© Vatican Media

Sora Lucia din Fátima declarată venerabilă

Amintirea frumuseţii lui Dumnezeu în tăcerea contemplativă

de António Marto

cardinal episcop emerit de Leiria-Fátima

Ce înseamnă a fi un martor dacă nu a face din propria viaţă un memorial, o amintire vie a experienţei lui Dumnezeu? Aşa se poate defini viaţa Luciei a lui Isus (1907-2005), păstoriţa din Fátima care a devenit călugăriţă carmelită şi foarte repede a înţeles că vocaţia sa era aceea de a trăi în lume "amintind celor care trec măreţia Milostivirilor divine" (Memoriile sorei Lucia, p. 186). Numele său, Lucia, ne prezintă de fapt metafora corectă care sintetizează viaţa sa deschisă la lumina lui Dumnezeu şi devenită reflexie a acestei lumini. Biografia ei s-a transformat într-o permanentă întâlnire cu acel Dumnezeu care s-a revelat ca Lumină inimii sale aflate în căutare. Lucia primeşte imensitatea luminii lui Dumnezeu, lăsându-se cucerită până acolo încât să facă faţa sa o reflexie neaşteptată a acestei lumini. A devenit proiectul său de viaţă, care este proiect de sfinţenie: "a trăi în lumina lui Dumnezeu care locuieşte în mine, a trăi în lumină şi a trăi pentru lumină" (Jurnal, 18.06.1970).

Îndrăgostită de lumina frumoasă a lui Dumnezeu

Împreună cu verişorii săi, Sfântul Francisc şi Sfânta Iacinta Marto, Lucia a lui Isus, acum venerabilă. A fost martoră a veştii bune pe care Stăpâna Rozariului le-a încredinţat-o la Fátima: frumuseţea captivantă a unui Dumnezeu care este comuniune de iubire. Misterul Iubirii trinitare a lui Dumnezeu, în care Lucia este introdusă de înger şi apoi învăluită în apariţia din iunie 1917, a fascinat-o şi a devenit inima pulsantă a vieţii sale: mister contemplat, iubit şi adorat în tăcerea contemplativă şi rugătoare, din copilăria sa până în ultimele zile ale vieţii sale în claustrare. În cartea Cum văd mesajul, la distanţă de 66 de ani de la această primă experienţă a sa, Lucia aminteşte din acel moment braţele deschise ale Mariei care, "cu un gest de ocrotire maternă, ne-au învăluit în reflexia Luminii imensei Fiinţe a lui Dumnezeu. A fost un har care ne-a marcat pentru totdeauna în dimensiunea supranaturală" (p. 44). Această îmbrăţişare a iubirii lui Dumnezeu este, pentru ea, nu numai un moment iniţial al convertirii, ci este locul în care toată existenţa sa găseşte o locuinţă şi unde se sprijină fundamentele stabile ale angajării sale vocaţionale.

Într-o lume în care, pe de o parte, mulţi credincioşi au pierdut sau, eventual, nu au experimentat niciodată frumuseţea lui Dumnezeu în inimă şi în viaţă şi, pe de altă parte, sunt mulţi însă cei care sunt însetaţi de o frumuseţe care să ştie să umple neliniştile profunde ale existenţei, mărturia Luciei vine să ne amintească faptul că, aşa cum spunea J.B. Metz, "la criza de Dumnezeu se răspunde numai cu pasiunea pentru Dumnezeu" şi că la setea de Dumnezeu se răspunde cu transparenţa unei vieţi îndrăgostite de misterul său de frumuseţe şi de bunătate.

