© Vatican Media

Omilia Papei Francisc în a III-a Zi Mondială a Bunicilor şi a Vârstnicilor (duminica a 16-a de peste an, 23 iulie 2023)

Pentru a ne vorbi despre împărăţia lui Dumnezeu, Isus foloseşte parabole. Relatează istorii simple, care ajung la inima celui care ascultă; şi acest limbaj, plin de imagini, se aseamănă cu acela pe care de atâtea ori bunicii îl folosesc cu nepoţii, eventual ţinându-i pe genunchi: astfel comunică o înţelepciune importantă pentru viaţă. Gândindu-mă la bunici şi la bătrâni, rădăcini de care cei mai tineri au nevoie pentru a deveni adulţi, aş vrea să recitesc cele trei relatări conţinute în evanghelia de astăzi, pornind de la un aspect pe care îl au în comun: faptul de a creşte împreună.

În prima parabolă, sunt grâul şi neghina care cresc împreună, în acelaşi ogor (cf. Mt 13,24-30). Este o imagine care ne ajută să facem o lectură realistă: în istoria umană, ca şi în viaţa fiecăruia, există o coexistenţă de lumini şi umbre, de iubire şi egoism. Ba chiar, binele şi răul sunt împletite până acolo încât par inseparabile. Această abordare realistă ne ajută să privim istoria fără ideologii, fără optimisme sterile şi pesimisme nocive. Creştinul, animat de speranţa lui Dumnezeu, nu este un pesimist, dar nici nu este un naiv care trăieşte în lumea basmelor, care se preface că nu vede răul şi spune că "totul este bine". Nu, creştinul este realist: ştie că în lume există grâu şi neghină şi se priveşte înăuntru recunoscând că răul nu vine numai "din afară", că nu este mereu vina celorlalţi, că nu trebuie "inventaţi" duşmani de combătut pentru a evita să facă lumină în ei înşişi. Îşi dă seama că răul vine dinăuntru, în lupta interioară pe care noi toţi o avem.

Dar parabola ne pune o întrebare: când vedem că în lume grâul şi neghina convieţuiesc împreună, ce trebuie să facem? Cum să ne comportăm? În relatare, servitorii ar vrea să smulgă neghina imediat (cf. v. 28). Este o atitudine animată de intenţie bună, dar impulsivă, ba chiar agresivă. O ispită care apare de atâtea ori: o "societate pură", o "Biserică pură", dar pentru a ajunge la această puritate riscăm să fim nerăbdători, intransigenţi, chiar violenţi faţă de cel care a căzut în greşeală. Şi astfel, împreună cu neghina, se smulge şi grâul bun şi se împiedică persoanele să parcurgă un drum, să crească, să se schimbe. În schimb, să ascultăm ceea ce spune Isus: "Lăsaţi ca grâul bun şi neghina să crească împreună până la timpul secerişului" (cf. Mt 13,30). Cât de frumoasă este această privire a lui Dumnezeu, această pedagogie milostivă a sa, care ne invită să avem răbdare faţă de ceilalţi, să primim - în familie, în Biserică şi în societate - fragilităţi, întârzieri şi limite: nu pentru a ne obişnui cu ele cu resemnare sau pentru a le justifica, ci pentru a învăţa să intervenim cu respect, ducând înainte cu blândeţe şi răbdare îngrijirea grâului bun. Amintind mereu un lucru: că purificarea inimii şi victoria definitivă asupra răului sunt, în mod esenţial, lucrare a lui Dumnezeu. Şi noi, învingând ispita de a împărţi grâul şi neghina, suntem chemaţi să înţelegem care sunt modele şi momentele cele mai bune pentru a acţiona.

Mă gândesc la bătrâni şi la bunici, care deja au parcurs o lungă bucată de drum în viaţă şi, dacă se uită înapoi, văd atâtea lucruri frumoase pe care au reuşit să le realizeze, dar şi înfrângeri, greşeli, ceva ce - cum se spune - "dacă m-aş întoarce, nu aş face asta". Însă astăzi Domnul ajunge la noi cu un cuvânt dulce, care invită să primim cu seninătate şi răbdare misterul vieţii, să-i lăsăm lui judecata, să nu trăim din regrete şi din remuşcări. Ca şi cum ar vrea să ne spună: "Priviţi la grâul bun care a răsărit pe drumul vieţii voastre, faceţi-l să crească iarăşi, încredinţând totul mie, care iert mereu: la sfârşit, binele va fi mai puternic decât răul". Bătrâneţea este un timp binecuvântat şi pentru aceasta: este perioada pentru a ne reconcilia, pentru a privi cu duioşie la lumina care a înaintat în pofida umbrelor, în speranţa încrezătoare că grâul bun semănat de Dumnezeu va prevala asupra neghinei cu care diavolul a voit să ne infesteze inima.

