© Vatican Media

Papa Francisc răspunde la Dubia a cinci cardinali

Cardinalii Brandmüller, Burke, Sandoval Íñiguez, Sarah şi Zen Ze-kiun au prezentat papei cinci întrebări cu cererea unei clarificări despre câteva probleme referitoare la interpretarea Revelaţiei Divine, la binecuvântarea unirilor cu persoane de acelaşi sex, la sinodalitate ca dimensiune constitutivă a Bisericii, la hirotonirea sacerdotală a femeilor şi la căinţă drept condiţie necesară pentru dezlegarea sacramentală. Întrebările cardinalilor, în italiană, şi răspunsurile papei în spaniolă, au fost publicate marţi, 3 octombrie 2023, pe site-ul Dicasterului pentru Doctrina Credinţei. Iată textul răspunsurilor papei:

1) Dubium cu privire la afirmaţia că trebuie să se reinterpreteze Revelaţia Divină pe baza schimbărilor culturale şi antropologice care sunt la modă.

După afirmaţiile unor episcopi, care nu au fost nici corectate,, nici retractate, se pune întrebarea dacă, în Biserică, Revelaţia Divină trebuie să fie reinterpretată în funcţie de schimbările culturale din timpul nostru şi în funcţie de noua viziune antropologică pe care o promovează aceste schimbări; sau dacă Revelaţia Divină este obligatorie pentru totdeauna, imutabilă şi prin urmare nu trebuie contrazisă, conform afirmaţiei Conciliului al II-lea din Vatican, că lui Dumnezeu care revelează îi este datorată "ascultarea credinţei" (Dei Verbum, 5); că tot ceea ce este revelat pentru mântuirea tuturor trebuie să rămână "pentru totdeauna integru" şi viu, şi să fie "transmis tuturor generaţiilor" (7) şi că progresul înţelegerii nu implică nicio schimbare a adevărului lucrurilor şi cuvintelor, deoarece credinţa a fost "transmisă o dată pentru totdeauna" (8), iar magisteriul nu este superior cuvântului lui Dumnezeu, ci învaţă numai ceea ce a fost transmis (10).

Răspunsurile Papei Francisc

Iubiţi fraţi,

deşi nu mi se pare prudent să răspund întotdeauna la întrebările care îmi sunt adresate direct, şi ar fi imposibil să răspund la toate, în acest caz am considerat oportun să fac asta, dată fiind apropierea Sinodului.

Răspuns la prima întrebare

a) Răspunsul depinde de semnificaţia pe care o atribuiţi cuvântului "a reinterpreta". Dacă este înţeles ca "a interpreta mai bine", expresia este valabilă. În acest sens, Conciliul al II-lea din Vatican a afirmat că este necesar ca, prin lucrarea exegeţilor - şi adaug, a teologilor - "să se maturizeze judecata Bisericii" (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Dei Verbum, 12).

b) Pentru aceasta, dacă este adevărat că Revelaţia Divină este imutabilă şi mereu obligatorie, Biserica trebuie să fie umilă şi să recunoască faptul că nu epuizează niciodată bogăţia sa insondabilă şi că are nevoie să crească în înţelegerea sa.

c) Prin urmare, creşte şi în înţelegerea a ceea ce ea însăşi a afirmat în magisteriul său.

d) Schimbările culturale şi noile provocări ale istoriei nu modifică Revelaţia, dar ne pot stimula să exprimăm mai bine unele aspecte ale bogăţiei sale îmbelşugate care oferă tot mai mult.

e) Este inevitabil ca aceasta să poată duce la o exprimare mai bună a unor afirmaţii trecute ale magisteriului, şi de fapt s-a întâmplat astfel de-a lungul istoriei.

f) Pe de altă parte, este adevărat că magisteriul nu este superior Cuvântului lui Dumnezeu, dar este adevărat şi că atât textele Scripturilor cât şi mărturiile Tradiţiei au nevoie de o interpretare care să permită de a distinge substanţa lor perenă de condiţionările culturale. Acest lucru este evident, de exemplu, în textele biblice (precum Ex 21,20-21) şi în unele intervenţii magisteriale care tolerau sclavia (cf. Nicolae al V-lea, Bula Dum Diversas, 1452). Nu este o temă secundară dată fiind legătura sa intimă cu adevărul veşnic al demnităţii inalienabile a persoanei umane. Aceste texte au nevoie de o interpretare. Acelaşi lucru este valabil pentru unele consideraţii din Noul Testament despre femei (1Cor 11,3-10; 1Tim 2,11-14) şi pentru alte texte din Scripturi şi mărturii ale Tradiţiei care astăzi nu pot să fie repetate aşa cum sunt.

