Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Ungaria
(28-30 aprilie 2023)

Întâlnire cu lumea universitară şi culturală

Facultatea de Informatică şi Ştiinţe Bionice de la Universitatea Catolică "Péter Pázmány" (Budapesta), duminică, 30 aprilie 2023

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

© Vatican Media

Salut pe fiecare dintre voi şi mulţumesc pentru cuvintele frumoase care au fost spuse şi asupra cărora mă voi opri imediat. Aceasta este ultima întâlnire din vizita mea în Ungaria şi, cu inima recunoscătoare, îmi place să mă gândesc la cursul Dunării, care leagă această ţară de multe altele, unind, în afară de geografia lor, şi istoria lor. Într-un anumit sens, cultura este ca un mare fluviu: leagă şi parcurge diferite regiuni ale vieţii şi ale istoriei punându-le în relaţie, permite să se navigheze în lume şi să se îmbrăţişeze ţări şi ţinuturi îndepărtate, adapă mintea, irigă sufletul, face să crească societatea. Însuşi cuvântul cultură derivă din verbul a cultiva: ştiinţa presupune un semănat zilnic care, cufundându-se în brazdele realităţii, aduce rod.

În urmă cu o sută de ani, Romano Guardini, mare intelectual şi om de credinţă, chiar în timp ce se afla cufundat într-un peisaj făcut unic de frumuseţea apelor, a avut o intuiţie culturală rodnică. A scris el: "În aceste zile, am înţeles mai mult ca oricând că există două forme de cunoaştere [...], una conduce la cufundarea în obiect şi în contextul său, prin care omul care vrea să cunoască încearcă să trăiască în el; cealaltă, dimpotrivă, adună lucrurile, de desface, le ordonează în căsuţe, dobândeşte stăpânirea şi posesia lor, le domină" (Lettere dal Lago di Como. Tecnica e l'uomo [Scrisori de la Lacul Como. Tehnica şi omul], Brescia 2022, p. 55). Distinge între o cunoaştere umilă şi relaţională, care este ca "o domnie ce se obţine prin intermediul slujirii; o creaţie conform naturii, care nu depăşeşte limitele stabilite" (cf. p. 57), şi o altă modalitate de ştiinţă, care "nu observă, ci analizează, [...] nu se mai cufundă în obiect, îl cuprinde" (p. 56).

Şi iată că în acest al doilea mod de a cunoaşte "energiile şi substanţele sunt făcute să conveargă la un unic scop: maşina" (p. 58), şi "astfel se dezvoltă o tehnică a supunerii fiinţei vii" (p. 59-60). Guardini nu demonizează tehnica, aceea care permite să se trăiască mai bine, să se comunice şi să se aibă multe avantaje, ci observă riscul ca ea să devină reglementatoare, dacă nu dominatoare, a vieţii. În acest sens, vedea un mare pericol: "Omul pierde toate legăturile interioare care îi procură un simţ organic al măsurii şi al formelor de exprimare în armonie cu natura" şi, "în timp ce în fiinţa sa interioară el a devenit fără contururi, fără măsură, fără direcţie, el stabileşte în mod arbitrar scopurile sale şi constrânge forţele naturii, dominate de el, să le realizeze" (p. 60). Şi lăsa urmaşilor o întrebare neliniştitoare: "Ce va fi cu viaţa dacă ea va ajunge sub acest jug? [...] Ce se va întâmpla [...] când ne vom afla în faţa prevalării imperativelor tehnicii? Viaţa este încadrată de acum într-un sistem de maşini. [...] Într-un astfel de sistem, viaţa poate să rămână vie?" (p. 61).

