Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc
în Mongolia

(31 august - 4 septembrie 2023)

Întâlnire cu episcopii, preoţii, misionarii, consacraţii, consacratele şi lucrătorii pastorali

Catedrala "Sfinţii Petru şi Paul" (Ulaanbaatar), sâmbătă, 2 septembrie 2023

© Vatican Media

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Mulţumesc, Excelenţă, pentru cuvintele dumneavoastră, mulţumesc soră Salvia, părinte Peter Sanjaajav şi Rufina pentru mărturiile voastre, mulţumesc vouă tuturor pentru prezenţa voastră şi pentru credinţa voastră! Sunt fericit să vă întâlnesc. Bucuria evangheliei este motivul care v-a determinat pe voi, bărbaţi şi femei consacraţi în viaţa călugărească şi în slujirea primită prin hirotonire, să fiţi aici şi să vă dedicaţi, împreună cu surorile şi fraţii laici, Domnului şi celorlalţi. Îl binecuvântez pe Domnul pentru aceasta. Fac asta printr-o frumoasă rugăciune de laudă, Psalmul 34, din care mă inspir pentru a împărtăşi câteva gânduri cu voi. El spune: "Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul" (v. 9).

A gusta şi a vedea, pentru că bucuria şi bunătatea Domnului nu sunt ceva trecător, ci rămân înăuntru, dau gust vieţii şi arată lucrurile în mod nou; aşa cum ai spus tu, Rufina, în mărturia ta frumoasă. Aşadar, aş vrea să adulmec gustul credinţei în această ţară, comemorând înainte de toate istorii şi chipuri, vieţi dedicate pentru evanghelie. A dedica viaţa pentru evanghelie: este o definiţie frumoasă a vocaţiei misionare a creştinului, şi îndeosebi a modului în care creştinii o trăiesc aici. A dedica propria viaţă pentru evanghelie!

Îl amintesc, aşadar, pe episcopul Wenceslao Selga Padilla, prim prefect apostolic, pionier al fazei contemporane a Bisericii din Mongolia şi constructor al acestei catedrale. Totuşi, aici credinţa nu dăinuie numai din anii nouăzeci din secolul trecut, ci are rădăcini foarte vechi. După experienţele din primul mileniu, marcate de mişcarea evanghelizatoare de tradiţie siriacă răspândită de-a lungul căii mătăsii, a urmat o angajare misionară considerabilă: cum să nu amintim misiunile diplomatice din secolul al XIII-lea, dar şi îngrijirea apostolică manifestată de numirea lui Giovanni da Montecorvino ca prim episcop de Khān Bālīq, în jurul anului 1310, aşadar, responsabil al acestei întregi regiuni ample din lume aflată sub dinastia mongolă Yuan? Chiar el a fost cel care a furnizat prima traducere în limba mongolă a cărţii Psalmilor şi a Noului Testament. Ei bine, această mare istorie de pasiune pentru evanghelie este reluată în mod extraordinar în 1992 cu venirea primilor misionari din Congregaţia Inima Neprihănită a Mariei, la care s-au adăugat reprezentanţi ai altor institute, cler diecezan şi voluntari laici. Dintre toţi aş vrea să-l amintesc pe activul şi zelosul părinte Stephano Kim Seong-hyeon. Şi comemorăm atâţia slujitori fideli ai evangheliei în Mongolia, care sunt aici cu noi acum şi care, după ce şi-au dedicat viaţa lui Cristos, văd şi gustă minunăţiile pe care bunătatea sa continuă să acţioneze în voi şi prin intermediul vostru. Mulţumesc.