g) Este important de subliniat că ceea ce nu se poate schimba este ceea ce a fost revelat "pentru mântuirea tuturor" (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Dei Verbum, 7). De aceea Biserica trebuie să discearnă constant ceea ce este esenţial pentru mântuire şi ceea ce este secundar sau este mai puţin legat în mod direct cu acest obiectiv. Mă interesează să amintesc ceea ce Sfântul Toma de Aquino afirma: "Cu cât se coboară mai mult la amănunte, cu atât mai mult creşte nedeterminarea" (Summa Theologiae I-II, q. 94, art. 4).

h) În sfârşit, o singură formulare a unui adevăr nu va putea fi înţeleasă niciodată în mod corespunzător dacă este prezentat solitar, izolat de contextul bogat şi armonios al întregii Revelaţii. "Ierarhia adevărurilor" implică şi situarea fiecăruia dintre ele în conexiune adecvată cu adevărurile mai centrale şi cu ansamblul învăţăturii Bisericii. În sfârşit acest lucru poate duce la diferite moduri de a expune aceeaşi doctrină, chiar dacă "acelora care visează o doctrină monolitică apărată de toţi fără nuanţe, acest lucru poate să pară o dispersare imperfectă. Însă realitatea este că această varietate ajută la manifestarea şi la dezvoltarea mai bună a diferitelor aspecte ale bogăţiei inepuizabile a Evangheliei" (Evangelii gaudium, 40). Fiecare curent teologic are riscurile sale, dar şi oportunităţile sale.

2) Dubium cu privire la afirmaţia că practica răspândită a binecuvântării unirilor cu persoane de acelaşi sex ar concorda cu Revelaţia şi magisteriul (CBC 2357).

Conform Revelaţiei Divine, atestată în Sfânta Scriptură, că Biserica "prin porunca dumnezeiască şi cu asistenţa Duhului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfinţenie şi îl expune cu fidelitate" (Dei Verbum, 10): "La început", Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său, bărbat şi femeie i-a creat şi i-a binecuvântat, pentru ca să fie rodnici (cf. Gen 1,27-28), motiv pentru care apostolul Paul învaţă că a nega diferenţa sexuală este consecinţa negării Creatorului (Rom 1,24-32). Se pune întrebarea: poate Biserica să deroge de la acest "principiu", considerându-l, în contrast cu ceea ce este învăţat de Veritatis splendor, 103, ca un simplu ideal, şi acceptând ca "bine posibil" situaţii în mod obiectiv păcătoase, cum sunt unirile cu persoane de acelaşi sex, fără a nu respecta doctrina revelată?

Răspunsul Papei Francisc la a doua întrebare

a) Biserica are o concepţie foarte clară despre căsătorie: o unire exclusivă, stabilă şi indisolubilă între un bărbat şi o femeie, deschisă prin natura sa să dea naştere la copii. Numai această unire se poate numi "căsătorie". Alte forme de unire o realizează numai "în mod parţial şi analogic" (Amoris laetitia, 292), motiv pentru care nu pot să fie numite în mod strict "căsătorie".

b) Nu este numai o problemă de nume, ci realitatea pe care o numim căsătorie are o constituţie esenţială unică ce cere un nume exclusiv, care nu poate fi aplicat altor realităţi. Fără îndoială este mult mai mult decât un simplu "ideal".

c) Pentru acest motiv, Biserica evită orice tip de rit sau sacramental care poate să contrazică această convingere şi să dea de înţeles că este recunoscută drept căsătorie ceva ce nu este.

d) Totuşi, în raportul cu persoanele, nu trebuie să se piardă caritatea pastorală, care trebuie să impregneze toate deciziile şi atitudinile noastre. Apărarea adevărului obiectiv nu este unica exprimare a acestei carităţi, care este făcută şi din gentileţe, răbdare, înţelegere, duioşie şi încurajare. Pentru aceasta, nu putem să fim judecători care doar neagă, resping, exclud.

e) Pentru aceasta, prudenţa pastorală trebuie să discearnă în mod adecvat dacă există forme de binecuvântare, cerute de una sau mai multe persoane, care nu transmit un concept greşit despre căsătorie. Pentru că atunci când se cere o binecuvântare, se exprimă o cerere de ajutor de la Dumnezeu, o implorare pentru a putea trăi mai bine, o încredere într-un Tată care poate să ne ajute să trăim mai bine.

f) Pe de altă parte, deşi există situaţii care din punct de vedere obiectiv nu sunt acceptabile moral, aceeaşi caritate pastorală ne impune să nu tratăm pur şi simplu ca "păcătoşi" alte persoane a căror vină sau responsabilitate poate fi atenuată de diferiţi factori care influenţează imputabilitatea obiectivă (cf. Sfântul Ioan Paul al II-lea, Reconciliatio et Paenitentia, 17).