Viaţa poate să rămână vie? Este o problemă care, în special în acest loc, unde se aprofundează informatica şi "ştiinţele bionice", este bine să fie pusă. De fapt, ceea ce a fost întrevăzut de Guardini apare clar în zilele noastre: să ne gândim la criza ecologică, natura care pur şi simplu reacţionează la folosirea instrumentală pe care o facem cu ea. Să ne gândim la lipsa de limite, la logica acelui "se poate face, aşadar, este permis". Să ne gândim şi la voinţa de a pune în centrul a toate nu persoana şi relaţiile sale, ci individul centrat pe propriile nevoi, avid să câştige şi lacom să cuprindă realitatea. Şi să ne gândim, prin urmare, la erodarea legăturilor comunitare, prin care singurătatea şi frica, din condiţii existenţiale, par să se transforme în condiţii sociale. Câţi indivizi izolaţi, foarte "social" şi mai puţin sociali, recurg, ca într-un cerc vicios, la consolările tehnicii ca la umpluturi ale golului pe care-l simt, alergând în mod şi mai frenetic în timp ce, subjugaţi ai unui capitalism sălbatic, simt ca fiind mai dureroase propriile slăbiciuni, într-o societate în care viteza exterioară merge în acelaşi pas cu fragilitatea interioară. Aceasta este drama. Spunând asta, nu vreau să insuflu pesimism - ar fi contrar credinţei pe care am bucuria s-o practic -, ci să reflectez asupra acestei "aroganţe de a fi şi de a avea", pe care, deja la începuturile culturii europene, Homer o vedea ameninţătoare şi pe care paradigma tehnocratică o exasperează, cu o anumită folosire a algoritmelor care poate reprezenta un ulterior risc de destabilizare a umanului.

Într-un roman pe care l-am citat de mai multe ori, Stăpânul lumii, de Robert Benson, se observă "că această complexitate mecanică nu este sinonim al adevăratei măreţii şi că în exterioritatea cea mai fastuoasă se ascunde mai subtilă viclenia" (Verona 2014, 24-25). În această carte, într-un anumit sens "profetică", scris în urmă cu peste o sută de ani, este descris un viitor dominat de tehnică şi în care totul, în numele progresului, este uniformizat: peste tot se predică un nou "umanitarism" care desfiinţează diferenţele, anulând vieţile popoarelor şi abolind religiile. Abolind diferenţele, pe toate. Ideologii opuse converg într-o omologare care colonizează ideologic. Aceasta este drama, colonizarea ideologică; omul, în contact cu maşinile, se aplatizează tot mai mult, în timp ce trăirea comună devine tristă şi rarefiată. În acea lume progresată dar întunecată, descrisă de Benson, unde toţi par insensibili şi anesteziaţi, pare normal să se rebuteze bolnavii şi să se aplice eutanasia, precum şi să se abolească limbile şi culturile naţionale pentru a ajunge la pacea universală, care în realitate se transformă într-o persecuţie bazată pe impunerea consensului, aşa încât să-l facă pe un protagonist să afirme că "lumea pare la cheremul unei vitalităţi pervertite, care corupe şi încurcă toate lucrurile" (p. 145).

M-am întins în această analiză cu nuanţe cenuşii tocmai pentru că în acest context strălucesc mai bine rolurile culturii şi ale universităţii. De fapt, universitatea este, aşa cum indică însuşi numele, locul unde gândirea se naşte, creşte şi se maturizează deschisă şi simfonică; nu monocordă, nu închisă: deschisă şi simfonică. Este "templul" unde cunoaşterea este chemată să se elibereze de graniţele înguste ale lui a avea şi a poseda pentru a deveni cultură, şi anume, "cultivare" a omului şi a relaţiilor sale de bază: cu transcendentul, cu societatea, cu istoria, cu creaţia. Afirmă în această privinţă Conciliul Vatican II: "Cultura trebuie să fie subordonată perfecţionării integrale a persoanei umane, binelui comunităţii şi al întregii societăţi. De aceea, spiritul trebuie cultivat, astfel încât să se dezvolte capacitatea de a admira, de a intui, de a contempla, de a-şi forma o judecată personală şi de a-şi înălţa simţul religios, moral şi social" (Constituţia pastorală Gaudium et spes, 59). Deja în timpurile antice se spunea că începutul filozofării este admiraţia, capacitatea de a admira. În această perspectivă, am apreciat mult cuvintele voastre. Ale dumneavoastră, monseniore rector, când aţi spus că "în fiecare om de ştiinţă există ceva din cărturar, din preot, din profet şi din mistic"; că, de asemenea, "cu ajutorul ştiinţei nu vrem numai să înţelegem, vrem să facem şi lucrul corect, adică să construim o civilizaţie umană şi solidară, o cultură şi un ambient sustenabile. Cu inima umilă putem urca nu numai pe muntele Domnului, ci şi pe muntele ştiinţei".