Dar pentru ce să ne dedicăm viaţa pentru evanghelie? Este o întrebare pe care v-o adresez. Cum spunea Rufina, viaţa creştină merge înainte punând întrebări, asemenea copiilor care întreabă mereu lucruri noi, pentru că nu înţeleg totul în perioada acelor de ce. Şi viaţa creştină se apropie de Domnul şi mereu pune întrebări, pentru a-l înţelege mai bine pe Domnul, pentru a înţelege mai bine mesajul său. A dedica viaţa pentru evanghelie, pentru că a fost gustat (cf. Ps 34) acel Dumnezeu care poate fi văzut, atins, întâlnit în Isus. Da, el este vestea bună destinată tuturor popoarelor, vestea pe care Biserica nu poate înceta s-o ducă, întrupând-o în viaţă şi "şoptind-o" inimii fiecăruia şi culturilor. Limbajul lui Dumnezeu, de atâtea ori, este o şoptire lentă, care îşi ia timp; el vorbeşte astfel. Această experienţă a iubirii lui Dumnezeu în Cristos este lumină pură care transfigurează faţa şi o face la rândul său luminoasă. Fraţilor şi surorilor, viaţa creştină se naşte din contemplarea acestei feţe, este o chestiune de iubire, de întâlnire cotidiană cu Domnul în cuvânt şi în Pâinea vieţii, şi în chipul celuilalt, în cei nevoiaşi în care Isus este prezent. Ne-ai amintit asta tu, sora Salvia, cu mărturia ta, mulţumesc! De peste 20 de ani tu eşti aici şi ai învăţat să comunici cu acest popor: mulţumesc.

În aceşti treizeci şi unu de ani de prezenţă în Mongolia, voi, preaiubiţi preoţi, consacraţi, consacrate şi lucrători pastorali, aţi dat viaţă unei varietăţi multiple de iniţiative caritative, care absorb cea mai mare parte din energiile voastre şi reflectă faţa milostivă a lui Cristos bun samaritean. Este ca biletul vostru de vizită, care v-a făcut respectaţi şi stimaţi pentru multele binefaceri aduse multor persoane în diferite domenii: de la asistenţă la educaţie, trecând prin îngrijirea sanitară şi promovarea culturală. Vă încurajez să continuaţi pe acest drum rodnic şi avantajos pentru iubitul popor mongol. Gesturi de iubire şi gesturi de caritate.

În acelaşi timp, vă invit să-l gustaţi şi să-l vedeţi pe Domnul - a-l gusta şi a-l vedea pe Domnul -, vă invit să vă întoarceţi mereu şi din nou la acea privire originară din care s-a născut totul. De fapt, fără ea forţele dispar şi angajarea pastorală riscă să devină prestatoare sterilă de servicii, într-o succesiune de acţiuni datorate, care ajung să nu mai transmită nimic decât oboseală şi frustrare. În schimb, rămânând în contact cu faţa lui Cristos, scrutând-o în Scripturi şi contemplând-o în tăcere adoratoare - în tăcere adoratoare - în faţa tabernacolului, îl veţi recunoaşte pe faţa celor pe care-i slujiţi şi vă veţi simţi transportaţi de o bucurie intimă, care lasă chiar şi în dificultăţi pacea în inimă. De asta este nevoie, astăzi şi întotdeauna: nu de persoane ocupate şi distrase care duc înainte proiecte, cu riscul uneori de a apărea amărâte pentru o viaţă care desigur nu este uşoară, nu: creştinul este cel care este capabil să adore, să adore în tăcere. Şi după aceea, din această adoraţie izvorăşte activitatea. Dar nu uitaţi adoraţia. Noi am pierdut un pic simţul adoraţiei în acest secol pragmatic: nu uitaţi să adoraţi şi, din adoraţie, să faceţi lucrurile. Trebuie să ne întoarcem la izvor, la faţa lui Isus, la prezenţa sa de gustat: el este comoara noastră (cf. Mt 13,44), mărgăritarul preţios pentru care merită cheltuit totul (cf. Mt 13,45-46). Fraţii şi surorile din Mongolia, care au un simţ deosebit al sacrului şi - aşa cum este tipic în continentul asiatic - o istorie religioasă amplă şi articulată, aşteaptă de la voi această mărturie şi ştiu să recunoască caracterul său genuin. Este o mărturie pe care voi trebuie s-o daţi, pentru că evanghelia nu creşte prin prozelitism, evanghelia creşte prin mărturie.

