Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc
în Mongolia

(31 august - 4 septembrie 2023)

Întâlnirea cu Lucrătorii Carităţii şi inaugurarea Casei Milostivirii

Ulaanbaatar, luni, 4 septembrie 2023

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

© Vatican Media

Vă mulţumesc din inimă pentru primire, cântare şi dans, pentru cuvintele voastre de bun-venit şi pentru mărturiile voastre! Cred că se pot rezuma bine cu câteva cuvinte ale lui Isus: "Am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi voi mi-aţi dat să beau" (Mt 25,35). Astfel, Domnul ne oferă criteriul pentru a-l recunoaşte, pentru a-l recunoaşte prezent în lume şi condiţia pentru a intra în bucuria definitivă a împărăţiei sale în momentul judecăţii finale.

Încă de la originile sale, Biserica a luat în serios acest adevăr, demonstrând în fapte că dimensiunea caritativă întemeiază identitatea sa. Dimensiunea caritativă întemeiază identitatea Bisericii. Mă gândesc la relatările din Faptele Apostolilor, cu numeroasele iniţiative luate de prima comunitate creştină pentru a realiza cuvintele lui Isus, dând viaţă unei Biserici construite pe patru coloane: comuniune, liturgie, slujire şi mărturie. Este minunat a vedea că, după atâtea secole, acelaşi spirit impregnează Biserica din Mongolia: în micimea sa, ea trăieşte din comuniune fraternă, din rugăciune, din slujire dezinteresată adusă umanităţii suferinde şi din mărturie a propriei credinţe. Exact precum cele patru coloane ale marilor ger-uri, care susţin cupola centrală superioară, permiţând structurii să stea în picioare şi să ofere spaţiu primitor în interiorul său.

Iată-ne, aşadar, înăuntrul acestei case pe care aţi construit-o şi pe care astăzi am bucuria de a o binecuvânta şi a o inaugura. Este o expresie concretă a acelei îngrijiri a celuilalt în care creştinii se recunosc; pentru că acolo unde este primire, ospitalitate şi deschidere către celălalt se respiră buna mireasmă a lui Cristos (cf. 2Cor 2,15). Dedicarea pentru aproapele, pentru sănătatea sa, pentru nevoile sale primare, pentru formarea sa şi cultura sa, aparţine încă de la începuturi acestei porţiunii vii a poporului lui Dumnezeu. De când primii misionari au sosit la Ulaanbaatar în anii '90, au simţit imediat apelul la caritate, care i-a făcut să se îngrijească de copiii părăsiţi, de fraţi şi surori fără locuinţă stabilă, de bolnavi, de persoanele cu dizabilităţi, de deţinuţi şi de cei care, în condiţia lor de suferinţă, cereau să fie primiţi.

Astăzi vedem cum din acele rădăcini a crescut un trunchi, au apărut ramuri şi au îmbobocit atâtea roade: numeroase şi lăudabile iniţiative benefice, dezvoltate în proiecte pe termen lung, duse înainte cel mai mult de diferitele Institute misionare prezente aici şi apreciate de populaţie şi de autorităţile civile. De altfel, însuşi guvernul mongol a fost cel care a cerut ajutorul misionarilor catolici pentru a face faţă numeroaselor urgenţe sociale ale unei ţări care în acel timp se afla într-o delicată fază de tranziţie politică, marcată de sărăcie răspândită. În aceste proiecte sunt angajaţi şi astăzi misionari şi misionare din atâtea ţări, care pun în slujba societăţii mongole cunoştinţele lor, experienţa lor, resursele lor şi mai ales iubirea lor. Spre ei, şi spre cei care susţin aceste numeroase opere de bine, se îndreaptă admiraţia mea şi cel mai sincer "mulţumesc" al meu.

Casa Milostivirii îşi propune ca punct de referinţă pentru o multiplicitate de intervenţii caritative, mâini întinse spre fraţii şi surorile care navighează cu greu în mijlocul problemelor vieţii. Este un fel de port unde să se andocheze, unde să se poată găsi ascultare şi înţelegere. Însă această nouă iniţiativă, în timp ce se adaugă la alte numeroase iniţiative susţinute de diferitele instituţii catolice, reprezintă o versiune inedită: de fapt, aici Biserica particulară este cea care duce înainte opera, în sinergia tuturor componentelor misionare, dar cu o identitate locală clară, ca expresie genuină a prefecturii apostolice în ansamblul său. Şi îmi place mult numele pe care aţi voit să i-l daţi: Casa Milostivirii. În aceste două cuvinte este definiţia Bisericii, chemată să fie locuinţă primitoare unde toţi pot experimenta o iubire superioară, care mişcă şi înduioşează inima: iubirea duioasă şi providenţială a Tatălui, care ne vrea fraţi, ne vrea surori în casa sa. Aşadar, doresc să vă puteţi întâlni toţi în jurul acestei realizări, ca diferitele comunităţi misionare să participe activ, angajând personal şi resurse.

