Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc
la Marsilia
pentru încheierea "Rencontres Méditerranéennes"

(22-23 septembrie 2023)

Sesiunea de încheiere a "Rencontres Méditerranéennes"

"Palais du Pharo", sâmbătă, 23 septembrie 2023

Domnule preşedinte al Republicii,
Iubiţi fraţi episcopi,
Stimaţi primari şi autorităţi care reprezentaţi oraşe şi teritorii aflate la Marea Mediterană,
Prietene şi prieteni toţi!

© Vatican Media

Vă salut cordial, recunoscător fiecăruia dintre voi, pentru că aţi primit invitaţia cardinalului Aveline să participaţi la aceste întâlniri. Mulţumesc pentru munca voastră şi pentru reflecţiile preţioase pe care le-aţi împărtăşit. După Bari şi Firenze, drumul spre slujirea popoarelor mediteraneene progresează: şi aici, responsabili ecleziastici şi civili sunt împreună nu pentru a trata interese reciproce, ci animaţi de dorinţa de a se îngriji de om; mulţumesc pentru că faceţi asta cu tinerii, prezent şi viitor al Bisericii şi al societăţii.

Oraşul Marsilia este foarte vechi. Întemeiat de navigatori greci veniţi din Asia Mică, mitul o face să provină din istoria de iubire dintre un marinar emigrat şi o principesă nativă. Încă de la origini, el prezintă un caracter eterogen şi cosmopolit: primeşte bogăţiile mării şi dăruieşte o patrie celor care nu o mai au. Marsilia ne spune că, în pofida dificultăţilor, ospitalitatea este posibilă şi este izvor de bucurie. Pe harta geografică, între Nise şi Montpellier, pare că desenează aproape un zâmbet; şi îmi place să-l gândesc aşa: Marsilia este "zâmbetul Mediteranei". Aşadar, aş vrea să vă propun câteva gânduri în jurul a trei realităţi care caracterizează Marsilia: marea, portul şi farul. Sunt trei simboluri.

1. Marea. O maree de popoare a făcut din acest oraş un mozaic de speranţă, cu marea sa tradiţie multietnică şi multiculturală, reprezentată de mai mult de 60 de consulate prezente în teritoriul său. Marsilia este oraş în acelaşi timp plural şi singular, deoarece pluralitatea sa, rod al întâlnirii cu lumea, îi face singulară istoria. Adesea astăzi se aude repetându-se că istoria mediteraneeană ar fi o împletire de conflicte între civilizaţii, religii şi viziuni diferite. Să nu ignorăm problemele - există! -, dar să nu ne lăsăm înşelaţi: schimburile care au existat între popoare au făcut Mediterana leagăn de civilizaţii, mare plină la refuz de comori, până acolo încât, aşa cum a scris un mare istoric francez, ea nu este "un peisaj, ci peisaje nenumărate. Nu o mare, ci o succesiune de mări"; "de multe milenii totul ajunge în ea, complicându-i şi îmbogăţindu-i istoria" (F. Braudel, La Méditerranée, Paris, 1985, 16). Mare nostrum este spaţiu de întâlnire: între religiile abrahamitice; între gândirea greacă, latină şi arabă; între ştiinţă, filozofie şi drept, şi între multe alte realităţi. A vehiculat în lume valoarea înaltă a fiinţei umane, înzestrate cu libertate, deschise la adevăr şi care are nevoie de mântuire, care vede lumea ca o minunăţie de descoperit şi o grădină de locuit, sub semnul unui Dumnezeu care încheie alianţe cu oamenii.

