© Vatican Media

Predica Papei Francisc la Consistoriul ordinar public pentru crearea de cardinali noi (30 septembrie 2023)

Gândindu-mă la această celebrare şi îndeosebi la voi, iubiţi fraţi, care veţi deveni cardinali, mi-a venit în minte acest text din Faptele Apostolilor (cf. 2,1-11). Este un text fundamental: relatarea Rusaliilor, botezul Bisericii... Dar în realitate gândul meu era atras de un lucru deosebit: de acea expresie ieşită din gura iudeilor care "locuiau atunci la Ierusalim" (v. 5). Ei spun: "Suntem parţi, mezi, elamiţi..." (v. 9) şi aşa mai departe. Această lungă listă de popoare m-au făcut să mă gândesc la cardinali, care mulţumire fie lui Dumnezeu sunt din toate părţile lumii, din cele mai diferite naţiuni. Iată motivul pentru care am ales acest text biblic.

Apoi meditând asupra lui, mi-am dat seama de un soi de "surpriză" care era ascunsă în această asociere de idei, o surpriză în care, cu bucurie, mi s-a părut că recunosc, pentru a spune aşa, umorul Duhului Sfânt, scuzaţi-mi expresia.

Ce este această "surpriză"? Ea constă în faptul că în mod normal noi, păstorii, când citim relatarea Rusaliilor, ne identificăm cu apostolii. Este natural să fie aşa. În schimb, acei "parţi, mezi, elamiţi" etc., pe care în mintea mea îi asociasem cu cardinalii, nu aparţin grupului discipolilor, sunt în afara cenacolului, sunt parte din acea "mulţime" care "s-a adunat" auzind zgomotul provocat de vântul puternic (cf. v. 6). Apostolii erau "toţi galileeni" (cf. v. 7), în timp ce oamenii care s-au adunat erau "din toate naţiunile de sub cer" (v. 5), exact cum sunt episcopii şi cardinalii în timpul nostru.

Acest soi de inversare a rolurilor ne face să reflectăm şi, dacă o privim bine, revelează o perspectivă interesantă, pe care aş vrea să o împărtăşesc cu voi. Este vorba de a ne aplica nouă - mă pun şi eu cel dintâi - experienţa acelor iudei care printr-un dar al lui Dumnezeu au ajuns să fie protagonişti ai evenimentului Rusaliilor, adică ai "botezului" Duhului Sfânt care a făcut să se nască Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică. Aş rezuma astfel această perspectivă: a redescoperi cu uimire darul de a fi primit evanghelia "în limbile noastre" (v. 11), după cum spun acei oameni. A ne regândi cu recunoştinţă la darul de a fi fost evanghelizaţi şi de a fi fost luaţi din popoare care, fiecare la timpul său, au primit kerygma, vestirea misterului de mântuire, şi, primindu-l, au fost botezaţi în Duhul Sfânt şi au intrat să facă parte din Biserică. Biserica Mamă, care vorbeşte în toate limbile, care este una şi este catolică.

Iată, acest cuvânt din cartea Faptele Apostolilor ne face să ne gândim că, înainte de a fi "apostoli", înainte de a fi preoţi, episcopi, cardinali, suntem "parţi, mezi, elamiţi" etc., etc. Şi asta ar trebui să trezească în noi uimirea şi recunoştinţa, pentru că am primit harul evangheliei în respectivele noastre popoare de origine. Consider că acest lucru este foarte important şi nu trebuie uitat. Pentru că acolo, în istoria poporului nostru, aş spune în "carnea" poporului nostru, Duhul Sfânt a realizat minunea comunicării misterului lui Isus Cristos mort şi înviat. Şi a ajuns la noi "în limbile noastre", pe buzele şi în gesturile bunicilor noştri şi ale părinţilor noştri, ale cateheţilor, ale preoţilor, ale călugărilor... Fiecare dintre noi îşi poate aminti voci şi feţe concrete. Credinţa este transmisă "în dialect". Să nu uitaţi asta: credinţa este transmisă în dialect, de la mame şi de la bunicuţe.

