© Vatican Media

Prefaţa Papei Francisc la cartea publicată de Libreria Editrice Vaticana

Dorothy Day, o femeie liberă, mare martoră de credinţă, caritate şi speranţă

Publicăm prefaţa Papei Francisc la cartea lui Dorothy Day Ho trovato Dio attraverso i suoi poveri ["L-am găsit pe Dumnezeu prin săracii săi"] (LEV, 2023, 228 pagini, traducere de Giuseppe Romano, în librărie din 22 august).

Apărută în 1938 când Dorothy are 41 de ani, From Union Square to Rome - acesta este titlul original al volumului construit ca un colocviu lung cu John, fratele mai mic ateu - este prima carte în care ea relatează convertirea la catolicism. Jurnalistă, activistă, anarhică, pacifistă, de mai multe încarcerată şi mamă necăsătorită, Dorothy Day (1897-1980) a întemeiat, împreună cu agricultorul şi filozoful francez Peter Maurin, mai întâi un ziar, "The Catholic Worker", şi imediat după aceea mişcarea omonimă, destinate să schimbe societatea şi Biserica americane prin pichetări, articole, case de ospitalitate şi cozi pentru supă.

Era anul 1933, în urmă cu nouăzeci de ani (cum a relatat ziarul nostru, reparcurgând evenimentele sale între trecut şi viitor, într-un număr monografic din suplimentul cultural "Quattro Pagini").

Slujitoarea lui Dumnezeu a cărei cauză de beatificare este în desfăşurare, amintită de Papa Francisc la Congresul american la 24 septembrie 2015 ca figură fundamentală în istoria americană, Dorothy Day a fost în centrul primei zile de la Meeting din Rimini. Moderaţi de Francesco Magni, în cursul unei sesiuni extrem de urmărite, au vorbit Giulia Galeotti, responsabilă de paginile culturale de la ziarul nostru şi autoare a "Siamo Una Rivoluzione". Vita di Dorothy Day (Jaca Book, 2022); Robert Ellsberg, editor, curator al epistolarului şi al jurnalelor lui Day, precum şi colaborator al ei în ultimii ani ai vieţii; şi Simona Beretta, profesor la Cattolica din Milano.

"Femeie foarte actuală în toată complexitatea sa - a conchis în intervenţia sa Giulia Galeotti -, Dorothy Day a încercat să traducă în mod concret şi zilnic predica de pe munte. Care nu este un frumos text poetic sau previziunea unei alte lumi, diferite, viitoare. Pentru Dorothy Day predica de pe munte poate şi trebuie să fie realizată aici şi acum".

Viaţa lui Dorothy Day, aşa cum relatează ea însăşi în aceste pagini, este una dintre confirmările posibile a ceea ce deja Papa Benedict al XVI-lea a susţinut cu vigoare şi ceea ce eu însumi am amintit în mai multe ocazii: "Biserica creşte prin atracţie, nu prin prozelitism". Modul în care Dorothy Day relatează venirea sa la credinţa creştină atestă faptul că nu eforturile sau stratagemele umane apropie persoanele de Dumnezeu, ci harul care provine din caritate, frumuseţea care izvorăşte din mărturie, iubirea care devine fapte concrete.

Toată aventura lui Dorothy Day, această femeie americană angajată o viaţă întreagă pentru dreptate socială şi pentru drepturile persoanelor, îndeosebi pentru săraci, pentru muncitorii exploataţi, pentru marginalizaţii din societate, declarată slujitoare a lui Dumnezeu în 2000, este o atestare a ceea ce susţinea deja Sfântul apostol Iacob în Scrisoarea sa: "Arată-mi credinţa ta fără fapte, iar eu îţi voi arăta credinţa cu faptele mele" (2,18).

Aş vrea să evidenţiez trei elemente care reies din paginile autobiografice ale lui Dorothy Day ca învăţături preţioase pentru toţi în acest timp al nostru: neliniştea, Biserica, slujirea.

Dorothy este o femeie neliniştită: atunci când trăieşte drumul său de aderare la creştinism este tânără, nu are încă nici măcar treizeci de ani, de mult timp a abandonat practica religioasă, care i se păruse, aşa cum subliniază fratele căruia îi dedică această carte, un lucru "bolnăvicios". În schimb, crescând în propria căutare spirituală, ajunge să considere credinţa şi pe Dumnezeu nu ca un "jolly", pentru a folosi o definiţie celebră a teologului luteran Dietrich Bonhoeffer, ci cum trebuie să fie cu adevărat, adică plinătatea vieţii şi destinaţia propriei căutări de fericire. Scrie Dorothy Day: "De cele mai multe ori licăririle lui Dumnezeu au ajuns când eram singură. Detractorii mei nu pot spune că frica singurătăţii şi a durerii m-au făcut să mă adresez lui. În aceşti puţini ani în care eram singură şi extraordinar de fericită l-am găsit. În sfârşit, l-am găsit prin bucurie şi mulţumire, nu prin durere".