Un mare primar citea în Mediterana nu o problemă conflictuală, ci un răspuns de pace, ba chiar "începutul şi fundamentul păcii între toate naţiunile lumii" (G. La Pira, Cuvinte la încheierea primului Colocviu Mediteraneean, 6 octombrie 1958). De fapt, a spus: "Răspunsul [...] este posibil dacă se ia în considerare vocaţia comună istorică şi, pentru a spune aşa, permanentă pe care Providenţa a încredinţat-o în trecut, o încredinţează în prezent şi, într-un anumit sens, o va încredinţa în viitor popoarelor şi naţiunilor care trăiesc pe malurile acestui misterios lac al Tiberiadei lărgit care este Mediterana" (Discurs de deschidere a Primului Colocviu Mediteraneean, 3 octombrie 1958). Lacul Tiberiadei, sau Marea Galileii, adică un loc în care, în timpurile lui Cristos, se concentra o mare varietate de populaţii, culte şi tradiţii. Chiar acolo, în "Galileea neamurilor" (cf. Mt 4,15), străbătută de Calea mării, s-a desfăşurat cea mai mare parte a vieţii publice a lui Isus. Un context multiform şi în multe privinţe instabil a fost sediul vestirii universale a Fericirilor, în numele unui Dumnezeu Tată al tuturor, care "face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Mt 5,45). Era şi invitaţia de a lărgi graniţele inimii, depăşind bariere etnice şi culturale. Iată, aşadar, răspunsul care vine de la Mediterana: această perenă mare a Galileei invită să opunem diviziunii conflictelor "ospitalitatea diferenţelor" (T. Bello, Benedette inquietudini, Milano, 2001, 73). Mare nostrum, la răscrucea între nord şi sud, între est şi vest, concentrează provocările din lumea întreagă, aşa cum mărturisesc cele "cinci maluri" ale sale, asupra cărora aţi reflectat: Africa de Nord, Orientul Apropiat, Marea Neagră - Egee, Balcani şi Europa latină. Este avanpost de provocări care se referă de toţi: să ne gândim la cea climatică, având Mediterana care reprezintă un hotspot unde schimbările se simt mai rapid; cât de important este a păstra pata mediteraneeană, casetă de biodiversităţi! Aşadar, această mare, ambient care oferă o apropiere unică de complexitate, este "oglindă a lumii" şi poartă în sine o vocaţie globală la fraternitate, vocaţie unică şi cale unică pentru a preveni şi a depăşi conflictele.

Fraţilor şi surorilor, în actuala mare a conflictelor, suntem aici pentru a valoriza contribuţia Mediteranei, ca să redevină laborator de pace. Pentru că aceasta este vocaţia, să fie loc unde ţări şi realităţi diferite să se întâlnească pe baza umanităţii pe care o împărtăşim toţi, nu a ideologiilor care contrapun. Da, Mediterana exprimă o gândire nu uniformă şi ideologică, ci poliedrică şi aderentă la realitate; o gândire vitală, deschisă şi conciliantă: o gândire comunitară, acesta este cuvântul. Ceea ce avem nevoie în momentul actual, în care naţionalisme învechite şi beligerante vor să facă să apună visul comunităţii naţiunilor! Dar - să amintim asta - cu armele se face războiul, nu pacea, şi cu aviditatea de putere se întoarce mereu în trecut, nu se construieşte viitorul.

Aşadar, de unde trebuie început pentru a înrădăcina pacea? Pe malurile Mării Galileei Isus a început prin a da speranţă săracilor, proclamându-i fericiţi: a ascultat nevoile lor, a vindecat rănile lor, le-a proclamat înainte de toate vestea bună a Împărăţiei. De acolo trebuie repornit, de la strigătul adesea tăcut al celor din urmă, nu de la primii din clasă care, deşi se simt bine, îşi ridică glasul. Să repornim, Biserică şi comunitate civilă, de la ascultarea săracilor, care "se îmbrăţişează, nu se numără" (P. Mazzolari, La parola ai poveri, Bologna, 2016, 39), pentru că sunt feţe, nu numere. Schimbare pasului comunităţilor noastre constă în a-i trata ca fraţi ale căror istorii să fie cunoscute, nu ca probleme deranjante, alungându-i, trimiţându-i acasă; constă în a-i primi, nu în a-i ascunde; în a-i integra, nu în a-i alunga; în a le da demnitate. Şi Marsilia, vreau să repet asta, este capitala integrării popoarelor. Acesta este un orgoliu al vostru! Astăzi, marea convieţuirii umane este poluată de precaritate, care răneşte şi splendida Marsilie. Şi unde este precaritate, există criminalitate: unde este sărăcie materială, educativă, ocupaţională, culturală şi religioasă, terenul mafiilor şi al traficurilor ilegitime este netezit. Angajarea numai a instituţiilor nu este suficientă, este nevoie de o tresăltare a conştiinţei pentru a spune "nu" ilegalităţii şi "da" solidarităţii, care nu este o picătură în mare, ci elementul indispensabil pentru a purifica apele sale.

