Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Portugalia
cu ocazia celei de-a XXXVII-a Zi Mondială a Tineretului
(Lisabona, 2-6 august 2023)

Întâlnirea cu tinerii studenţi

"Universidade Católica Portuguesa" (Lisabona), joi, 3 august 2023

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Mulţumesc, doamnă rector [Isabel Capeloa Gil, n.r.], pentru cuvintele dumneavoastră. Obrigado! Aţi spus că toţi ne simţim "pelerini". Este un cuvânt frumos a cărui semnificaţie merită să fie meditată; literalmente înseamnă a lăsa deoparte rutina şi a porni la drum cu o intenţie, mişcându-se "prin câmpii" sau "dincolo de propriile graniţe", adică în afara propriei zone de confort spre un orizont de sens. În termenul "pelerin" vedem oglindită condiţia umană, pentru că fiecare este chemat să se confrunte cu mari întrebări care nu au răspuns, un răspuns simplist sau imediat, dar invită să se facă o călătorie, să se depăşească pe ei înşişi, să meargă mai departe. Este un proces pe care un student îl înţelege bine, pentru că aşa se naşte ştiinţa. Şi aşa creşte şi căutarea spirituală. A fi pelerin înseamnă a merge spre o destinaţie sau a căuta o destinaţie. Există mereu pericolul de a merge într-un labirint, unde nu există destinaţie. Şi nici ieşire. Să nu avem încredere în formulele prefabricate - sunt de labirint -, să nu avem încredere în răspunsurile care par la îndemână, în acele răspunsuri scoase din mânecă precum cărţile de joc trişate; să nu avem încredere în acele propuneri care par să dea totul fără a cere nimic. Să nu avem încredere! Această neîncredere este o armă pentru a putea merge înainte şi a nu continua să se meargă în cerc. Una dintre parabolele lui Isus spune că cel care caută mărgăritarul de mare preţ, îl caută cu inteligenţă şi cu abnegaţie şi dă totul, riscă tot ceea ce are pentru a-l avea (cf. Mt 13,45-46). A căuta şi a risca: iată cele două verbe ale pelerinului. A căuta şi a risca.

Pessoa a spus, în mod chinuit dar corect, că "a fi nesatisfăcuţi înseamnă a fi oameni" (Mensagem, O Quinto Império). Nu trebuie să ne fie frică de a ne simţi neliniştiţi, de a crede că ceea ce facem nu este suficient. A fi nesatisfăcuţi, în acest sens şi în măsura justă, este un bun antidot împotriva prezumţiei de autosuficienţă şi împotriva narcisismului. Aspectul incomplet caracterizează condiţia noastră de căutători şi pelerini; aşa cum spune Isus, "suntem în lume, dar nu suntem ai lumii" (cf. In 17,16). Suntem în drum spre... Suntem chemaţi la ceva mai mult, la o decolare fără de care nu există zbor. Aşadar, să nu ne alarmăm dacă în interior ajungem însetaţi, neîmpliniţi, doritori de sens şi de viitor, com saudade do futuro! Şi aici, împreună cu saudade do futuro, nu uitaţi să menţineţi vie amintirea viitorului. Nu suntem bolnavi, suntem vii! Să ne preocupăm mai degrabă atunci când suntem dispuşi să înlocuim drumul de parcurs cu oprirea în orice punct de răcorire, cu condiţia să ne dea iluzia comodităţii; când înlocuim feţele cu ecranele, realul cu virtualul; când, în locul întrebărilor care sfâşie, preferăm răspunsurile uşoare care anesteziază. Şi le putem găsi în orice manual despre raporturilor sociale, despre modul de a ne comporta bine. Răspunsurile uşoare anesteziază.

Prieteni, permiteţi-mi să vă spun: căutaţi şi riscaţi, căutaţi şi riscaţi. În această perioadă istorică, provocările sunt enorme, gemete dureroase. Vedem un al treilea război mondial pe bucăţi. Dar să îmbrăţişăm riscul de a crede că nu suntem într-o agonie, ci într-o naştere; nu la sfârşitul, ci la începutul unui mare spectacol. Este nevoie de curaj pentru a crede asta. Aşadar, fiţi protagonişti ai unei "noi coregrafii" care să pună în centru persoana umană, fiţi coregrafi ai dansului vieţii. Cuvintele doamnei rector au fost pentru mine inspiraţionale, îndeosebi atunci când a spus că "universitatea nu există pentru a se păstra ca instituţie, ci pentru a răspunde cu curaj la provocările prezentului şi ale viitorului". Auto-păstrarea este o tentaţie, este o reflexie condiţionată de frică, ce ne face să privim la existenţă în mod strâmb. Dacă seminţele s-ar păstra pe ele însele, ar irosi complet puterea lor generatoare şi ne-ar condamna la foame; dacă iernile s-ar păstra pe ele însele, n-ar mai exista minunăţia primăverii. De aceea să aveţi curajul de a înlocui fricile cu visurile. Înlocuiţi fricile cu visurile: nu fiţi administratori de frici, ci antreprenori de vise!