Să vedem acum a doua parabolă. Împărăţia cerurilor, spune Isus, este lucrarea lui Dumnezeu care acţionează în mod silenţios în pliurile istoriei, până acolo încât pare o acţiune mică şi invizibilă ca aceea a unui minuscul grăunte de muştar. Dar atunci când acest grăunte creşte, "este mai mare decât toate legumele şi devine copac, aşa încât vin păsările cerului şi locuiesc între ramurile lui" (Mt 13,32). Şi viaţa noastră este aşa, fraţilor şi surorilor: venim pe lume în micime, devenim adulţi, apoi bătrâni; la început suntem o sămânţă mică, apoi ne hrănim cu speranţe, realizăm proiecte şi vise, dintre care cel mai frumos este să devenim ca acel copac, care nu trăieşte pentru el însuşi, ci pentru a face umbră celui care doreşte asta şi pentru a oferi spaţiu celui care vrea să-şi construiască acolo cuibul. Aşa că la sfârşit, în această parabolă, cresc împreună bătrânul copac şi păsările.

Mă gândesc la bunici: cât de frumoşi sunt aceşti copaci viguroşi, sub care copiii şi nepoţii realizează propriile "cuiburi", învaţă climatul de casă şi experimentează duioşia unei îmbrăţişări. Este vorba de a creşte împreună: copacul înverzit şi cei mici care au nevoie de cuib, bunicii cu copiii şi nepoţii, bătrânii cu cei mai tineri. Fraţilor şi surorilor, avem nevoie de o nouă alianţă între tineri şi bătrâni, pentru ca limfa celui care are în urma sa o lungă experienţă de viaţă să irige vlăstarele de speranţă ale celui care creşte. În acest schimb rodnic învăţăm frumuseţea vieţii, realizăm o societate fraternă, iar în Biserică permitem întâlnirea şi dialogul între tradiţie şi noutăţile Duhului.

În sfârşit, a treia parabolă, unde cresc împreună plămada şi făina (cf. Mt 13,33). Acest amestec face să crească tot aluatul. Isus foloseşte tocmai verbul "a amesteca", verb care face referinţă la acea artă care este "mistica de a trăi împreună, de a ne amesteca, de a ne întâlni, de a ne lua în braţe" şi de "a ieşi din noi înşine pentru a ne uni cu ceilalţi" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 87). Asta învinge individualismele şi egoismele şi ne ajută să generăm o lume mai umană şi mai fraternă. Astfel, astăzi cuvântul lui Dumnezeu este o chemare de a veghea pentru ca în vieţile noastre şi în familiile noastre să nu-i marginalizăm pe cei mai bătrâni. Să fim atenţi ca oraşele noastre aglomerate să nu devină nişte "concentrări de singurătate"; să nu se întâmple ca politica, fiind chemată să aibă grijă de nevoile celor mai fragili, să uite chiar de bătrâni, lăsând ca piaţa să-i izoleze la "rebuturi neproductive". Să nu se întâmple ca, urmărind insistent cu toată viteza miturile eficienţei şi ale prestaţiei, să devenim incapabili să încetinim pentru a-l însoţi pe cel care cu greu poate să ţină pasul. Vă rog, să ne amestecăm, să creştem împreună.

Fraţilor, surorilor, cuvântul divin ne invită să nu despărţim, să nu ne închidem, să nu credem că putem să ne descurcăm singuri, ci să creştem împreună. Să ne ascultăm, să dialogăm, să ne susţinem reciproc. Să nu-i uităm pe bunici şi pe bătrâni: datorită unei mângâieri a lor de atâtea ori am fost ridicaţi, am reluat drumul, ne-am simţit iubiţi, am fost vindecaţi înăuntru. Ei s-au sacrificat pentru noi şi noi nu putem să-i scoatem din agenda priorităţilor noastre. Fraţilor şi surorilor, să creştem împreună, să mergem înainte împreună: Domnul să binecuvânteze drumul nostru.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 1.