g) Deciziile care, în anumite circumstanţe, pot face parte din prudenţa pastorală, nu trebuie să devină în mod necesar o normă. Adică, nu este oportun ca o dieceză, o Conferinţă Episcopală sau orice altă structură eclezială să abiliteze în mod constant şi oficial proceduri sau rituri pentru orice tip de problemă, pentru că tot "ceea ce face parte dintr-un discernământ practic în faţa unei situaţii particulare nu poate să fie ridicat la nivelul unei norme", pentru că asta "ar da loc la o cazuistică insuportabilă" (Amoris laetitia, 304). Dreptul Canonic nu trebuie şi nici nu poate să acopere totul, şi nici Conferinţele Episcopale cu documentele şi protocolurile lor variate n-ar trebui să pretindă asta, pentru că viaţa Bisericii se scurge prin multe canale în afară de cele normative.

3) Dubium cu privire la afirmaţia că sinodalitatea este "dimensiune constitutivă a Bisericii" (Constituţia apostolică Episcopalis Communio, 6), aşa încât Biserica ar fi sinodală prin natura sa.

Dat fiind că Sinodul Episcopilor nu reprezintă colegiul episcopal, ci este un simplu organ consultativ al papei, deoarece episcopii, ca martori ai credinţei, nu pot delega mărturisirea adevărului, se pune întrebarea dacă sinodalitatea poate să fie criteriu suprem de reglementare al conducerii permanente a Bisericii fără a tulbura structura sa constitutivă voită de Întemeietorul său, prin care autoritatea supremă şi deplină a Bisericii este exercitată, fie de papa în virtutea oficiului său, fie de colegiul episcopilor împreună cu capul său, Pontiful Roman (Lumen gentium, 22).

Răspunsul Papei Francisc la a treia întrebare

a) Deşi recunoaşteţi că autoritatea supremă şi deplină a Bisericii este exercitată fie de papa din cauza oficiului său, fie de colegiul episcopilor împreună cu capul lor, Pontiful Roman (Cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 22), chiar cu aceste întrebări manifestaţi nevoia voastră de a participa, de a exprima liber părerea voastră şi de a colabora, cerând astfel o formă de "sinodalitate" în exercitarea slujirii mele.

b) Biserica este un "mister de comuniune misionară", dar această comuniune nu este numai afectivă sau din eter, ci implică în mod necesar o participare reală: nu numai ierarhia, ci tot poporul lui Dumnezeu în moduri diferite şi la niveluri diferite îşi poate face auzit glasul său şi se poate simţi parte a drumului Bisericii. În acest sens putem spune că sinodalitatea, ca stil şi dinamism, este o dimensiune esenţială a vieţii Bisericii. Cu privire la acest punct a spus lucruri foarte frumoase sfântul Ioan Paul al II-lea în Novo millennio ineunte.

c) Alt lucru este a sacraliza sau a impune o metodologie sinodală determinată care place unui grup, a o transforma în normă şi parcurs obligatoriu pentru toţi, pentru că asta ar duce numai la "congelarea" drumului sinodal ignorând diferitele caracteristici ale diferitelor Biserici particulare şi bogăţia variată a Bisericii universale.

4) Dubium cu privire la sprijinul păstorilor şi teologilor dat teoriei că "teologia Bisericii s-a schimbat" şi că, prin urmare, hirotonirea sacerdotală poate fi conferită femeilor.

Ca urmare a afirmaţiilor unor prelaţi, care nu au fost nici corectate, nici retractate, conform cărora o dată cu Conciliul al II-lea din Vatican s-ar fi schimbat teologia Bisericii şi semnificaţia Liturghiei, se pune întrebarea dacă mai este valabilă afirmaţia Conciliului al II-lea din Vatican că "preoţia comună a credincioşilor şi preoţia ministerială diferă între ele prin esenţă şi numai prin grad" (Lumen gentium, 10) şi că preoţii în virtutea "puterii sacre pentru a aduce Jertfa şi a ierta păcatele" (Presbyterorum Ordinis, 2), acţionează în numele şi în persoana lui Cristos mediator, prin intermediul căruia este desăvârşită jertfa spirituală a credincioşilor? În afară de asta, se pune întrebarea dacă mai este valabilă învăţătura din scrisoarea apostolică a Sfântului Ioan Paul al II-lea, Ordinatio Sacerdotalis, care învaţă ca adevăr de ţinut în mod definitiv imposibilitatea de a conferi femeilor hirotonirea sacerdotală, motiv pentru care această învăţătură nu mai este supusă schimbării şi nici discuţiei libere a păstorilor sau a teologilor.

