© Vatican Media

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 13 septembrie 2023

Cateheze. Pasiunea pentru evanghelizare: zelul apostolic al credinciosului. 20. Fericitul José Gregorio Hernández Cisneros, medic al săracilor şi apostol de pace

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În catehezele noastre, continuăm să întâlnim martori pasionaţi ai vestirii evangheliei. Amintim că aceasta este o serie de cateheze despre zelul apostolic, despre voinţa, precum şi ardoarea interioară pentru a duce înainte evanghelia. Astăzi, mergem în America Latină, mai precis în Venezuela, pentru a cunoaşte figura unui laic, Fericitul José Gregorio Hernández Cisneros. S-a născut în 1864 şi a învăţat credinţa mai ales de la mama, aşa cum a relatat: "Mama mea m-a învăţat virtutea încă din leagăn, m-a făcut să cresc în cunoaşterea lui Dumnezeu şi mi-a dat drept călăuză caritatea". Să fim atenţi: mamele sunt cele care transmit credinţa. Credinţa se transmite în dialect, adică prin limbajul mamelor, acel dialect pe care mamele ştiu să-l vorbească împreună cu copiii. Şi voi mamelor: fiţi atente în transmiterea credinţei în acel dialect matern.

Cu adevărat, caritatea a fost steaua polară care a orientat existenţa Fericitului José Gregorio: persoană bună şi solară, cu caracter bucuros, era înzestrat cu o inteligenţă deosebită; a devenit medic, profesor universitar şi om de ştiinţă. Dar a fost, înainte de toate, un doctor apropiat de cei mai slabi, aşa încât să fie cunoscut în patrie ca "medicul săracilor". Îi îngrijea pe săraci întotdeauna. În locul bogăţiei banilor a preferat bogăţia evangheliei, dedicând existenţa pentru a ajuta pe cei nevoiaşi. În săraci, în cei bolnavi, în migranţi, în suferinzi, José Gregorio îl vedea pe Isus. Şi succesul pe care nu l-a căutat niciodată în lume l-a primit, şi continuă să-l primească, de la oameni, care îl numesc "sfânt al poporului", "apostol al carităţii", "misionar al speranţei". Nume frumoase: "sfânt al poporului", "apostol al carităţii", "misionar al speranţei".

José Gregorio era un om umil, un om gentil şi disponibil. Şi, în acelaşi timp, era mişcat de un foc interior, de dorinţa de a trăi în slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Stimulat de această ardoare, de mai multe ori a încercat să devină călugăr şi preot, dar diferite probleme de sănătate l-au împiedicat. Însă fragilitatea fizică nu l-a făcut să se închidă în el însuşi, ci să devină un medic şi mai sensibil la necesităţile altuia; se simţea legat strâns puternic de Providenţă şi, modelat în suflet, a mers mai mult la esenţial. Iată zelul apostolic: nu urmează propriile aspiraţii, ci disponibilitatea faţă de planurile lui Dumnezeu. Şi astfel fericitul a înţeles că, prin îngrijirea bolnavilor, avea să pună în practică voinţa lui Dumnezeu, ajutându-i pe suferinzi, dând speranţă săracilor, mărturisind credinţa nu în cuvinte, ci cu exemplul. Astfel a ajuns - pe această cale interioară - să primească medicina ca o preoţie: "preoţia durerii umane" (M. Yaber, José Gregorio Hernández: Médico de los Pobres, Apóstol de la Justicia Social, Misionero de las Esperanzas, 2004, 107). Cât de important este a nu îndura pasiv lucrurile, ci, aşa cum spune Scriptura, a face fiecare lucru din inimă, pentru a-l sluji pe Domnul (cf. Col 3,23).

Dar să ne întrebăm: de unde îi venea lui José Gregorio tot acest entuziasm, tot acest zel? Venea dintr-o certitudine şi dintr-o forţă. Certitudinea era harul lui Dumnezeu. El a scris că "dacă în lume există buni şi răi, cei răi există pentru că ei înşişi au devenit răi; dar cei buni sunt aşa cu ajutorul lui Dumnezeu" (27 mai 1914). Şi el cel dintâi simţea că are nevoie de har, încât cerşea pe străzi şi avea extremă nevoie de iubire. Şi iată forţa din care lua: intimitatea cu Dumnezeu. Era un om al rugăciunii - este harul lui Dumnezeu şi intimitatea cu Domnul -, era un om al rugăciunii care participa la Liturghie.

Şi în contact cu Isus, care se oferă pe altar pentru toţi, José Gregorio s-a simţit chemat să ofere viaţa sa pentru pace. Primul conflict mondial era în desfăşurare. Astfel ajungem la ziua de 29 iunie 1919: un prieten îl vizitează şi îl găseşte foarte fericit. De fapt, José Gregorio a aflat că a fost semnat tratatul care pune capăt războiului. Oferta sa a fost primită şi este ca şi cum el presimte că misiunea sa pe pământ s-a terminat. În acea dimineaţă, ca de obicei, a fost la Liturghie şi acum coboară în stradă pentru a duce un medicament unui bolnav. Dar, în timp ce traversează strada, este lovit de o maşină; dus la spital, moarte rostind numele Sfintei Fecioare Maria. Drumul său pământesc se încheie astfel pe o stradă, în timp ce face o faptă de milostenie, şi într-un spital, unde făcuse din munca sa o capodoperă ca medic.

Fraţilor, surorilor, în faţa acestui martor să ne întrebăm: eu, în faţa lui Dumnezeu, prezent în săracii de lângă mine, în faţa celor care în lume suferă mai mult, cum reacţionez? Şi exemplul lui José Gregorio cum mă atinge pe mine? El ne stimulează la angajare în faţa marilor probleme sociale, economice şi politice de astăzi. Mulţi vorbesc despre ele, mulţi vorbesc rău despre ele, mulţi critică şi spun că totul merge rău. Dar creştinul nu este chemat la asta, ci să se ocupe de acestea, să-şi murdărească mâinile: înainte de toate, aşa cum ne-a spus Sfântul Paul, să se roage (cf. 1Tim 2,1-4) şi apoi să se angajeze nu în bârfe - bârfa este o ciumă -, ci să promoveze binele şi să construiască pacea şi dreptatea în adevăr. Şi acesta este zel apostolic, este vestire a evangheliei, şi aceasta este fericire creştină: "fericiţi făcătorii de pace" (Mt 5,9). Să mergem înainte pe strada Fericitului Gregorio: un laic, un medic, un om al muncii zilnice pe care zelul apostolic l-a determinat să trăiască făcând caritatea în timpul întregii vieţi.

_________

APEL

Gândul meu se îndreaptă spre populaţiile din Libia, lovite dur de ploi violente, care au provocat inundaţii, provocând numeroşi morţi şi răniţi, precum şi daune uriaşe. Vă invit să vă uniţi cu rugăciunea mea pentru cei care şi-au pierdut viaţa, pentru cei din familiile lor şi pentru cei evacuaţi. Să nu lipsească solidaritatea noastră faţă de aceşti fraţi şi surori, încercaţi de calamitate aşa de devastatoare. Şi gândul meu se îndreaptă iarăşi spre nobilul popor marocan care a suferit aceste zguduiri ale pământului, aceste cutremure. Să ne rugăm pentru Maroc, să ne rugăm pentru locuitori. Fie ca Domnul să le dea forţa de a-şi reveni după acest "atac" teribil care a trecut pe pământul lor.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.