© Vatican Media

Papa Francisc: Veghe ecumenică de rugăciune (30 septembrie 2023)

"Together". "Împreună". Asemenea comunităţii creştine de la începuturi în ziua de Rusalii. Ca o unică turmă, iubită şi adunată de un singur Păstor, Isus. Ca marea mulţime din Apocalips, suntem aici, fraţi şi surori "din toate neamurile, triburile, popoarele şi limbile" (Ap 7,9), provenind din comunităţi şi ţări diferite, fiice şi fii ai aceluiaşi Tată, animaţi de Duhul primit la Botez, chemaţi la aceeaşi speranţă (cf. Ef 4,4-5).

Mulţumesc pentru prezenţa voastră. Mulţumesc Comunităţii de la Taizé pentru această iniţiativă. Salut cu mare afect conducătorii de Biserici, leaderii şi delegaţiile diferitelor tradiţii creştine, şi vă salut pe voi toţi, în special pe tineri: mulţumesc! Mulţumesc pentru că aţi venit să vă rugaţi pentru noi şi cu noi la Roma, înainte de Adunarea Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor, în ajunul reculegerii spirituale care o precedă. "Syn-odos": să mergem împreună, nu numai catolicii, ci toţi creştini, întregul popor al celor botezaţi, tot poporul lui Dumnezeu, pentru că "numai împreună poate fi unitatea tuturor" (J.A. Möhler, Symbolik oder Darstellung der dogmatischen Gegensätze der Katholiken und Protestanten nach ihren öffentlichen Bekenntnisschriften, II, Köln-Olten, 1961, 698).

Ca marea mulţime din Apocalips, ne-am rugat în tăcere, ascultând o "mare tăcere" (cf. Ap 8,1). Şi tăcerea este importantă, este puternică: poate să exprime o durere inefabilă în faţa nenorocirilor, dar, în momentele de bucurie, şi o fericire care transcende cuvintele. Pentru aceasta aş vrea să reflectez cu voi pe scurt asupra importanţei sale în viaţa credinciosului, în viaţa Bisericii şi pe drumul de unitate al creştinilor. Importanţa tăcerii.

Primul: tăcerea este esenţială în viaţa credinciosului. De fapt, se află la începutul şi la sfârşitul existenţei pământeşti a lui Cristos. Cuvântul, Cuvântul Tatălui, s-a făcut "tăcere" în iesle şi pe cruce, în noaptea Naşterii şi în cea a Paştelui. În această seară, noi, creştinii, am rămas tăcuţi în faţa Răstignitului de la San Damiano, ca discipoli în ascultare în faţa crucii, care este catedra Învăţătorului. Tăcerea noastră nu a fost o tăcere goală, ci un moment încărcat de aşteptare şi de disponibilitate. Într-o lume plină de zgomot, nu mai suntem obişnuiţi cu tăcerea, ba chiar uneori ne este greu s-o suportăm, pentru că ne pune în faţa lui Dumnezeu şi în faţa noastră înşine. Şi totuşi, ea este la baza cuvântului şi a vieţii. Sfântul Paul spune că misterul Cuvântului întrupat a fost "ascuns din timpuri veşnice" (Rom 16,25), învăţându-ne că tăcerea păzeşte misterul, aşa cum Abraham păzea Alianţa, aşa cum Maria păzea şi medita în inimă viaţa Fiului său (cf. Lc 1,31; 2,19.51). De altfel, adevărul nu are nevoie, pentru a ajunge la inima oamenilor, de strigăte violente. Dumnezeu nu iubeşte proclamaţiile şi gălăgia, vorbăriile şi zgomotul: Dumnezeu preferă mai degrabă, aşa cum a făcut cu Ilie, să vorbească în "sunet de linişte adâncă" (1Rg 19,12), într-un "fir sonor de tăcere". Aşadar, şi noi, ca Abraham, ca Ilie, ca Maria, avem nevoie să ne eliberăm de atâtea zgomote pentru a asculta glasul său. Pentru că numai în tăcerea noastră răsună Cuvântul său.

