În alegerile de o anumită importanţă nu decidea niciodată imediat. Interlocutorilor săi care îl întrebau sau propuneau ceva, răspundea că dorea să reflecteze înainte de a da răspuns. În realitate, câştiga timp pentru a asculta vreo părere, dar mai ales intenţiona să se roage pentru a obţine lumină de sus înainte de a decide.

Îmi amintesc de un caz, în anii în care eram substitut al Secretariatului de Stat, în care mi s-a părut că papa era deja în mod clar în favoarea unei alegeri dificile determinate. Prin urmare, l-am întrebat dacă se putea trece pentru a fi comunicată. Răspunsul a fost: "Să aşteptăm, vreau să mă mai rog un pic înainte de a decide".

În decizii, primul său interes era să acţioneze în faţa lui Dumnezeu conform adevărului, dreptăţii şi echităţii, şi nu dacă ele erau sau nu populare. Nu i-a lipsit niciodată curajul necesar.

Când se studia o problemă şi nu se reuşea găsirea unei soluţii corecte şi adecvate, papa concludea spunând: "Trebuie să ne mai rugăm, pentru ca Domnul să ne vină în ajutor". Se încredinţa rugăciunii pentru a găsi lumină pe calea de urmat.

Punct puternic al spiritualităţii sale a fost evlavia faţă de Sfânta Fecioară Maria: dimensiunea mariană, exprimată în motoul "Totus tuus", a marcat întreaga sa existenţă. Era o moştenire lăsată lui de mama decedată prematur, pe care după aceea a aprofundat-o şi a dezvoltat-o însoţit de tatăl pe drumul de maturizare spirituală. Karol Wojtyła s-a născut la 18 mai 1920, câteva minute după ora 17.00, în timp ce în biserica parohială, foarte aproape de casa lui, era în desfăşurare celebrarea mariană din luna mai. Imediat ce micul Karol a venit pe lume, mama, auzind cântarea litaniilor lauretane care venea din biserică, a spus: "Deschideţi ferestrele, pentru că vreau ca primele glasuri şi primele sunete pe care le ascultă copilul meu să fie cântecele Sfintei Fecioare Maria".

În perioada în care mergea să lucreze la cariera de piatră şi apoi la fabrica Solvay, Karol Wojtyła a citit cartea Sfântului Alois Maria Grignion de Montfort, Tratate despre adevărata evlavie faţă de Maria, care i-a fost dată de un laic, Jan Tyranowski. Acesta crease în parohie un grup de 15 tineri, între care Karol Wojtyła, care se angajau să recite fiecare o decadă din rozariu pe zi.

Nu este fără semnificaţie că la două săptămâni după alegerea sa la scaunul lui Petru, în după-amiaza primei duminici libere pentru el, a mers la sanctuarul de la Mentorella pentru a o ruga pe Sfânta Fecioară Maria, dar şi pentru a vorbi despre rugăciune, afirmând că el considera prima sa îndatorire ca papă aceea de a se ruga pentru Biserică şi pentru lume şi dorea ca rugăciunea să fie "prima vestire a papei" (Omilia la sanctuarul de la Mentorella, "L'Osservatore Romano", 30-31 octombrie 1978).

Liturghia era pentru el realitatea cea mai înaltă, cea mai importantă şi cea mai sacră. Într-o întâlnire cu preoţii în 1995 a spus: "Liturghia este în mod absolut centrul vieţii mele şi al fiecărei zile a mele". "A celebra în fiecare zi Liturghia este pentru mine o necesitate a inimii."

Întreaga lume a urmărit ultimele zile ale Papei Ioan Paul al II-lea. Cu exemplul său ne-a învăţat că viaţa este un dar care trebuie trăit până la sfârşit cu încredere în Dumnezeu şi acceptând cu seninătate suferinţele bolii. Ne-a indicat cum se parcurge drumul spre misterul care ne aşteaptă, când şi pentru fiecare dintre noi se vor deschide porţile veşniciei. Aceasta a fost ultima sa învăţătură: o învăţătură ca papă.

(După L'Osservatore Romano, 16 octombrie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.