Domnul Isus, trimiţându-i pe ai săi în lume, nu i-a trimis să răspândească o gândire politică, ci să mărturisească prin viaţă noutatea relaţiei cu Tatăl său, devenit "Tatăl nostru" (cf. In 20,17), amorsând astfel o fraternitate concretă cu fiecare popor. Biserica ce se naşte din acest mandat este o Biserică săracă, ce se sprijină numai pe o credinţă genuină, pe puterea dezarmată şi dezarmantă a Celui Înviat, în măsură să aline suferinţele omenirii rănite. Iată pentru ce guvernele şi instituţiile seculare nu trebuie să se teamă deloc de acţiunea evanghelizatoare a Bisericii, pentru că ea nu are o agendă politică de dus înainte, ci cunoaşte numai forţa umilă a harului lui Dumnezeu şi a unui cuvânt de milostivire şi de adevăr, capabilă să promoveze binele tuturor.

Pentru a îndeplini această misiune, Cristos a înzestrat Biserica sa cu o structură care aminteşte armonia care există între diferitele membre ale trupului uman: el este Capul, şi anume capul care continuă s-o conducă, revărsând în Trup, adică în noi, pe însuşi Duhul său, activ mai ales în acele semne de viaţă nouă care sunt sacramentele. Pentru a garanta autenticitatea şi eficacitatea lor, a instituit ordinul sacerdotal, marcat de o asociere intimă cu el, cu el care este bunul Păstor care îşi dă viaţa pentru turmă. Şi tu, părinte Peter, ai fost chemat pentru această misiune: mulţumesc că ai împărtăşit experienţa ta cu noi. Astfel, şi sfântul popor al lui Dumnezeu care este în Mongolia are plinătatea darurilor spirituale. Şi în această perspectivă vă invit să vedeţi în episcop nu un manager, ci imaginea vie a lui Cristos bun Păstor care adună şi conduce poporul său; un discipol umplut de carisma apostolică pentru a edifica fraternitatea voastră în Cristos şi a o înrădăcina tot mai mult în această naţiune cu identitate culturală nobilă. Apoi, faptul că episcopul vostru este cardinal vrea să fie o altă exprimare de apropiere: Biserica este aproape de voi, de comunitatea voastră, care este cu adevărat catolică, adică universală, şi care atrage simpatia tuturor fraţilor şi a surorilor răspândite în lume faţă de Mongolia, într-o mare comuniune eclezială.

Şi subliniez acest cuvânt: comuniune. Biserica nu se înţelege pe baza unui criteriu pur funcţional: nu, Biserica nu este o firmă funcţională, Biserica nu creşte prin prozelitism, aşa cum am spus. Biserica este altceva. Cuvântul "comuniune" ne explică bine ce este Biserica. În acest trup al Bisericii, episcopul nu este moderator al diferitelor componente, eventual bazându-se pe principiul majorităţii, ci în virtutea unui principiu spiritual, prin care însuşi Isus se face prezent în persoana episcopului pentru a asigura comuniunea în Trupul său mistic. Cu alte cuvinte, unitatea Bisericii nu este o chestiune de ordine şi de respect, şi nici nu este o bună strategie pentru "a face echipă"; este o chestiune de credinţă şi de iubire faţă de Domnul, este fidelitate faţă de el. De aceea este important ca toate componentele ecleziale să se strângă în jurul episcopului, care îl reprezintă pe Cristos viu în mijlocul poporului său, construind acea comuniune sinodală care este deja vestire şi care ajută atât de mult la înculturarea credinţei.

Preaiubiţi misionari şi misionare, gustaţi şi vedeţi darul care sunteţi, gustaţi şi vedeţi frumuseţea de a vă dărui în întregime lui Cristos care v-a chemat să mărturisiţi iubirea sa chiar aici în Mongolia. Continuaţi să faceţi asta cultivând comuniunea. Realizaţi asta în simplitatea unei vieţi sobre, imitându-l pe Domnul, care a intrat în Ierusalim călare pe un măgar şi despuiat chiar şi de haine pe cruce. Fiţi mereu aproape de oameni, cu acea apropiere care este atitudinea lui Dumnezeu: Dumnezeu este aproape, compătimitor şi duios - apropiere, compătimire şi duioşie. Fiţi aşa cu oamenii, îngrijindu-vă de ei personal, învăţând limba, respectând şi iubind cultura lor, nu lăsându-vă tentaţi de siguranţe lumeşti, ci rămânând trainici în evanghelie printr-o corectitudine exemplară de viaţă spirituală şi morală. Aşadar, simplitate şi apropiere, fără a înceta să duceţi la Isus feţele şi istoriile pe care le întâlniţi, problemele şi preocupările, dedicând timp în rugăciunea cotidiană, care vă permite să staţi în picioare în trudele slujirii şi să luaţi din "Dumnezeu oricărei mângâieri" (2Cor 1,3) speranţa de revărsat în inimile celor care suferă.