De fapt, adevăratul rău social nu este atât creşterea problemelor, ci descreşterea îngrijirii. Cine devine astăzi aproape al tinerilor lăsaţi în voia lor, pradă uşoară a criminalităţii şi a prostituţiei? Cine se ocupă de ei? Cine este aproape de persoanele înrobite de un loc de muncă ce ar trebui să le facă mai libere? Cine se îngrijeşte de familiile înfricoşate, care se tem de viitor şi să aducă pe lume noi creaturi? Cine ascultă geamătul bătrânilor singuri care, în loc să fie valorizaţi, sunt parcaţi, cu perspectiva demnă în mod fals a unei morţi dulci, în realitate mai sărate decât apele mării? Cine se gândeşte la copiii nenăscuţi, refuzaţi în numele unui fals drept la progres, care este în schimb regres în nevoile individului? Astăzi, avem drama de a confunda copiii cu căţeii. Secretarul meu îmi spunea că, trecând prin Piaţa "Sfântul Petru", a văzut unele femei care duceau copiii în landou... dar nu erau copii, erau căţei! Această confuzie ne spune ceva urât. Cine priveşte cu compasiune dincolo de propriul mal pentru a asculta strigătele de durere care se ridică din Africa de Nord şi din Orientul Mijlociu? Aceşti oameni trăiesc cufundaţi în violenţe şi îndură situaţii de nedreptate şi de persecuţie! Şi mă gândesc la atâţia creştini, adesea constrânşi să părăsească ţările lor sau să locuiască acolo fără a le fi recunoscute drepturile, fără a se bucura de cetăţenie deplină. Vă rog, să ne angajăm pentru ca aceia care fac parte din societate să poată deveni cetăţeni ai săi cu drept deplin. Şi apoi este un strigăt de durere care răsună mai mult decât toate şi care transformă mare nostrum în mare mortuum, Mediterana din leagăn al civilizaţiei în mormânt al demnităţii. Este strigătul sufocat al fraţilor şi al surorilor migranţi cărora aş vrea să le dedic atenţie, reflectând asupra celei de-a doua imagini pe care ne-o oferă Marsilia, aceea a portului său.

