Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc
la Marsilia
pentru încheierea "Rencontres Méditerranéennes"

(22-23 septembrie 2023)

Sfânta Liturghie

"Stadionul Vélodrome", sâmbătă, 23 septembrie 2023

© Vatican Media

Se relatează în Scripturi că regele David, după ce a stabilit regatul său, a decis să transporte Arca Alianţei la Ierusalim. Atunci, după ce a convocat poporul, s-a ridicat şi a plecat pentru a merge ca s-o ia; după aceea, în timpul transportării, el însuşi dansa în faţa ei împreună cu oamenii, tresăltând de bucurie pentru prezenţa Domnului (cf. 2Sam 6,1-15). Pe fundalul acestei scene evanghelistul Luca ne relatează vizita Mariei la verişoara Elisabeta: de fapt, şi Maria se ridică şi pleacă spre regiunea din Ierusalim şi, atunci când intră în casa Elisabetei, pruncul pe care aceasta îl poartă în sân, recunoscând venirea lui Mesia, tresaltă de bucurie, începe să danseze ca şi David în faţa Arcei (cf. Lc 1,39-45).

Aşadar, Maria este prezentată ca adevărata Arcă a Alianţei, care îl introduce pe Domnul în lume. Este Fecioara tânără care merge în întâmpinarea bătrânei sterile şi, purtându-l pe Isus, devine semn al vizitei lui Dumnezeu care învinge orice sterilitate. Este Mama care urcă spre munţii din Iuda, pentru a ne spune că Dumnezeu porneşte în călătorie spre noi, pentru a ne căuta cu iubirea sa şi a ne face să tresăltăm de bucurie. Dumnezeu este cel care porneşte în călătorie!

În aceste două femei, Maria şi Elisabeta, se dezvăluie vizita lui Dumnezeu la omenire: una este tânără şi cealaltă este bătrână, una este fecioară şi cealaltă este sterilă, şi totuşi ambele sunt însărcinate în mod "imposibil". Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră: face posibil şi ceea ce pare imposibil, generează viaţă şi în sterilitate.

Fraţilor şi surorilor, să ne întrebăm cu sinceritatea inimii: credem că Dumnezeu este în acţiune în viaţa noastră? Credem că Domnul, în mod ascuns şi adesea imprevizibil, acţionează în istorie, face minunăţii şi este în acţiune şi în societăţile noastre marcate de secularismul lumesc şi de o anumită indiferenţă religioasă?

Există un mod pentru a discerne dacă avem această încredere în Domnul. Care este modul? Evanghelia spune că "Elisabeta când a auzit salutul Mariei, a tresăltat copilul în sânul ei" (v. 41). Acesta este semnul: a tresălta. Cel care crede, cel care se roagă, cel care-l primeşte pe Domnul tresaltă în Duhul, simte că se mişcă înăuntru ceva, "dans" de bucurie. Şi aş vrea să mă opresc asupra acestui lucru: tresăltarea credinţei.

Experienţa credinţei generează, înainte de toate, o tresăltare în faţa vieţii. A tresălta înseamnă a fi "atinşi înăuntru", a avea un freamăt interior, a simţi că se mişcă ceva în inima noastră. Este contrariul unei inimi plate, reci, comode în trăirea liniştită, care se blindează în indiferenţă şi devine impermeabilă, care se împietreşte, insensibilă la tot şi la toţi, chiar şi faţă de rebutarea tragică a vieţii umane, care astăzi este refuzată în atâtea persoane care emigrează, precum şi în atâţia copii nenăscuţi şi în atâţia bătrâni abandonaţi. O inimă rece şi plată trage după sine viaţa în mod mecanic, fără pasiune, fără elanuri, fără dorinţă. Şi de toate acestea, în societatea noastră europeană, ne putem îmbolnăvi: cinismul, încântarea, resemnarea, incertitudinea, un sentiment general de tristeţe - toate împreună: tristeţea, acea tristeţe ascunsă în inimi. Cineva le-a numit "pasiuni triste": este o viaţă fără tresăltări.

