© Vatican Media

Trebuie să fii un bucătar bun pentru a le reda atâtor tineri un nou apetit pentru viaţă.

Bucătăria inteligenţei

de Giovanni Cesare Pagazzi

Şcoala este bucătăria inteligenţei. Prea uşor de imaginat inteligenţa drept ceva exclusiv mental. În realitate, însuşi numele său păstrează un mister variat. De fapt, cuvântul derivă din latinescul legere care înseamnă "a citi", a cărei rădăcină antică indică însă "a lega", "a ţine împreună". De fapt, pentru a citi este necesar să se unească literele, silabele, cuvintele şi frazele. Exprimând capacitatea de a lega, legere este şi fundalul altor verbe, precum "a plăcea", "a îndrăgi" - adică "a iubit" - şi "a dispune", adică "a alege", "a se decide pentru ceva sau cineva". Nu se iubeşte nici nu se alege fără a se lega. Prin urmare, "inteligenţă" înseamnă capacitatea de a percepe legăturile în cadrul lucrurilor, legăturile dintre lucruri. De aceea este aproape imposibil a avea o minte deschisă fără o inimă largă, sensibilă la ceea ce uneşte şi leagă.

Aşadar, inteligenţa este făcută din diferite ingrediente: mintea, inima, dar şi mâinile şi picioarele fără de care nu am fi cine suntem. Numărăm în baza zece pentru că sunt zece degetele de la mâini şi reuşim să percepem mai mult decât toate vieţuitoarele legăturile dintre lucruri graţie privirii favorizate de poziţia dreaptă, susţinută de picioarele noastre. Fără mâini şi picioare nu am fi aşa de inteligenţi. Iată, şcoala ajută la degustarea gustului vieţii în măsura în care toate ingredientele inteligenţei vor fi bine gătite. În bucătărie se transformă materii prime, alăturând, amestecând, gătind elemente foarte diferite, uneori chiar contrastante, cum ar fi dulcele şi săratul, acidul şi bazicul. Pentru a favoriza o astfel de integrare ingredientele trebuie să fie modificate, curăţate, măsurate, adăugate, reduse, pentru ca fiecare să evidenţieze caracteristicile celorlalte.

Această operă de transformare nu angajează numai un individ, ci tot ambientul. De fapt, bucătăria este rod al unei culturi. Există o bucătărie franceză, japoneză, argentiniană etc. Totuşi, chiar şi în felul de mâncare cel mai tipic se regăseşte întreaga lume. Italia este vestită prin cafea, dar aceasta a fost descoperită în Etiopia şi provine în mare parte din America de Sud. Există o ştiinţă culinară care cere o transmitere precisă şi o receptare atentă. Şi totuşi, bucătăria promovează inventivitatea, descoperirea originală, atingerea care transformă felul de mâncare tradiţional într-un fel de mâncare cu gusturi reînnoite. Fiind foarte tradiţională, bucătăria este locul creativităţii.

A găti nu este numai în vederea hrănirii, pentru că evidenţiază şi un alt aspect al mâncării, adică plăcerea şi complăcerea. Gătind, oamenii amplifică experienţa plăcerii graţie căreia Creatorul - cu un limbaj în întregime din carne - profeţeşte cărnii însăşi demnitatea sa şi răscumpărarea sa viitoare. De fapt, în momentul plăcerii, carnea se simte ridicată din povara mortală a limitei; tocmai pentru aceasta plăcerea este plăcere. Desigur, am putea lua pilule de carbohidraţi, proteine şi lipide, am putea să ne hidratăm cu lichide izotonice şi hipotonice, dar a mânca şi a bea este altceva. Cel care găteşte intuieşte proprietăţile nutriţionale şi potenţialităţile de plăcere ale fiecărui ingredient şi ale combinării lor.

Pentru a găti este necesară încrederea în calitatea ingredientelor, în posibilitatea felului de mâncare şi în aprecierea celor care îl vor gusta. În afară de asta, este cerută o mare respectare a timpurilor şi lucrurilor pentru a evita ca o acţiune greşită să ruineze gustul felurilor de mâncare. Celui care găteşte nu-i este suficientă buna intenţie, ci are datoria de a cunoaşte cât de mult îi place oaspetelui său, ceea ce poate să mănânce şi cea ce trebuie sau nu trebuie să mănânce. Este lipsă de grijă a pregăti vegetarianului un fel de mâncare cu carne fie el şi foarte bun, sau o bezea minunată diabeticului.

Măreţia unui bucătar se măsoară şi după capacitatea de a face apetisante chiar şi mâncăruri care nu sunt imediat plăcute, dar sunt necesare sănătăţii. Caz emblematic este copilul care refuză legumele sau carnea; mama sau tata pricepuţi cu cuptoarele vor pregăti feluri de mâncare în care legumele şi carnea nici măcar nu se văd şi nu se simt, şi totuşi sunt foarte prezente. Dar, probabil, gloria cea mai mare a unui bucătar se află în gâdilarea apetitului la cel care nu are apetit, la cel căruia nu-i este foame, a încetat să-i mai fie foame, sau chiar şi-a impus să n-o mai simtă. Dacă bucătarul reuşeşte să redeschidă breşa închisă în carnea neapetisantă este ca şi cum ar învia un mort, dat fiind că foamea şi setea sunt primele cuvinte rostite de corp pentru a afirma propria naştere. În special în Occident, foarte mulţi copii, adolescenţi şi tineri nu au apetit faţă de viaţă, faţă de gustul lumii. Trebuie gâdilat apetitul lor.

La începutul noului an, este frumos de amintit tuturor protagoniştilor din şcoală, bucătărie a inteligenţei, scena simpatică şi înduioşătoare a Celui Înviat care, pe malul lacului, anunţă vestea bună gătind pentru prietenii săi un pic de peşte prăjit şi pâine.

(După L'Osservatore Romano, 20 septembrie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.