2. Portul Marsilia este de secole o poartă deschisă larg asupra mării, asupra Franţei şi asupra Europei. De aici mulţi au plecat pentru a găsi muncă şi viitor în străinătate şi de aici atâţia au trecut pragul porţii continentului cu bagaje încărcate de speranţă. Marsilia are un mare port şi este o mare poartă, care nu poate să fie închisă. În schimb, diferite porturi mediteraneene s-au închis. Şi două cuvinte au răsunat, alimentând fricile oamenilor: "invazie" şi "urgenţă". Şi se închid porţile. Dar cel care îşi riscă viaţa pe mare nu invadează, caută primire, caută viaţă. Cât priveşte urgenţa, fenomenul migrator nu este atât o urgenţă momentană, mereu bună pentru a face să izbucnească propagande alarmiste, ci o realitate de fapt din timpurile noastre, un proces care implică în jurul Mediteranei trei continente şi care trebuie guvernată cu clarviziune înţeleaptă: cu o responsabilitate europeană în măsură să facă faţă dificultăţilor obiective. Privesc aici, în această hartă, porturile privilegiate pentru migranţi: Cipru, Grecia, Malta, Italia şi Spania... Au ieşire la Mediterana şi-i primesc pe migranţi. Mare nostrum strigă dreptate, cu malurile sale care, pe de o parte, transpiră opulenţă, consumism şi risipă, în timp ce, pe de altă parte, sunt sărăcie şi precaritate. Şi aici Mediterana oglindeşte lumea, cu sudul care se îndreaptă spre nord, cu atâtea ţări în curs de dezvoltare, chinuite de instabilităţi, regimuri, războaie şi deşertificare, care privesc la cele înstărite, într-o lume globalizată în care toţi suntem conectaţi, dar prăpăstiile nu au fost niciodată aşa de adânci. Şi totuşi, această situaţie nu este o noutate din ultimii ani şi nu este primul care a simţit-o cu urgenţă şi preocupare acest papă venit din cealaltă parte a lumii. Biserica vorbeşte despre asta cu tonuri vii de peste cincizeci de ani.

De puţin timp se încheiase Conciliul Vatican II şi Sfântul Paul al VI-lea, în enciclica Populorum progressio, a scris: "Popoarele foamei interpelează astăzi în manieră dramatică popoarele opulenţei. Biserica tresaltă în faţa acestui strigăt de angoasă şi cheamă pe fiecare să răspundă cu iubire fratelui propriu" (nr. 3). Papa Montini a enumerat "trei îndatoriri" ale naţiunilor mai dezvoltate, "înrădăcinate în fraternitatea umană şi supranaturală": "datoria de solidaritate, adică ajutorul pe care naţiunile bogate trebuie să-l dea ţărilor aflate în curs de dezvoltare; datoria de dreptate socială, adică recompunerea în termeni mai corecţi a relaţiilor comerciale defectuoase dintre popoare puternice şi popoare slabe; datoria de caritate universală, adică promovarea unei lumi mai umane pentru toţi, o lume în care toţi să aibă ceva de dat şi de primit, fără ca progresul unora să constituie un obstacol în calea dezvoltării altora" (nr. 44). În lumina evangheliei şi a acestor consideraţii, Paul al VI-lea, în 1967, a subliniat "datoria primirii", despre care, a scris, "nu vom insista niciodată suficient" (nr. 67). La asta, cu cincisprezece ani înainte, l-a încurajat Pius al XII-lea, scriind că "Familia din Nazaret în exil, Isus, Maria şi Iosif emigraţi în Egipt [...] sunt modelul, exemplul şi sprijinul tuturor emigranţilor şi al pelerinilor de orice vârstă şi din orice ţară, al tuturor evacuaţilor de orice condiţie care, forţaţi de persecuţie sau de nevoie, sunt constrânşi să abandoneze patria, rudele dragi, [...] şi să plece în ţară străină" (Constituţia apostolică Exsul Familia de spirituali emigrantium cura, 1 august 1952).