Ar fi o irosire a ne gândi la o universitate angajată să formeze noile generaţii numai pentru a perpetua actualul sistem elitar şi inegal din lume, în care instruirea superioară rămâne un privilegiu pentru puţini. Dacă o cunoaştere nu este primită cu responsabilitate, devine sterilă. Dacă acela care a primit o instruire superioară (care astăzi, în Portugalia şi în lume, rămâne un privilegiu) nu se străduieşte să restituie ceea ce a beneficiat el, nu a înţeles până la capăt ce anume i-a fost oferit. Îmi place să mă gândesc la cartea Genezei; primele întrebări pe care Dumnezeu le adresează omului sunt: "Unde eşti?" (Gen 3,9) şi "Unde este fratele tău?" (Gen 4,9). Ne va face bine să ne întrebăm: Unde sunt? Stau închis în balonul meu sau risc să ies din siguranţele mele pentru a deveni un creştin practicant, un artizan al dreptăţii, un artizan al frumuseţii? De asemenea: Unde este fratele meu? Experienţe de slujire fraternă precum Missão País şi multe altele care se nasc în cadrul academic ar trebui să fie considerate indispensabile pentru cel care trece printr-o universitate. De fapt, titlul de studiu nu trebuie să fie văzut ca o permisiune pentru a construi bunăstarea personală, ci ca un mandat pentru a se dedica unei societăţi mai drepte, unei societăţi mai inclusive, adică mai progresate. Mi s-a spus că o mare poetă a voastră, Sophia de Mello Breyner Andresen, într-un interviu care este un soi de testament, la întrebarea: "Ce v-ar plăcea să vedeţi realizat în Portugalia în acest nou secol?", a răspuns fără a ezita: "Aş vrea să văd realizată dreptatea socială, reducerea prăpastiei dintre bogaţi şi săraci" (Entrevista de Joaci Oliveira, în Cidade Nova, nº 3/2001). Îndrept spre voi această întrebare. Voi, dragi studenţi, pelerini ai ştiinţei, ce vreţi să vedeţi realizat în Portugalia şi în lume? Ce schimbări, ce realizări? Şi în ce mod universitatea, mai ales cea catolică, poate contribui?

Beatriz, Mahoor, Mariana, Tomás, vă mulţumesc pentru mărturiile voastre. Toate aveau un ton de speranţă, o încărcătură de entuziasm realist, fără plângeri dar şi fără alergări înainte idealiste. Vreţi să fiţi "protagonişti, protagonişti ai schimbării", aşa cum a spus Mariana. Ascultându-vă, m-am gândit la o frază care probabil vă este familiară, a scriitorului José de Almada Negreiros: "Am visat o ţară în care toţi ajungeau să fie învăţători" (A Invenção do Dia Claro). Şi acest bătrân care vă vorbeşte - de acum sunt bătrân -, visează ca generaţia voastră să devină o generaţie de învăţători. Învăţători de umanitate. Învăţători de compasiune. Învăţători de noi oportunităţi pentru planetă şi pentru locuitorii săi. Învăţători de speranţă. Şi învăţători care să apere viaţa planetei, ameninţată în acest moment de o gravă distrugere ecologică.

Aşa cum unii dintre voi au subliniat, trebuie să recunoaştem urgenţa dramatică de a ne îngriji de casa comună. Totuşi, acest lucru nu poate să fie făcut fără o convertire a inimii şi o schimbare a viziunii antropologice la baza economiei şi a politicii. Nu ne putem mulţumi cu simple măsuri paliative sau cu compromisuri timide şi ambigue. În acest caz, "căile de mijloc sunt numai o mică întârziere în dezastru" (Scrisoarea enciclică Laudato si', 194). Nu uitaţi asta: căile de mijloc sunt numai o mică întârziere în dezastru. În schimb, este vorba de a ne ocupa de ceea ce, din păcate, continuă să fie amânat: adică necesitatea de a redefini ceea ce numim progres şi evoluţie. Pentru că, în numele progresului, s-a făcut prea mult regres. Studiaţi bine ce vă spun: în numele progresului, s-a făcut prea mult regres. Voi sunteţi generaţia care poate învinge această frică: aveţi cele mai avansate instrumente ştiinţifice şi tehnologice, dar, vă rog, nu cădeţi în capcana viziunilor parţiale. Nu uitaţi că avem nevoie de o ecologie integrală, avem nevoie să ascultăm suferinţa planetei împreună cu aceea a săracilor; avem nevoie să punem drama deşertificării în paralel cu aceea a refugiaţilor; tema migraţiilor împreună cu aceea a denatalităţii; avem nevoie să ne ocupăm de dimensiunea materială a vieţii în cadrul unei dimensiuni spirituale. Să nu creăm polarizări, ci viziuni de ansamblu.

