Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Portugalia
cu ocazia celei de-a XXXVII-a Zi Mondială a Tineretului
(Lisabona, 2-6 august 2023)

Veghe cu tinerii
"Parque Tejo" (Lisabona), sâmbătă, 5 august 2023

Iubiţi fraţi şi surori, bună seara!

Îmi dă multă bucurie să vă văd! Mulţumesc pentru că aţi călătorit, pentru că aţi mers, şi mulţumesc că sunteţi aici! Şi cred că şi Fecioara Maria a trebuit să călătorească pentru a o vedea pe Elisabeta: "Ridicându-se, Maria s-a dus în grabă" (Lc 1,39). Ne vine să ne întrebăm: de ce Maria se ridică şi merge în grabă la verişoara sa? Desigur, tocmai a aflat că verişoara este însărcinată, dar şi ea este însărcinată: aşadar, de ce să meargă dacă nimeni nu i-a cerut asta? Maria face un gest care nu este cerut şi nu este datorat; Maria merge pentru că iubeşte şi "cel care iubeşte zboară, aleargă cu bucurie" (Imitaţiunea lui Cristos, III,5). Asta este ceea ce face iubirea.

Bucuria Mariei este dublă: tocmai primise vestea îngerului, că avea să-l primească pe Răscumpărătorul, precum şi vestea că verişoara era însărcinată. Aşadar, este interesant: în loc să se gândească la ea însăşi, se gândeşte la cealaltă. De ce? Pentru că bucuria este misionară, bucuria nu este pentru unul, este pentru a duce ceva. Vă întreb: voi, care sunteţi aici, care aţi venit ca să vă întâlniţi, ca să găsiţi mesajul lui Cristos, ca să găsiţi un sens frumos al vieţii, pe acesta, îl veţi ţine pentru voi sau îl veţi duce la ceilalţi? Ce credeţi? Nu aud... Este pentru a-l duce la ceilalţi, pentru că bucuria este misionară! Să repetăm toţi împreună: bucuria este misionară! Şi astfel eu duc această bucurie la ceilalţi.

Dar această bucurie pe care o avem, alţii ne-au pregătit-o ca să o primim. Acum să privim în urmă, la tot ceea ce am primit: toate acestea au predispus inima noastră la bucurie. Acum să facem o clipă de tăcere, şi fiecare să se gândească la cei care ne-au dat ceva în viaţă, care sunt ca rădăcinile bucuriei.

[moment de tăcere]

Aţi găsit? Aţi găsit feţe, istorii? Bucuria care a venit prin acele rădăcini este aceea pe care noi trebuie s-o dăm, pentru că noi avem rădăcini de bucurie. Şi în acelaşi mod noi putem să fim rădăcini de bucurie pentru ceilalţi. Nu este vorba de a duce o bucurie trecătoare, o bucurie de moment; este vorba de a duce o bucurie care creează rădăcini. Şi mă întreb: cum putem deveni rădăcini de bucurie?

Bucuria nu se află în bibliotecă, închisă - chiar dacă este necesar să se studieze! - ci se află în altă parte. Nu este păstrată sub cheie. Bucuria trebuie căutată, trebuie descoperită. Trebuie descoperită în dialogul cu ceilalţi, unde trebuie să dăm aceste rădăcini de bucurie pe care le-am primit. Şi asta, uneori, oboseşte. Vă pun o întrebare: voi obosiţi uneori? Gândiţi-vă la ce se întâmplă când unul este obosit: nu are voinţă de a face nimic, aşa cum spunem în spaniolă unul aruncă buretele pentru că nu are voinţa de a merge înainte şi atunci unul capitulează, încetează să meargă şi cade. Voi credeţi că o persoană care cade, în viaţă, care are un faliment, care comite şi greşeli grave, puternice, că viaţa sa s-a terminat? Nu! Ce anume trebuie făcut? Să se ridice! Şi există un lucru foarte frumos pe care astăzi aş vrea să vi-l las ca amintire. Alpiniştii, cărora le place să escaladeze munţii, au un cântec foarte frumos care spune aşa: "În arta de a urca - pe munte - ceea ce contează nu este a nu cădea, ci a nu rămâne căzut". Este frumos!

Cel care rămâne căzut deja "a ieşit la pensie" din viaţă, a închis, a închis speranţei, a închis dorinţelor şi rămâne la pământ. Şi când vedem pe cineva, un prieten al nostru care a căzut, ce trebuie să facem? Să-l ridicăm. Imaginaţi-vă când unul trebuie să ridice sau trebuie să ajute o persoană ca să se ridice, ce gest face? Îl priveşte de sus în jos. Singura ocazie, singurul moment în care este permis a privi o persoană de sus în jos este pentru a o ajuta să se ridice. De câte ori, de câte ori vedem persoane care ne privesc aşa, peste umăr, de sus în jos! Este trist. Singurul mod, singura situaţie în care este permis a privi o persoană de sus în jos este... spuneţi voi..., tare: pentru a o ajuta ca să se ridice.

Bine, cam acesta este drumul, statornicia în a merge. Şi în viaţă, pentru a obţine lucrurile trebuie să ne antrenăm ca să mergem. Uneori nu avem voinţa de a merge, nu avem voinţa de a obosi, copiem la examene pentru că nu avem voinţa de a studia şi nu ajungem la rezultat. Nu ştiu dacă vreunuia dintre voi îi place fotbalul..., mie îmi place. În spatele unui gol, ce este? Mult antrenament. În spatele unui rezultat, ce este? Mult antrenament. Şi în viaţă, nu întotdeauna unul poate face ceea ce vrea, ci ceea ce ne determină să facem vocaţia pe care o avem înăuntru - fiecare are propria vocaţie. A merge. Şi dacă eu cad, mă ridic sau cineva mă va ajuta să mă ridic; a nu rămâne căzut; şi să mă antrenez, să mă antrenez ca să merg. Şi toate acestea sunt posibile, nu pentru că urmăm un curs despre mers - nu există cursuri care ne învaţă să mergem în viaţă -; asta se învaţă, se învaţă de la părinţi, se învaţă de la bunici, se învaţă de la prieteni, ajutându-ne reciproc. În viaţă se învaţă, şi acesta este antrenament pentru a merge.

Vă las aceste idei. A merge şi, dacă se cade, a se ridica; a merge cu o destinaţie; a se antrena în toate zilele în viaţă. În viaţă, nimic nu este gratis, totul se plăteşte. Numai un singur lucru este gratis: iubirea lui Isus! Aşadar, cu acest gratis pe care-l avem - iubirea lui Isus - şi cu voinţa de a merge, să mergem în speranţă, să privim la rădăcinile noastre şi să mergem înainte, fără frică. Nu vă fie frică. Mulţumesc! Ciao!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 1.