Al doilea: tăcerea este esenţială în viaţa Bisericii. Faptele Apostolilor spun că, după discursul lui Petru la Conciliul din Ierusalim, "toată mulţimea a tăcut" (Fap 15,12), pregătindu-se să primească mărturia lui Paul şi a lui Barnaba cu privire la semnele şi minunile pe care Dumnezeu le-a săvârşit printre naţiuni. Şi asta ne aminteşte că tăcerea, în comunitatea eclezială, face posibilă comunicarea fraternă, în care Duhul Sfânt armonizează punctele de vedere, pentru că el este armonia. A fi sinodali înseamnă a ne primi unii pe alţii astfel, având conştiinţa că toţi avem ceva de mărturisit şi de învăţat, punându-ne împreună în ascultarea "Duhului adevărului" (In 14,17) pentru a cunoaşte ceea ce el "spune Bisericilor" (Ap 2,7). Şi tăcerea permite tocmai discernământul, prin ascultarea atentă a "suspinelor negrăite" (Rom 8,26) ale Duhului care răsună, adesea ascunse, în poporul lui Dumnezeu. Aşadar, să cerem Duhului darul ascultării pentru participanţii la Sinod: "ascultare a lui Dumnezeu, până la a auzi cu el strigătul poporului; ascultare a poporului, până la a respira acolo voinţa la care Dumnezeu ne cheamă" (Discurs cu ocazia Veghii de Rugăciune ca pregătire pentru Sinodul despre Familie, 4 octombrie 2014).

Şi, în sfârşit, al treilea: tăcerea este esenţială pe drumul de unitate a creştinilor. De fapt, este fundamentală pentru rugăciune, din care ecumenismul începe şi fără de care este steril. De fapt, Isus s-a rugat pentru ca discipolii săi "să fie una" (In 17,21). Tăcerea făcută rugăciune ne permite să primim darul unităţii "aşa cum o vrea Cristos", "cu mijloacele pe care le vrea el" (cf. P. Couturier, Rugăciune pentru unitate), nu ca rod autonom al eforturilor noastre şi după criterii pur umane. Cu cât ne adresăm împreună Domnului în rugăciune, cu atât simţim că el este cel care ne purifică şi ne uneşte dincolo de diferenţe. Unitatea creştinilor creşte în tăcere în faţa crucii, exact ca seminţele pe care le vom primi şi care reprezintă diferitele daruri oferite de Duhul Sfânt diferitelor tradiţii: ne revine nouă misiunea de a le semăna, având certitudinea că numai Dumnezeu dăruieşte creşterea (cf. 1Cor 3,6). Ele vor fi un semn pentru noi, chemaţi la rândul nostru să murim în tăcerea egoismului pentru a creşte, prin acţiunea Duhului Sfânt, în comuniunea cu Dumnezeu şi în fraternitatea dintre noi.

Pentru aceasta, fraţilor şi surorilor, să cerem, în rugăciunea comună, să învăţăm din nou să facem tăcere: pentru a asculta glasul Tatălui, chemarea lui Isus şi suspinul Duhului. Să cerem ca Sinodul să fie kairós de fraternitate, loc unde Duhul Sfânt să purifice Biserica de bârfe, de ideologii şi de polarizări. În timp ce ne îndreptăm spre aniversarea importantă a marelui Conciliu din Niceea, să cerem să ştim să adorăm uniţi şi în tăcere, ca şi magii, misterul lui Dumnezeu făcut om, fiind siguri că noi cu cât vom fi aproape de Cristos, cu atât vom fi uniţi între noi. Şi aşa cum înţelepţii din Orient au fost conduşi la Betleem de o stea, tot aşa lumina cerească să ne conducă la unicul nostru Domn şi la unitatea pentru care el s-a rugat. Fraţilor şi surorilor, să pornim la drum împreună, doritori să-l întâlnim, să-l adorăm şi să-l vestim "pentru ca lumea să creadă" (In 17,21).

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.