© Vatican Media

Colocviu cu fratele Matthew care de la 3 decembrie va asuma funcţia de prior de Taizé

O comunitate monastică tot mai sinodală

de Charles de Pechpeyrou

Viaţa monastică, ecumenismul şi dialogul interreligios, sinodalitatea şi metodele de conducere în Biserică, adunarea Together în Vatican şi următoarea întâlnire europeană la Ljubljana: sunt multe temele tratate în interviul acordat de fratele Matthew ziarului L'Osservatore Romano. Din 3 decembrie 2023, Duminica I din Advent, călugărul britanic de confesiune anglicană îl va înlocui pe fratele Alois ca prior al comunităţii ecumenice din Taizé, din care face parte din 1986.

De ce şi cum aţi intrat în comunitatea din Taizé?

Am crescut într-o familie anglicană practicantă şi am frecventat mereu biserica de copil şi de adolescent. Dar, la Universitatea din Sheffield, unde studiam medicina, am întâlnit pentru prima dată tineri de vârsta mea provenind din credinţe diferite care încercau să înţeleagă ce însemna cu adevărat a-l urma pe Cristos. Acest lucru a fost foarte important pentru mine. Un coleg de clasă mi-a vorbit despre Taizé, unde fusese, şi cu un grup de prieteni am decis să petrecem acolo prima parte a vacanţei universitare de vară: o săptămână de întâlniri şi o altă săptămână de tăcere. Am fost aşa de marcaţi încât la întoarcerea noastră în Anglia am decis să formăm o comunitate în rândul studenţilor: eram şase studenţi de credinţe diferite determinaţi să trăim unitatea prin rugăciunea comună, primirea studenţilor străini şi împărtăşirea banilor noştri. După câteva luni am avut un pic de timp liber şi m-am întors la Taizé pentru o lună ca voluntar.

Ce aţi găsit acolo încât să vă convingă să urmaţi un drum nou?

M-a impresionat mult să văd fraţi de credinţe diferite care trăiau apelul la unitate al lui Isus prezentat în In 17, fără a pretinde că au toate răspunsurile, şi care trăiau din această rugăciune. La Taizé mi s-a părut că Cristos îmi spunea "vino şi urmează-mă"; astfel am cerut fraţilor dacă puteam să mai rămân un pic. Mi s-a acordat un an de pauză şi după câteva luni era ca şi cum nu mai exista altă alegere: trebuia să risc pentru Cristos, pentru Evanghelie. Am intrat în comunitate în 1986. Pentru părinţii mei a accepta această decizie nu a fost uşor, dar ştiam că odată veniţi la Taizé aveau să înţeleagă. Aşa a fost şi de atunci m-au sprijinit mult.

Care a fost parcursul dumneavoastră în cadrul comunităţii?

În acea vreme timpul de formare era destul de scurt, trei ani, şi după ce am terminat formarea am intrat definitiv în comunitate. Foarte repede mi-a fost încredinţată funcţia de primire: trebuia să-i însoţesc pe voluntarii şi pe tinerii care alegeau să facă o săptămână de reculegere în tăcere, pentru a primi după aceea funcţia de a-i susţine pe noii fraţi. Şi aceasta a devenit activitatea mea principală. Am călătorit mult, îndeosebi în Rusia din 1993, în fiecare an până la pandemie, şi în Australia pentru a-mi vedea familia mea. Dar un moment foarte important a fost vizita la fraţii noştri care trăiesc în Bangladesh în 2004. A trăi cufundaţi într-o cultură complet diferită şi într-o ţară unde Biserica este foarte minoritară a reprezentat o adevărată răsturnare în viaţa mea. Am crescut într-un oraş în nordul Angliei, Bradford, unde era o mare comunitate originară din Kashmir şi din Bangladesh. Mergând în Bangladesh, fostă colonie britanică, după mai mulţi ani, a fost rândul meu să am o culoare a pielii diferită de cea mai mare parte a persoanelor, să aparţin unei minorităţi religioase; astfel mi-am dat seama de tranziţia interioară dificilă pe care aceşti indivizi au trăit-o pentru a se adapta la viaţa din Anglia. În Bangladesh creştinii sunt puţini, dar au totuşi ceva de oferit societăţii, în instruire şi în sănătate. Deşi sunt într-o situaţie de slăbiciune, de fragilitate, reuşesc să ofere ceva, să fie ca drojdie în aluat, şi acest lucru îl consider foarte puternic.

Să privim la viitor: cum vă imaginaţi rolul dumneavoastră de prior?