Iată, Dorothy Day ne învaţă că Dumnezeu nu este un simplu instrument de mângâiere sau de înstrăinare pentru omul aflat în amărăciunea zilelor sale, ci el umple din abundenţă dorinţa noastră de bucurie şi de realizare. Domnul doreşte inimi neliniştite, nu suflete burgheze care se mulţumesc cu ceea ce există. Şi Dumnezeu nu-i ia nimic bărbatului şi femeii din orice timp, dă numai de o sută de ori mai mult! Isus nu a venit ca să anunţe că bunătatea lui Dumnezeu constituie un surogat al faptului de a fi oameni, ne-a dăruit în schimb focul iubirii divine care duce la împlinire ceea ce există frumos, adevărat şi drept în inima fiecărei persoane. A citi aceste pagini ale lui Dorothy Day şi a urma itinerarul său religios devine o aventură care face bine inimii şi care ne poate învăţa mult pentru a menţine trează în noi o imagine adevărată a lui Dumnezeu.

În al doilea rând, Dorothy Day rezervă cuvinte foarte frumoase pentru Biserica Catolică, ce adesea i se părea ei, care provenea şi aparţinea lumii angajării sociale şi sindicale, a fi susţinătoare a bogaţilor şi a celor avuţi, adesea insensibili faţă de exigenţele acelei adevărate dreptăţi sociale şi egalităţi concrete de care - însăşi Day ne aminteşte - sunt bogate atâtea pagini din Vechiul Testament. Ei bine, crescând în ea adeziunea la adevărurile de credinţă, creştea de asemenea consideraţia faţă de natura divină a Bisericii Catolice. Nu cu o privire de fideism necritic, aproape ca o apărare din oficiu a propriei noi "case" spirituale, ci cu o atitudine cinstită şi iluminată, care ştia să observe în însăşi viaţa Bisericii un element de legătură indispensabilă cu misterul, dincolo de atâtea şi repetate căderi ale membrilor săi. Notează Dorothy Day: "Înseşi atacurile îndreptate împotriva Bisericii mi-au demonstrat divinitatea sa. Numai o instituţie divină ar fi putut supravieţui trădării lui Iuda, negării lui Petru, păcatelor atâtora care mărturiseau credinţa sa, care ar fi trebuit să se îngrijească de săracii săi". Şi, într-un alt pasaj din text, afirmă: "Am crezut mereu că fragilităţile umane, păcatele şi ignoranţa celor care se află în poziţii înalte în cursul istoriei au demonstrat numai că Biserica trebuie să fie divină pentru a persista în trecerea secolelor. N-aş fi pus pe seama Bisericii ceea ce consideram că erau greşelile ecleziasticilor".

Ce frumos este să ascultăm asemenea cuvinte de la o mare martoră de credinţă, de caritate şi de speranţă în secolul al XX-lea, secolul în care Biserica a fost obiect de critici, aversiuni şi abandonări! O femeie liberă, Dorothy Day, capabilă să nu ascundă ceea ce nu i-a fost frică să le definească "greşeli ale ecleziasticilor!", dar care admite cum Biserica are de-a face direct cu Dumnezeu, pentru că este a sa, nu a noastră, el a voit-o, nu noi, este instrument al său, nu ceva de care ne putem folosi. Aceasta este vocaţia şi identitatea Bisericii: o realitate divină, nu umană, care ne conduce la Dumnezeu şi cu care Dumnezeu poate ajunge la noi.

În sfârşit, slujirea. Dorothy Day i-a slujit pe ceilalţi toată viaţa. Chiar înainte de a ajunge la credinţă în formă completă. Şi această punere la dispoziţie, cu propria muncă de jurnalistă şi de activistă, a devenit un soi de "autostradă" cu care Dumnezeu i-a atins inima. Şi ea însăşi aminteşte cititorului cum lupta pentru dreptate reprezintă unul dintre modurile cu care, chiar şi inconştient, fiecare persoană poate realiza visul lui Dumnezeu al unei omeniri reconciliate, în care parfumul iubiri să depăşească mirosul greţos al egoismului. Cuvintele lui Dorothy Day sunt mai iluminante ca oricând cu privire la asta: "Iubirea umană cea mai bună, dezinteresată, luminoasă, care luminează zilele noastre, ne face să întrevedem iubirea lui Dumnezeu faţă de om. Iubirea este cel mai bun lucru care ne este dat să-l cunoaştem în această viaţă". Asta ne învaţă ceva cu adevărat instructiv şi astăzi: credincioşi sau necredincioşi sunt aliaţi în promovarea demnităţii fiecărei persoane atunci când o iubesc şi o slujesc pe cea mai abandonată dintre fiinţele umane. Atunci când Dorothy Day scrie că sloganul mişcărilor sociale pentru muncitorii din timpul său era "problema unuia, problema tuturor", mi-a amintit o celebră afirmaţie pe care don Lorenzo Milani, preotul din Barbiana de la naşterea căruia se împlinesc anul acesta 100 de ani, atribuită protagonistului din Scrisoare către o profesoară: "Am învăţat că problema celorlalţi este egală cu problema mea. A ieşi împreună din ea este politică. A ieşi singuri din ea este avariţie". Aşadar, slujirea trebuie să devină politică: adică alegeri concrete pentru ca dreptatea să prevaleze şi demnitatea fiecărei persoane să fie salvgardată. Dorothy Day, pe care am voit s-o amintesc în intervenţia mea la Congresul american în timpul călătoriei mele apostolice în 2015, ne este stimulent şi exemplu în acest parcurs greu, dar fascinant.

Franciscus

(După L'Osservatore Romano, 21 august 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.