Consacrată Inimii Mamei

Tocmai ca discipolul Ioan la picioarele crucii, tot aşa şi sora Lucia a primit-o pe Maria "în casa sa" cu o devoţiune şi un afect speciale. Exprimă acest lucru astfel: "Vedeam acolo o Doamnă atât de frumoasă care îmi spunea că este din cer! Am simţit o bucurie atât de intimă care m-a umplut de încredere şi de iubire; mi se părea că nimic nu putea să mă despartă de această Doamnă" (Cum văd mesajul, p. 30). Şi aceasta era, de fapt, promisiunea pe care Doamna i-o făcuse în iulie 1917: "Eu nu te voi lăsa niciodată. Inima mea Neprihănită va fi refugiul tău şi drumul care te va conduce la Dumnezeu". Lucia are încredere în această certitudine şi, contemplând această Inimă Neprihănită, învaţă acea umilinţă şi acea simplitate care îi vor lăsa uimiţi pe toţi cei care o vor întâlni. Această umilă simplitate a inimii întăreşte credibilitatea mesajului pe care ea îl vesteşte. Lucia se consacră Inimii materne a Mariei care îi promisese că o va însoţi şi se angajează în consacrarea întregii lumi acestei Inimi. Doamna promisese: "La sfârşit, Inima mea Neprihănită va triumfa". Această promisiune aminteşte victoria Milostivirii, pentru care Inima Neprihănită este un simbol umil, dar şi duios, afectuos şi capabil să atragă pentru a putea conduce astfel inima umană la Dumnezeu. Viaţa Luciei devine imagine şi a triumfului paradoxal al Inimii: ascunsă în claustrare, departe de scena celor mari care iau decizii şi de luminile notorietăţii, o sfinţenie dusă înainte în tăcerea contemplativă, în împărtăşirea simplă, în primirea a ceea ce se întâmplă şi în rugăciunea încrezătoare. Este triumful sfinţeniei care nu este nimic altceva decât "a trăi în lumina lui Dumnezeu".

Martoră pentru lume

Sorei Lucia îi revine, într-un mod deosebit, să amintească Bisericii şi lumii vestea cea bună a prezenţei lui Dumnezeu. Mesajul de la Fátima este un cuvânt profetic, de avertisment şi, în acelaşi timp, de promisiune de reconciliere şi de pace. În momentul în care războaiele mondiale - în timpul cărora popoarele erau implicate într-un proces de anihilare şi de moarte nemaivăzută şi imaginată vreodată - scufundau în violenţă secolul al XX-lea, Dumnezeu, prin mama Fiului său, dă semne ale milostivirii sale: se face prezent, îi invită pe oameni să nu se resemneze cu banalizarea răului şi trezeşte speranţa prin intermediul unei vaste renaşteri spirituale de fervoare, rugăciune şi convertire profundă a inimilor.

Lucia a fost martora acestui mesaj, o amintire vie de-a lungul întregului secol al XX-lea, în adevărul, în umilinţa şi în discreţia tăcerii sale contemplative. Uimeşte faptul că o umilă copilă, o păstoriţă, care a devenit după aceea o simplă soră din claustrare, găseşte în intimitatea chiliei sale carmelite dinamica, fidelitatea faţă de vocaţia sa misionară. Lucia se retrage în secretul claustrării sale pentru ca lumina mesajului să strălucească intens. Şi de acolo scrie memoriile referitoare la evenimentele de la Fátima, menţine o corespondenţă epistolară cu Biserica şi cu lumea şi nu încetează niciodată să devină ecou al mesajului evanghelic pe care l-a primit.

Vocaţia sa la Carmel a fost ca încoronare a "da"-ului său spus Sfintei Fecioare Maria deja încă de la prima apariţie. Sora Lucia a înţeles tot mai mult că, în vocaţia sa de carmelită la care s-a simţit chemată de Dumnezeu, se va putea consacra şi oferi total lui pentru binele întregii omeniri, într-o viaţă de rugăciune şi de jertfă. Maeştri Carmelului o vor învăţa drumul uceniciei, care a fost mereu un drum de ascultare.

Aşadar, a aminti viaţa Luciei devine o invitaţie de a recunoaşte în timpul prezent, încărcat şi el de incertitudini, temeri şi violenţă, prezenţa sigură şi milostivă a lui Dumnezeu. Şi înseamnă şi a interpela Biserica ca să devină constant o comunitate care îşi asumă responsabilitatea unui mod de a fi în acelaşi timp curajos şi discret, care să facă să transpară astfel amintirea evangheliei.

(După L'Osservatore Romano, 22 iunie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 1.