Înainte de toate trebuie să spun că simt o recunoştinţă imensă pentru slujirea fratelui Alois. Nu intenţionez să fac ceva nou, ci să continui pe drumul trasat de el. Pentru mine important nu este atât să fac proiecte, ci să ascult ce spune Duhul Sfânt, ce spune comunitatea, ce anume cerem societăţii şi Bisericii prin persoanele pe care le întâlnim pe drumul nostru. Priorul este descris în Regula noastră ca servitor al comuniunii: este o slujire de unitate. Comunitatea trăieşte un moment important: deja cam cincisprezece fraţi nu l-au cunoscut pe fratele Roger, schimbarea generaţională este evidentă. Trecem şi printr-o perioadă de schimbare în Biserică, îndeosebi cu procesul sinodal. La Taizé încercăm să mergem spre o împărtăşire mai mare a responsabilităţilor, spre o mai mare ascultare reciprocă pentru ca toţi fraţii să se simtă implicaţi în conducere. Suntem într-o fază de crescândă libertate a cuvântului între fraţi şi se formează grupuri de lucru care reflectă asupra problemelor importante. Priorul, deşi rămâne liber pentru deciziile care i se par importante, este acolo pentru a întări comunitatea în ideile care se nasc prin ascultarea reciprocă. Nu trebuie să vină totul de la el. Nu este singur, ci este înconjurat de consilieri.

Dumneavoastră sunteţi primul prior de Taizé de credinţă anglicană. Ce experienţă puteţi aduce comunităţii?

Comuniunea anglicană reuneşte astăzi ceva foarte amplu, cu atâtea tendinţe, uneori foarte diferite. Am vrea ca această Comuniune să rămână unită, dar actualmente este ameninţată. Pentru mine este mai ales acest lucru: dorinţa de a fi împreună, care are precedenţa şi care face parte din moştenirea mea anglicană. În acelaşi timp trebuie să ascultăm fricile şi neliniştile tuturor şi să le luăm în serios. Dacă vreunul are o preocupare, un motiv există, trebuie luat în considerare, chiar şi cu preţul de a nu "merge înainte" aşa de rapid cum am vrea, pentru că este vorba de a merge împreună, a menţine unitatea sau a indica o soluţie provizorie şi apoi a ne întoarce asupra problemei. Şi după aceea, anglicanilor le place să cânte, avem o tradiţie foarte frumoasă de imnuri, şi este ceva ce am regăsit la Taizé, care m-a atras încă de la început. Am vorbit mai înainte despre chemarea interioară pe care am simţit-o, dar a semnificat mult şi primirea din partea unei comunităţi pentru care cântul este fundamental. Astăzi repertoriul nostru este cunoscut în toată lumea; aceste cântece nu sunt numai ale noastre şi aceasta este cea mai bună recompensă.

În timpul Liturghiei de deschidere a Sinodului, papa i-a invitat pe credincioşi să-l imite pe Sfântul Francisc de Assisi care într-un timp de mari dezbinări - şi în interiorul Bisericii - nu a criticat pe nimeni, "îmbrăcând numai armele Evangheliei, adică umilinţa şi unitatea, rugăciunea şi caritatea". Ce vă inspiră acest apel?

Această frază este foarte adevărată: nu este vorba de a denunţa sau a judeca, ci de a merge împreună. Mi-l aminteşte şi pe fondatorul nostru care uneori suferea datorită problemelor care chinuiau Biserica, dar nu vorbea niciodată rău despre alţii. Ce sens are închiderea în duritate? Cristos era blând şi umil cu inima. Trebuie să fim atenţi să nu ne lăsăm conduşi pe cărări care duc la duritate, ci să le căutăm pe cel care duc la dulceaţă. Acesta este un criteriu de discernământ foarte important: a ne întreba ce vine de la Duhul şi ce vine din altă parte. Pe de altă parte sunt convins că putem merge împreună, chiar dacă avem opinii complet diferite. Asta este ceea ce am putut constata la Praga pentru faza continentală europeană a Sinodului: o mare diversitate între Bisericile de pe bătrânul continent care totuşi au reuşit să ajungă la un rezultat comun.

Vorbind despre Sinod, papa a spus de mai multe ori că nu era vorba de un parlament, ci de un loc de ascultare şi comuniune. Această definiţie s-ar putea aplica şi comunităţii din Taizé?