În schimb, cel care este născut la credinţă recunoaşte prezenţa Domnului, ca pruncul în sânul Elisabetei. Recunoaşte lucrarea sa în încolţirea zilelor şi primeşte ochi noi pentru a privi realitatea; chiar şi în mijlocul trudelor, al problemelor şi al suferinţelor, percepe zilnic vizita lui Dumnezeu şi se simte însoţit şi susţinut de el. În faţa misterului vieţii personale şi a provocărilor societăţii, cel care crede are o tresăltare, o pasiune, un vis de cultivat, un interes care determină la angajare personală. Acum fiecare dintre noi se poate întreba: eu simt aceste lucruri? Eu am aceste lucruri? Cine este aşa ştie că în toate Domnul este prezent, cheamă, invită la mărturisirea evangheliei pentru a construi cu blândeţe, prin darurile şi carismele primite, o lume nouă.

Experienţa credinţei, în afară de o tresăltare în faţa vieţii, generează şi o tresăltare în faţa aproapelui. De fapt, în misterul Vizitării vedem că vizita lui Dumnezeu nu are loc prin evenimente cereşti extraordinare, ci în simplitatea unei întâlniri. Dumnezeu vine în pragul unei case de familie, în îmbrăţişarea duioasă între două femei, în intersectarea a două sarcini pline de uimire şi de speranţă. În această întâlnire este atenţia Mariei, minunarea Elisabetei, bucuria împărtăşirii.

Să ne amintim mereu de asta şi în Biserică: Dumnezeu este relaţie şi ne vizitează adesea prin întâlnirile umane, atunci când ştim să ne deschidem la celălalt, când există o tresăltare pentru viaţa celor care, în fiecare zi, trec pe lângă noi şi când inima noastră rămâne impasibilă şi insensibilă în faţa rănilor celor care sunt mai fragili. Oraşele noastre metropolitane şi atâtea ţări europene ca Franţa, în care convieţuiesc culturi şi religii diferite, sunt în acest sens o mare provocare împotriva exasperărilor individualismului, împotriva egoismelor şi închiderilor care produc singurătăţi şi suferinţe. Să învăţăm de la Isus să avem freamăte pentru cel care trăieşte lângă noi, să învăţăm de la el care, în faţa mulţimilor trudite şi epuizate, simte compasiune şi se înduioşează (cf. Mc 6,34), are tresăltări de milostivire în faţa trupului rănit al celui pe care-l întâlneşte. Aşa cum afirmă un mare sfânt al vostru, Vincenţiu de Paul, "trebuie să încercăm să înduioşăm inimile noastre, făcându-le sensibile la suferinţele şi la mizeriile aproapelui, şi să-l rugăm pe Dumnezeu să ne dea adevăratul spirit de milostivire, care este propriu-zis însuşi spiritul său", ajungând să recunoaştem că săracii sunt "domnii şi stăpânii noştri" (Correspondance, entretiens, documents, Paris, 1920-25, 341; 392-393).

Fraţilor, surorilor, mă gândesc la multele "tresăltări" ale Franţei, la o istorie bogată în sfinţenie, în cultură, în artişti şi în gânditori, care au pasionat atâtea generaţii. Şi astăzi viaţa noastră, viaţa Bisericii, Franţa, Europa au nevoie de asta: de harul unei tresăltări, de o nouă tresăltare de credinţă, de caritate şi de speranţă. Avem nevoie să regăsim pasiune şi entuziasm, să redescoperim gustul angajării pentru fraternitate, să îndrăznim iarăşi riscul iubirii în familii şi faţă de cei mai slabi şi să regăsim în evanghelie un har care transformă şi faţă frumoasă, viaţa.

Să privim la Maria, care se deranjează pornind în călătorie şi ne învaţă că Dumnezeu este chiar aşa: ne deranjează, ne pune în mişcare, ne face "să tresăltăm", aşa cum i s-a întâmplat Elisabetei. Şi noi vrem să fim creştini care îl întâlnesc pe Dumnezeu cu rugăciune şi pe fraţi cu iubire; creştini care tresaltă, vibrează, primesc focul Duhului pentru a se lăsa după aceea arşi de întrebările de astăzi, de provocările Mediteranei, de strigătul săracilor, de "sfintele utopii" de fraternitate şi de pace care aşteaptă să fie realizate.