Fraţilor şi surorilor, de fapt, aproape de Domnul se întăreşte în noi o certitudine, aşa cum ne revelează tot Psalmul 34: "Nu duc lipsă de nimic cei care se tem de el. [...] Cei care îl caută pe Domnul nu duc lipsă de nimic" (v. 10-11). Desigur, dezechilibrele şi contradicţiile vieţii îi interesează şi pe credincioşi, iar evanghelizatorii nu sunt scutiţi de acea încărcătură de nelinişte care aparţine condiţiei umane: psalmistului nu-i este teamă să vorbească despre răutate şi despre răufăcător, dar aminteşte că Domnul, în faţa strigătului celor umili, "îi scapă din strâmtorarea lor", pentru că "este aproape de cei cu inima zdrobită" şi "îi mântuieşte pe cei cu duhul mâhnit" (v. 18-19). Pentru aceasta, Biserica se prezintă lumii ca voce solidară cu toţi cei săraci şi nevoiaşi, nu tace în faţa nedreptăţilor şi cu blândeţe se angajează să promoveze demnitatea fiecărei fiinţe umane.

Preaiubiţilor, pe acest drum de discipoli-misionari aveţi un sprijin sigur: pe Mama noastră din cer care - mi-a plăcut mult să descopăr asta! - a voit să vă dea un semn tangibil al prezenţei sale discrete şi grijulii, lăsând ca să se găsească o efigie a sa într-o groapă de gunoi. În locul gunoaielor a apărut această statuie frumoasă a Neprihănitei: ea, fără pată, imună de păcat, a voit să devină aşa de aproape, încât să fie confundată cu gunoaiele societăţii, aşa încât din murdăria gunoiului a ieşit în evidenţă puritatea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Maica cerului. Am aflat despre tradiţia mongolă interesantă a lui suun dalai ijii, mama cu inima mare ca un ocean de lapte. Dacă, în naraţiunea Istoria secretă a mongolilor, o lumină coborâtă printr-o deschizătură superioară a ger-ului o fecundează pe regina mitică Alungoo, voi puteţi contempla în maternitatea Fecioarei Maria acţiunea luminii divine care de sus însoţeşte în fiecare zi paşii Bisericii voastre.

Ridicând privirea spre Maria, fiţi, aşadar, încurajaţi, văzând că micimea nu este o problemă, ci o resursă. Da, Dumnezeu iubeşte micimea şi îi place să facă lucruri mari prin micime, cum mărturiseşte Maria (cf. Lc 1,48-49). Fraţilor, surorilor, nu vă fie frică de numerele mici, de succesele care întârzie, de relevanţa care nu apare. Nu aceasta este calea lui Dumnezeu. Să privim la Maria, care în micimea sa este mai vastă decât cerul, pentru că a găzduit în ea pe Cel pe care cerurile şi cerurile cerurilor nu-l pot cuprinde (cf. 1Rg 8,27). Fraţilor şi surorilor, să ne încredinţăm ei, cerând un zel reînnoit, o iubire arzătoare care nu încetează să mărturisească evanghelia cu bucurie. Şi mergeţi înainte, curajoşi, nu încetaţi să mergeţi înainte. Multe mulţumiri pentru mărturia voastră. El, Domnul, v-a ales şi crede în voi; eu sunt cu voi şi cu toată inima vă spun: mulţumesc; mulţumesc pentru mărturia voastră, mulţumesc pentru vieţile voastre dedicate pentru evanghelie. Continuaţi aşa, statornici în rugăciune, continuaţi creativi în caritate, continuaţi tari în comuniune, bucuroşi şi blânzi în toate şi cu toţi. Vă binecuvântez din inimă şi vă amintesc. Şi voi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.