Mulţumesc, Tomás, deoarece ai spus că "nu este posibilă o ecologie integrală autentică fără Dumnezeu, că nu poate exista viitor într-o lume fără Dumnezeu". Aş vrea să vă spun: faceţi credinţa credibilă prin alegeri. Pentru că dacă credinţa nu generează stiluri de viaţă convingătoare nu face să dospească aluatul lumii. Nu este suficient ca un creştin să fie convins, trebuie să fie convingător; acţiunile noastre sunt chemate să reflecte frumuseţea, bucuroasă şi în acelaşi timp, radicală a evangheliei. În afară de asta, creştinismul nu poate să fie locuit ca o fortăreaţă înconjurată de ziduri, care ridică bastioane faţă de lume. De aceea consider emoţionantă mărturia lui Beatriz, când a spus că tocmai "pornind de la domeniul culturii" se simte chemată să trăiască Fericirile. În fiecare epocă, una dintre îndatoririle cele mai importante pentru creştini este să recupereze sensul Întrupării. Fără Întrupare, creştinismul devine ideologie - şi tentaţia ideologiilor creştine, în ghilimele, este foarte actuală. Întruparea este cea care permite să fim uimiţi de frumuseţea pe care Cristos o revelează prin fiecare frate şi soră, fiecare bărbat şi femeie.

În această privinţă, este interesant că în noua voastră catedră dedicată "Economiei lui Francisc" aţi adăugat figura Clarei. Contribuţia feminină este indispensabilă. În inconştientul colectiv, de câte ori se crede că femeile sunt de categoria a doua, sunt rezerve, nu joacă drept titulari. Asta există în inconştientul colectiv. Contribuţia feminină este indispensabilă. De altfel, în Biblie se vede cum economia familiei este în mare parte în mâna femeii. Ea, cu înţelepciunea sa, este adevărata "regentă" a casei, care nu are ca scop exclusiv profitul, ci îngrijirea, convieţuirea, bunăstarea fizică şi spirituală a tuturor, precum şi împărtăşirea cu săracii şi cu străinii. Este entuziasmant a întreprinde studiile economice cu această perspectivă: cu obiectivul de a restitui economiei demnitatea care îi revine, pentru ca să nu fie pradă a pieţei sălbatice şi a speculei.

Iniţiativa Pactului Educativ Global, şi cele şapte principii care formează arhitectura sa, includ multe dintre aceste teme, de la îngrijirea casei comune la participarea deplină a femeilor, până la necesitatea de a găsi noi modalităţi de a înţelege economia, politica, creşterea şi progresul. Vă invit să studiaţi Pactul educativ global şi să vă pasionaţi de el. Unul dintre punctele pe care le tratează este educaţia la primire şi la incluziune. Nu ne putem preface că nu am auzit cuvintele lui Isus în capitolul 25 din Evanghelia după Sfântul Matei: "am fost străin şi m-aţi primit" (v. 35). Am urmărit cu emoţie mărturia lui Mahoor, atunci când a evocat ce înseamnă a trăi cu "sentimentul constant de absenţă a unui cămin, a familiei, a prietenilor [...], de a fi rămas fără casă, fără universitate, fără bani [...], obosită, epuizată şi doborâtă de durere şi de pierderi". Ne-a spus că a regăsit speranţă pentru că cineva a crezut în impactul transformator al culturii întâlnirii. De fiecare dată când cineva practică un gest de ospitalitate, provoacă o transformare.

Prieteni, sunt foarte bucuros să vă văd comunitatea educativă vie, deschisă la realitate şi conştienţi că evanghelia nu este ornament, ci animă părţile şi ansamblul. Ştiu că parcursul vostru cuprinde diferite domenii: studiu, prietenie, slujire socială, responsabilitate civilă şi politică, îngrijirea casei comune, exprimări artistice... A fi o universitate catolică înseamnă înainte de toate asta: că fiecare element este în relaţie cu totul şi că totul se regăseşte în părţi. Astfel, în timp ce se dobândesc competenţele ştiinţifice, se maturizează ca persoane, în cunoaşterea de sine şi în discernământul propriului drum. Drum da, labirint nu. Aşadar, înainte! O tradiţie medievală relatează că atunci când pelerinii din Drumul de Santiago se intersectau, unul îl saluta pe celălalt exclamând "Ultreia" şi celălalt răspundea "et Suseia". Sunt expresii de încurajare pentru a continua căutarea şi riscul drumului, spunându-ne reciproc: "Hai, curaj, mergi înainte!" Asta este ceea ce vă urez şi eu vouă tuturor, cu toată inima. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 1.