Desigur, sunt sub ochii tuturor dificultăţile în primire. Migranţii trebuie primiţi, protejaţi sau însoţiţi, promovaţi şi integraţi. Dacă nu se ajunge până la sfârşit, migrantul ajunge în orbita societăţii. Primit, însoţit, promovat şi integrat: acesta este stilul. Este adevărat că nu este uşor a avea acest stil sau a integra persoane neaşteptate, însă criteriul principal nu poate să fie menţinerea propriei bunăstări, ci salvgardarea demnităţii umane. Cei care se refugiază la noi nu trebuie văzuţi ca o povară de purtat: dacă îi considerăm fraţi, ne vor apărea mai ales ca daruri. Mâine se va celebra Ziua Mondială a Migrantului şi a Refugiatului. Să ne lăsăm atinşi de istoria atâtor fraţi şi surori ai noştri aflaţi în dificultate, care au dreptul fie de a emigra, fie de a nu emigra, şi să nu ne închidem în indiferenţă. Istoria ne interpelează la o tresăltare a conştiinţei pentru a preveni naufragiul civilizaţiei. De fapt, viitorul nu va fi în închidere, care este o întoarcere la trecut, o schimbare a direcţiei pe drumul istoriei. Împotriva plăgii teribile a exploatării fiinţelor umane, soluţia nu este a respinge, ci a asigura, în funcţie de posibilităţile fiecăruia, un număr mare de intrări legale şi regulamentare, sustenabile graţie unei primiri egale din partea continentului european, în contextul unei colaborări cu ţările de origine. În schimb, a spune "îndeajuns" înseamnă a închide ochii; a încerca acum de "a ne salva pe noi înşine" se va schimba în tragedie mâine, când viitoarele generaţii ne vor mulţumi dacă vom fi ştiut să creăm condiţiile pentru o integrare indispensabilă, în timp ce ne vor învinovăţi dacă vom fi favorizat numai asimilări sterile. Integrarea, şi a migranţilor, este obositoare, dar clarvăzătoare: pregăteşte viitorul care, fie că vrem, fie că nu vrem, va fi împreună sau nu va fi; asimilarea, care nu ţine cont de diferenţe şi rămâne rigidă în propriile paradigme, face să prevaleze, în schimb, ideea despre realitate şi compromite viitorul, mărind distanţele şi provocând ghetoizarea, care face să izbucnească ostilităţi şi intoleranţe. Avem nevoie de fraternitate ca de pâine. Însuşi cuvântul "frate", în derivaţia sa indo-europeană, revelează o rădăcină legată de hrănire şi de întreţinere. Ne vom întreţine pe noi înşine numai hrănind cu speranţă pe cei mai slabi, primindu-i ca fraţi. "Nu uitaţi ospitalitatea" (Evr 13,2), ne spune Scriptura. Şi în Vechiul Testament se repetă: văduva, orfanul şi străinul. Cele trei îndatoriri ale carităţii: a o asista pe văduvă, a-l asista pe orfan şi a-l asista pe străin, pe migrant.

În această privinţă, portul Marsilia este şi o "poartă de credinţă". Conform tradiţiei, aici au ajuns Sfinţii Marta, Maria şi Lazăr, care au semănat evanghelia în aceste ţinuturi. Credinţa vine de la mare, aşa cum reevocă sugestiva tradiţie marsilieză de la Întâmpinarea Domnului cu procesiunea maritimă. Lazăr, în evanghelie, este prietenul lui Isus, dar este şi numele protagonistului unei parabole foarte actuale, care deschide ochii asupra inegalităţii care corodează fraternitatea şi ne vorbeşte despre predilecţia Domnului faţă de cei săraci. Ei bine, noi, creştinii, care credem în Dumnezeul făcut om, în unicul şi inimitabilul Om care pe malurile Mediteranei s-a declarat cale, adevăr şi viaţă (cf. In 14,6), nu putem accepta să fie închise căile întâlnirii. Să nu închidem căile întâlnirii, vă rog! Nu putem accepta ca adevărul zeului ban să prevaleze asupra demnităţii omului, ca viaţa să se transforme în moarte! Biserica, mărturisind că Dumnezeu în Isus Cristos "s-a unit într-un anumit mod cu fiecare om" (Gaudium et spes, 22), crede, cu Sfântul Ioan Paul al II-lea, că omul este calea sa (cf. Scrisoarea enciclică Redemptor hominis, 14). Îl adoră pe Dumnezeu şi îi slujeşte pe cei mai fragili, care sunt comorile sale. A-l adora pe Dumnezeu şi a-l sluji pe aproapele, iată ce contează: nu relevanţa socială sau consistenţa numerică, ci fidelitatea faţă de Domnul şi faţă de om!