Fraţilor şi surorilor, împreună cu voi o rog pe Sfânta Fecioară Maria, Notre Dame de la Garde, să vegheze asupra vieţii voastre, să păzească Franţa, să păzească Europa întreagă şi să ne facă să tresăltăm în Duh. Şi aş vrea să fac asta cu cuvintele lui Paul Claudel: "Văd biserica deschisă. [...] / Nu am nimic de oferit şi nimic de cerut. / Doar vin, Mamă, pentru a te privi. / Pentru a te privi, a plânge de fericire, a şti asta: / că eu sunt fiul tău şi că tu eşti aici. [...] A fi cu tine, Maria, în acest loc unde tu eşti. [...] / Pentru că tu eşti aici mereu, / pur şi simplu pentru că eşti Maria, / pur şi simplu pentru că exişti, / Mamă a lui Isus Cristos, mulţumire fie ţie!" ("La Vierge à midi", Poëmes de Guerre 1914-1916, Paris, 1922).

______________

Salut la sfârşitul Liturghiei

Mulţumesc, Eminenţă, pentru cuvintele dumneavoastră, şi vă mulţumesc vouă tuturor, fraţi şi surori, pentru prezenţă şi pentru rugăciune. Mulţumesc!

Ajuns de acum la sfârşitul acestei vizite, aş vrea să exprim recunoştinţa mea pentru primirea călduroasă pe care am primit-o, precum şi pentru toată munca şi pregătirile desfăşurate. Mulţumesc domnului preşedinte al Republicii şi, prin intermediul lui, adresez un salut cordial tuturor francezilor şi francezelor. O salut pe doamna prim ministru, care a venit ca să mă primească la aeroport; salut şi autorităţile prezente, îndeosebi pe domnul primar de Marsilia.

Şi îmbrăţişez toată Biserica din Marsilia, cu comunităţile sale parohiale şi călugăreşti, cu numeroasele sale institute şcolare şi operele sale caritative. Această arhidieceză a fost prima din lume care a fost consacrată Preasfintei Inimi a lui Isus, în 1720, în timpul epidemiei de ciumă; aşadar, este în venele voastre să fiţi semne ale duioşiei lui Dumnezeu, dar şi în actuala "epidemie a indiferenţei": mulţumesc pentru slujirea voastră blândă şi determinată, care mărturiseşte apropierea şi compasiunea Domnului!

În afară de voi, au venit aici din diferite părţi ale Franţei: merci à vous! Doresc să salut fraţii şi surorile venite din Nisa, însoţite de episcop şi de primar, şi supravieţuitori ai atentatului teribil din 14 iulie 2016. Să îndreptăm o amintire de rugăciune pentru cei care şi-au pierdut viaţa în acea tragedie şi în toate actele teroriste făcute în Franţa şi în orice parte a lumii. Terorismul este laş. Să nu încetăm să ne rugăm pentru pacea în regiunile devastate de război, mai ales pentru martirizatul popor ucrainean.

Un salut plin de afect pentru cei bolnavi, pentru copii şi pentru bătrâni, care sunt amintirea civilizaţiei; şi un gând special pentru persoanele aflate în dificultate şi pentru toţi muncitorii din acest oraş; în portul Marsilia a lucrat Jacques Loew, primul preot muncitor din Franţa. Demnitatea muncitorilor să fie respectată, promovată şi tutelată!

Iubiţi fraţi şi surori, voi purta în inimă întâlnirile din aceste zile. Notre Dame de la Garde să vegheze asupra acestui oraş, mozaic de speranţă, asupra tuturor familiilor voastre şi asupra fiecăruia dintre voi. Je vous bénis. S'il vous plaît, n'oubliez pas de prier pour moi. Ce travail n'est pas facil! Merci.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.