Răspunsul papei Francisc la a patra întrebare

a) "Preoţia comună a credincioşilor şi preoţia ministerială diferă în mod esenţial" (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 10). Nu este oportun a susţine o diferenţă de grad care să implice a considera preoţia comună a credincioşilor drept ceva de "categoria a doua" sau de valoare mai mică ("un grad mai jos"). Ambele forme de preoţie se luminează şi se susţin reciproc.

b) Când Sfântul Ioan Paul al II-lea a învăţat că trebuie afirmat "în mod definitiv" imposibilitatea de a conferi femeilor hirotonirea sacerdotală, în niciun mod nu denigra femeile şi nu conferea o putere supremă bărbaţilor. Sfântul Ioan Paul al II-lea a afirmat şi alte lucruri. De exemplu, că atunci când vorbim despre puterea sacerdotală "suntem în domeniul funcţiei, nu al demnităţii şi al sfinţeniei" (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Christifideles laici, 51). Sunt cuvinte pe care nu le-am primit în mod suficient. A afirmat clar şi că deşi numai preotul prezidează Euharistia, îndatoririle "nu dau loc superiorităţii unora asupra altora" (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Christifideles laici, nota 190; cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţia Inter Insigniores, VI). A afirmat şi că dacă funcţia sacerdotală este "ierarhică", nu trebuie să fie înţeleasă ca o formă de dominare, ci "este total rânduită spre sfinţenia membrelor lui Cristos" (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Mulieris dignitatem, 27). Dacă acest lucru nu este înţeles şi nu se trag consecinţele practice din aceste distincţii, va fi dificil de acceptat că preoţia este rezervată numai bărbaţilor şi nu vom putea recunoaşte drepturile femeilor sau necesitatea ca ele să participe, în diferite moduri, la conducerea Bisericii.

c) Pe de altă parte, pentru a fi riguroşi, recunoaştem că încă nu a fost dezvoltată în mod exhaustiv o doctrină clară şi autoritară despre natura exactă a unei "declaraţii definitive". Nu este o definiţie dogmatică, şi totuşi trebuie să fie acceptată de toţi. Nimeni n-o poate contrazice public şi totuşi poate să fie obiect de studiu, ca în cazul validităţii hirotonirilor în Comuniunea anglicană.

5) Dubium cu privire la afirmaţia "iertarea este un drept uman" şi la insistenţa Sfântului Părinte asupra datoriei de a-i dezlega pe toţi şi întotdeauna, motiv pentru care căinţa n-ar fi condiţie necesară pentru dezlegarea sacramentală.

Se pune întrebarea dacă mai este în vigoare învăţătura Conciliului din Trento, conform căreia pentru validitatea spovezii sacramentale este necesară căinţa penitentului, care constă în detestarea păcatului comis cu propunerea de a nu mai păcătui (Sesiunea a XIV-a, Capitolul al IV-lea: DH 1676), aşa încât preotul trebuie să amâne dezlegarea atunci când este clar că această condiţie nu este îndeplinită.

Răspunsul Papei Francisc la a cincea întrebare

a) Căinţa este necesară pentru validitatea dezlegării sacramentale şi implică intenţia de a nu păcătui. Dar aici nu este matematică şi trebuie să amintesc încă o dată că scaunul de spovadă nu este o vamă. Nu suntem stăpâni, ci administratori umili ai sacramentelor care îi hrănesc pe credincioşi, pentru că aceste daruri ale Domnului, mai mult decât relicve de păstrat, sunt ajutoare ale Duhului Sfânt pentru viaţa persoanelor.

b) Există multe moduri de a exprima căinţa. Adesea, în persoanele care au autostima foarte rănită, a se declara vinovaţi este o tortură cruntă, dar numai actul de a se apropia de spovadă este o expresie simbolică de căinţă şi de căutare a ajutorului divin.

c) Vreau să amintesc şi că "uneori ne costă mult să dăm spaţiu în pastoraţie iubirii necondiţionate a lui Dumnezeu" (Amoris laetitia, 311), dar trebuie să învăţăm. Urmându-l pe Sfântul Ioan Paul al II-lea, susţin că nu trebuie să cerem credincioşilor propuneri de corectare prea precise şi sigure, care la sfârşit ajung să fie abstracte sau chiar narcisiste, dar şi previzibilitatea unei noi căderi "nu prejudiciază autenticitatea propunerii" (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către card. William W. Baum şi către participanţii la cursul anual al Penitenţiariei Apostolice, 22 martie 1996, 5).

d) În sfârşit, trebuie să fie clar că toate condiţiile care se pun de obicei la spovadă în general nu pot fi aplicate atunci când persoana se află într-o situaţie de agonie sau cu capacităţile sale mentale şi psihice foarte limitate.

(După Vatican News, 2 octombrie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.