Absolut că da. Şi asta este ceva ce fratele Alois a demarat în ultimii ani: o împărtăşire mai mare în grupuri mici între fraţi, nu pentru a discuta, ca să spunem aşa, ci pentru a se asculta reciproc. Nu este vorba de a cădea într-un spirit de parte, ci de a ne întreba: ce vrea să-mi spună Dumnezeu prin intermediul celuilalt, ce dar pot să primesc din ascultarea aproapelui meu? Asta pentru a da glas celui care nu se exprimă cu uşurinţă: cei mai tineri, cei mai fragili. Acesta trebuie să fie drumul fiecărei comunităţi creştine, care este în Biserică în general sau în comunităţi ca a noastră. Trecem de la un model de conducere vertical la ceva mai orizontal, bazat pe modelul lui koinonia, comuniunea trăită de primii creştini.

Cum evaluaţi iniţiativa "Together - Adunare a poporului lui Dumnezeu" în care dumneavoastră v-aţi angajat personal? Ce lecţii putem scoate din ea pentru viitor?

Înainte de toate aş vrea să exprim recunoştinţa mea tuturor partenerilor care s-au angajat în această iniţiativă pentru că pregătirea a cerut multă muncă - a fost o adevărată abordare sinodală - şi Papei Francisc prezent la 30 septembrie încă de după-amiază la veghea ecumenică în Piaţa "Sfântul Petru". Era aşezat la înălţimea poporului, îndreptat spre crucea de la "San Damiano", spre Cuvântul lui Dumnezeu, spre icoana Salus populi romani: a fost un moment foarte puternic. Într-adevăr ne putem bucura că aşa de mulţi lideri din diferite Biserici au răspuns la această chemare a papei de a veni ca să se roage pentru Biserica catolică şi să încredinţeze Duhului Sfânt lucrările adunării sinodale. Faptul că l-am putut adora împreună pe Cristos pe cruce, pentru a împărţi o binecuvântare comună, este inestimabilă. Probabil că suntem obişnuiţi să vedem ortodocşi şi anglicani împreună cu papa, dar a vedea şi penticostali, baptişti, valdezi, luterani, asirieni toţi împreună în piaţa "Sfântul Petru" a fost important. Trebuie să reflectăm asupra acestui lucru, şi la nivel teologic, pentru că este un precedent, am trăit un moment istoric care nu trebuie minimizat. Să nu uităm că în acea zi au fost organizate sute de rugăciuni în toată lumea, în comuniune cu ceea ce s-a întâmplat la Roma. Am vrea să întrebăm toate aceste persoane reunite cum intenţionează, la nivel local, să continue drumul sinodal şi ecumenic.

De ce a ales comunitatea din Taizé să organizeze următoarea întâlnire europeană la Ljubljana, în Slovenia? Ce mesaj pot da tinerii atunci când unitatea Europei este sub atac din cauza divergenţelor în materie de politică externă, economie şi gestionare a fluxurilor migratoare?

Ljubljana este un oraş răscruce din Europa, între vest şi est, nord şi sud. Este şi un oraş foarte important pentru comunitatea noastră deoarece din anii '80 mulţi sloveni au venit la Taizé. În afară de asta, în 1987 am organizat acolo prima noastră întâlnire Est-Vest. Atunci Iugoslavia se afla într-o poziţie intermediară între cele două blocuri: fraţii au înţeles asta şi tinerii din ţările din Europa de Est şi din cea de Vest au avut atunci ocazia de a se întâlni la Ljubljana. Astăzi Europa trece încă o dată printr-o eră în care diviziunile între naţiuni se întăresc şi această întâlnire ne va inspira cu siguranţă să găsim moduri pentru a menţine unitatea. Aceste teme vor fi tratate în timpul grupurilor de lucru, dar mai ales îi vom lăsa să vorbească pe actorii locali pentru ca să poată împărtăşi propria experienţă. Tinerii pe care-i primim la Taizé ne relatează preocuparea lor pentru această situaţie din Europa, pentru criza migranţilor şi încălzirea globală. Toate sunt preocupări pe care trebuie să le însoţim, ţinând cont că Evanghelia ne spune mereu că suferinţa nu va avea niciodată ultimul cuvânt. Trebuie să păstrăm această credinţă în Cristos răstignit, dar înviat: există o speranţă care se reînnoieşte, care nu este o destinaţie îndepărtată, la care nu se poate ajunge, nici nu este o spiritualitate incorporală, ci care ne permite să înfruntăm realitatea. Fiind creştini, nu suntem nici pesimişti nici optimişti, ci realişti.

(După L'Osservatore Romano, 12 octombrie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.