De fapt, suntem evanghelizatori în măsura în care păstrăm în inimă uimirea şi recunoştinţa că am fost evanghelizaţi. Ba chiar, că suntem evanghelizaţi, pentru că în realitate este vorba de un dar mereu actual, care cere să fie reînnoit încontinuu în amintire şi în credinţă. Evanghelizatori evanghelizaţi, şi nu funcţionari.

Fraţilor şi surorilor, preaiubiţi cardinali, Rusaliile - ca şi Botezul fiecăruia dintre noi - nu reprezintă un fapt din trecut, este un act creativ pe care Dumnezeu îl reînnoieşte încontinuu. Biserica - şi fiecare membru al său - trăieşte din acest mister mereu actual. Nu trăieşte "din profit", nu, şi cu atât mai puţin dintr-un patrimoniu arheologic, oricât ar fi de preţios şi nobil. Biserica, şi fiecare botezat, trăieşte din prezentul lui Dumnezeu, prin acţiunea Duhului Sfânt. Chiar şi actul pe care acum îl îndeplinim aici are sens dacă îl trăim în această perspectivă de credinţă. Şi astăzi, în lumina cuvântului, putem percepe această realitate: voi, noi cardinali, aţi venit din diferite părţi ale lumii şi acelaşi Duh care a fecundat evanghelizarea popoarelor voastre, acum reînnoieşte în voi vocaţia şi misiunea voastră în Biserică şi pentru Biserică.

Din această reflecţie, scoasă dintr-o "surpriză" fecundă, aş vrea să trag simplu o consecinţă pentru voi, fraţi cardinali, şi pentru colegiul vostru. Şi aş vrea s-o exprim cu o imagine, cea a orchestrei: Colegiul Cardinalilor este chemat să se asemene cu o orchestră simfonică, ce reprezintă simfonia şi sinodalitatea Bisericii. Spun şi "sinodalitatea", nu numai pentru că suntem în ajunul primei Adunări a Sinodului, care are tocmai această temă, ci pentru că mi se pare că metafora orchestrei poate ilumina bine caracterul sinodal al Bisericii.

O simfonie trăieşte din compunerea înţeleaptă a timbrelor diferitelor instrumente: fiecare dă aportul său, uneori singur, uneori unit cu altcineva, uneori cu tot ansamblul. Diversitatea este necesară, este indispensabilă. Dar fiecare sunet trebuie să colaboreze la planul comun. Şi pentru aceasta este fundamentală ascultarea reciprocă: fiecare muzician trebuie să-i asculte pe ceilalţi. Dacă unul s-ar asculta numai pe sine însuşi, oricât de sublim poate să fie sunetul său, nu va folosi simfoniei; şi acelaşi lucru s-ar întâmpla dacă o secţiune a orchestrei nu le-ar asculta pe celelalte, ci ar cânta ca şi cum ar fi singură, ca şi cum ar fi totul. Şi dirijorul orchestrei este în slujba acestui soi de miracol care de fiecare dată este executarea unei simfonii. El trebuie să asculte mai mult decât toţi ceilalţi, şi, în acelaşi timp, misiunea sa este să ajute pe fiecare şi toată orchestra să dezvolte la maximum fidelitatea creativă, fidelitate faţă de opera care se interpretează, dar creativă, capabilă să dea un suflet acelei partituri, să o facă să răsune aici şi acum în manieră unică.

Iubiţi fraţi şi surori, ne face bine să ne oglindim în imaginea orchestrei, pentru a învăţa tot mai bine să fim Biserică simfonică şi sinodală. O propun îndeosebi vouă, membri ai Colegiului Cardinalilor, în încrederea mângâietoare că îl avem ca maestru pe Duhul Sfânt - el este protagonistul -: maestru interior al fiecăruia şi maestru al mersului împreună. El creează varietatea şi unitatea, el este însăşi armonia. Sfântul Vasile încearcă o sinteză atunci când spune: Ipse harmonia est, "El este însăşi armonia". Călăuzirii sale dulci şi puternice ne încredinţăm şi pazei grijulii a Fecioarei Maria.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.