Pentru ca asta să se realizeze este indispensabil voluntariatul, adică slujirea pur gratuită şi dezinteresată, pe care persoanele decid în mod liber s-o ofere celui care se află în nevoie: nu pe baza unei compensaţii economice sau a vreunei forme de beneficiu individual, ci din pură iubire faţă de aproapele. Acesta este stilul de slujire pe care Isus ni l-a învăţat spunând: "În dar aţi primit, în dar să daţi" (Mt 10,8). A sluji astfel pare un pariu perdant, dar, când se intră în joc, se descoperă că ceea ce se dăruieşte fără a aştepta răsplată nu este irosit; dimpotrivă, devine o mare bogăţie pentru cel care oferă timp şi energii. De fapt, gratuitatea uşurează sufletul, vindecă rănile inimii, apropie de Dumnezeu, deschide izvorul bucuriei şi menţine tinerii înăuntru. În această ţară plină de tineri, dedicarea pentru voluntariat poate fi o cale de creştere personală şi socială decisivă.

Este apoi un fapt că, şi în societăţile puternic tehnologizate şi cu un înalt standard de viaţă, sistemul de previziune socială singur nu este suficient pentru a oferi cetăţenilor toate serviciile, dacă în adaos nu există cete de voluntari şi voluntare care oferă timp, capacităţi şi resurse din iubire faţă de celălalt. De fapt, adevăratul progres al naţiunilor nu se măsoară după bogăţia economică şi cu atât mai puţin după cât de mult investesc în puterea iluzorie a armamentelor, ci după capacitatea de a se îngriji de sănătatea, de educaţia şi de creşterea integrală a oamenilor. Aşadar, aş vrea să încurajez toţi cetăţenii mongoli, cunoscuţi pentru mărinimia şi capacitatea lor de abnegaţie, să se angajeze în voluntariat, punându-se la dispoziţia celorlalţi. Aici, la Casa Milostivirii, aveţi o "sală de antrenament" mereu deschisă unde să exercitaţi dorinţele voastre de bine şi să antrenaţi inima.

În sfârşit, aş vrea să demitizez câteva "mituri". În primul rând, cel pentru care numai persoanele înstărite pot să se angajeze în voluntariat. Aceasta este o "fantezie". Realitatea spune contrariul: nu este necesar a fi bogaţi pentru a face bine, dimpotrivă, aproape întotdeauna persoanele obişnuite sunt cele care dedică timp, cunoştinţe şi inimă pentru a se ocupa de ceilalţi. Un al doilea mit de demitizat: cel pentru care Biserica Catolică, ce se remarcă în lume prin marea angajare în opere de promovare socială, face toate acestea pentru prozelitism, ca şi cum faptul de a se ocupa de celălalt ar fi o formă de convingere pentru a atrage "de partea proprie". Nu, Biserica nu merge înainte prin prozelitism, merge înainte prin atracţie. Creştinii recunosc în cel care se află în nevoie şi fac posibilul pentru a alina suferinţele sale, pentru că acolo îl văd pe Isus, pe Fiul lui Dumnezeu, şi în el, demnitatea fiecărei persoane, chemată să fie fiu sau fiică a lui Dumnezeu. Îmi place să-mi imaginez această Casă a Milostivirii ca locul în care persoane cu "crezuri" diferite, şi chiar necredincioşi, îşi unesc propriile eforturi cu cele ale catolicilor locali pentru a ajuta cu compătimire atâţia fraţi şi surori în umanitate. Acesta este cuvântul, compătimire: capacitate de a pătimi cu celălalt. Şi acest lucru statul va şti să-l păstreze şi să-l promoveze în mod adecvat. De fapt, ca să se realizeze acest vis, este indispensabil, aici şi în altă parte, ca acela care deţine responsabilitatea publică să susţină aceste iniţiative umanitare, dând dovadă de o sinergie virtuoasă pentru binele comun. În sfârşit, un al treilea mit de demitizat: cel conform căruia ceea ce contează ar fi numai mijloacele economice, ca şi cum unicul mod pentru a se îngriji de celălalt ar fi folosirea de personal salarizat şi investiţia în structuri mari. Desigur, caritatea cere profesionalism, însă iniţiativele de binefacere nu trebuie să devină firme, ci să păstreze prospeţimea operelor de caritate, unde cel care se află în nevoie găseşte persoane capabile de ascultare, capabile de compătimire, dincolo de orice compensaţie.

Cu alte cuvinte, pentru a face bine cu adevărat, ceea ce este indispensabil este o inimă bună, o inimă determinată în a căuta ceea ce este mai bun pentru celălalt. Angajarea numai în spatele remunerării nu este iubire adevărată; numai iubirea învinge egoismul şi face să înainteze lumea. În această privinţă, îmi place să închei amintind un episod legat de Sfânta Tereza de Calcutta. Pare că un jurnalist, privind-o aplecată asupra rănii urât mirositoare a unui bolnav, i-a spus odată: "Ceea ce faceţi este foarte frumos, dar personal n-aş face asta nici pentru un milion de dolari". Maica Tereza a răspuns: "Pentru un milion de dolari n-aş face asta nici eu. Fac asta din iubire faţă de Dumnezeu!". Mă rog ca acest stil de gratuitate să fie valoarea adăugată a Casei Milostivirii. Pentru tot binele pe care l-aţi făcut şi îl veţi face eu vă mulţumesc din inimă - mulţumesc, multe mulţumiri! - şi vă binecuvântez. Şi vă rog, să aveţi şi caritatea de a vă ruga pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.