Aceasta este mărturia creştină, şi de atâtea ori este şi eroică; mă gândesc de exemplu la Sfântul Charles de Foucauld, "frate universal", la martirii din Algeria, dar şi la atâţia lucrători din caritate de astăzi. În acest stil de viaţă în mod scandalos evanghelic, Biserica regăseşte portul sigur la care să acosteze şi de unde să repornească pentru a ţese legături cu oameni din orice popor, căutând pretutindeni urmele Duhului şi oferind ceea ce a primit prin har. Iată realitatea cea mai pură a Bisericii, iată - a scris Bernanos - "Biserica sfinţilor", adăugând că "tot acest mare aparat de înţelepciune, de forţă, de disciplină elastică, de mărinimie şi de maiestate, nu este nimic în sine, dacă nu îl însufleţeşte caritatea" (Jeanne relapse et sainte, Paris, 1994, 74). Îmi place să evidenţiez această perspicacitate franceză, geniu credincios şi creativ, care a afirmat aceste adevăruri printr-o multitudine de gesturi şi scrieri. Sfântul Cezar de Arles spunea: "Dacă ai caritatea, îl ai pe Dumnezeu; şi dacă îl ai pe Dumnezeu, ce anume îţi lipseşte?" (Sermo 22,2). Pascal recunoştea că "unicul obiect al Scripturii este caritatea" (Cugetări, nr. 301) şi că "adevărul în afara carităţii nu este Dumnezeu, ci este imaginea sa şi un idol care nu trebuie iubit, nici adorat" (Cugetări, nr. 767). Şi Sfântul Ioan Cassian, care a murit aici, a scris că "totul, chiar şi ceea ce se estimează util şi necesar, valorează mai puţin decât acel bine care este pacea şi caritatea" (Conferinţe spirituale XVI,6).

Aşadar, este frumos ca în caritate creştinii să nu fie după nimeni; şi ca evanghelia carităţii să fie magna charta a pastoraţiei. Nu suntem chemaţi să regretăm timpurile trecute sau să redefinim o relevanţă eclezială, suntem chemaţi la mărturie: nu să coasem evanghelia din cuvinte, ci să-i dăm trup; nu să măsurăm vizibilitatea, ci să ne dedicăm în gratuitate, crezând că "măsura lui Isus este iubirea fără măsură" (Omilie, 23 februarie 2020). Sfântul Paul, Apostolul Neamurilor, care a petrecut bună parte din viaţă pe rutele mediteraneene, de la un port la altul, învăţa că pentru a îndeplini legea lui Cristos trebuie să purtăm poverile unii altora (cf. Gal 6,2). Iubiţi fraţi episcopi, să nu încărcăm persoanele cu poveri, ci să uşurăm trudele lor în numele evangheliei milostivirii, pentru a distribui cu bucurie alinarea lui Isus adusă unei omeniri obosite şi rănite. Biserica să nu fie un ansamblu de prescrieri, Biserica să fie port de speranţă pentru descurajaţi. Lărgiţi inima, vă rog! Biserica să fie port de recuperare, unde persoanele să se simtă încurajate să înainteze în larg în viaţă cu forţa imparabilă a bucuriei lui Cristos. Biserica să nu fie vamă. Să ne amintim de Domnul: toţi, toţi, toţi sunt invitaţi.

3. Şi ajung pe scurt astfel la ultima imagine, cea a farului. El luminează marea şi arată portul. Ce raze luminoase pot orienta ruta Bisericilor din Mediterana? Gândindu-mă la mare, care uneşte atâtea comunităţi de credinţă diferite, cred că se poate reflecta asupra parcursurilor mai sinergice, probabil evaluând şi oportunitatea unei Conferinţe ecleziale a Mediteranei, aşa cum a spus cardinalul [Aveline], care să permită posibilităţi ulterioare de schimb şi să dea regiunii reprezentativitate eclezială mai mare. Gândind şi la port şi la tema migratoare, ar putea fi rodnic să se lucreze pentru o pastoraţie specifică şi mai conectată, aşa încât diecezele mai expuse să poată asigura asistenţă spirituală şi umană mai bună surorilor şi fraţilor care ajung nevoiaşi.

Farul, în acest palat prestigios care îi poartă numele, mă face să mă gândesc în sfârşit la tineri: ei sunt lumina care indică ruta viitoare. Marsilia este un mare oraş universitar, sediu a patru campusuri; dintre cei circa 35.000 de studenţi care le frecventează, 5.000 sunt străini. De unde trebuie început să se ţeasă raporturile între culturi, dacă nu din universitate? Acolo tinerii nu sunt fascinaţi de seducţiile puterii, ci de visul de a construi viitorul. Universităţile mediteraneene să fie laboratoare de vise şi şantiere de viitor, unde tinerii să se maturizeze întâlnindu-se, cunoscându-se şi descoperind culturi şi contexte apropiate şi diferite în acelaşi timp. Astfel se dărâmă prejudecăţile, se vindecă rănile şi se elimină retorici fundamentaliste. Fiţi atenţi la predica atâtor fundamentalisme care astăzi sunt la modă! Tineri bine formaţi şi orientaţi să fraternizeze vor putea deschide porţi nesperate de dialog. Dacă vrem să se dedice evangheliei şi înaltei slujiri a politicii, este nevoie, înainte de toate, ca noi să fim credibili: uitând de noi înşine, liberi de autoreferenţialitate, dedicaţi să ne oferim fără încetare pentru alţii. Dar provocarea prioritară a educaţiei se referă la fiecare vârstă formativă: deja de copii, "amestecându-se" cu alţii, se pot depăşi atâtea bariere şi preconcepţii, dezvoltând propria identitate în contextul unei îmbogăţiri reciproce. La asta poate contribui mult Biserica, punând în slujire reţelele sale formative şi animând o "creativitate a fraternităţii".

Fraţilor şi surorilor, provocarea este şi aceea a unei teologii mediteraneene - teologia trebuie să fie înrădăcinată în viaţă; o teologie de laborator nu funcţionează -, care să dezvolte o gândire aderentă la realitate, "casă" a umanului şi numai a realităţii tehnice, în măsură să unească generaţiile legând amintire şi viitor, şi să promoveze cu originalitate drumul ecumenic între creştini şi dialogul între credincioşi de religii diferite. Este frumos a se aventura într-o cercetare filozofică şi teologică, inspirându-se din izvoarele culturale mediteraneene, care să restituie speranţă omului, mister de libertate care are nevoie de Dumnezeu şi de celălalt pentru a da sens propriei existenţe. Şi este necesar a reflecta şi asupra misterului lui Dumnezeu, pe care nimeni nu poate pretinde că îl posedă sau îl stăpâneşte, şi care dimpotrivă trebuie sustras de la orice folosire violentă şi instrumentală, conştienţi că mărturisirea măreţiei sale presupune în noi umilinţa căutătorilor.

Iubiţi fraţi şi surori, sunt bucuros să fiu aici la Marsilia! Odată, domnul preşedinte m-a invitat să vizitez Franţa şi mi-a spus aşa: "Dar este important să veniţi la Marsilia!". Şi am făcut-o. Vă mulţumesc pentru ascultarea voastră răbdătoare şi pentru angajarea voastră. Mergeţi înainte, curajoşi! Fiţi mare de bine, pentru a face faţă sărăciilor de astăzi cu o sinergie solidară; fiţi port primitor, pentru a îmbrăţişa pe cei care caută un viitor mai bun; fiţi far de pace, pentru a despica, prin cultura întâlnirile, abisurile întunecoase ale violenţei şi ale războiului. Multe mulţumiri!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.