Este adevărat: de fapt, marii intelectuali sunt umili. De altfel, misterul vieţii se dezvăluie celui care ştie să intre în lucrurile mici. Este frumos în această privinţă ceea ce ne-a spus Dorottya: "Descoperind tot mai mult mici detalii, ne cufundăm în complexitatea operei lui Dumnezeu". Înţeleasă astfel, cultura reprezintă cu adevărat salvgardarea umanului. Cufundă în contemplaţie şi plăsmuieşte persoane care nu sunt în voia modelor momentului, ci bine înrădăcinate în realitatea lucrurilor. Şi că, umile discipole ale ştiinţei, simt că trebuie să fie deschise şi comunicative, niciodată rigide şi combative. De fapt, cine iubeşte cultura nu se simte niciodată sosit şi în ordine, ci poartă în sine o nelinişte sănătoasă. Caută, întreabă, riscă, explorează; ştie să iasă din propriile certitudini pentru a se aventura cu umilinţă în misterul vieţii, care se uneşte cu neliniştea, nu cu obişnuinţa; care se deschide la celelalte culturi şi simte nevoia de a împărtăşi ştiinţa. Acesta este spiritul universităţii, şi vă mulţumesc pentru că îl trăiţi astfel; aşa cum ne-a spus profesorul Major, care a relatat frumuseţea de a coopera cu alte realităţi educative prin programe de cercetare împărtăşite, precum şi primind studenţi care provin din alte regiuni ale lumii, ca Orientul Mijlociu, îndeosebi din martirizata Siria. Şi deschizându-ne la ceilalţi, ne cunoaştem mai bine pe noi înşine. Deschiderea, a ne deschide la ceilalţi este ca o oglindă: mă face să mă cunosc mai bine pe mine însumi.

Cultura ne însoţeşte să ne cunoaştem pe noi înşine. Aminteşte asta gândirea clasică, ce nu trebuie să apună niciodată. Vin în minte cuvintele celebre ale oracolului din Delfi: "Cunoaşte-te pe tine însuţi". Este una dintre frazele-călăuză pe care aş vrea să vi le las în concluzie. Dar ce înseamnă cunoaşte-te pe tine însuţi? Înseamnă a şti să recunoaştem propriile limite şi, prin urmare, a îndigui propria prezumţie de autosuficienţă. Ne face bine, pentru că înainte de toate recunoscându-ne creaturi noi devenim creativi, cufundându-ne în lume în loc s-o dominăm. Şi în timp ce gândirea tehnocratică urmăreşte un progres care nu admite limite, omul real este făcut şi din fragilitate, şi adesea acolo înţelege că este dependent de Dumnezeu şi conectat cu ceilalţi şi cu creaţia. Aşadar, fraza oracolului din Delfi invită la o cunoaştere care, pornind de la umilinţă, pornind de la limită, pornind de la umilinţa limitei, descoperă propriile potenţialităţi minunate, care merg mult dincolo de cele ale tehnicii. Cu alte cuvinte, a ne cunoaşte pe noi înşine cere să ţinem împreună, într-o dialectică virtuoasă, fragilitatea şi măreţia omului. Din uimirea acestui contrast apare cultura: niciodată satisfăcută şi mereu în căutare, neliniştită şi comunitară, disciplinată în finitudinea sa şi deschisă la absolut. Vă urez să cultivaţi această descoperire pasionantă a adevărului!

A doua frază-călăuză se referă tocmai la adevăr. Este o frază a lui Isus Cristos: "Adevărul vă va elibera" (In 8,32). Ungaria a văzut succesiunea de ideologii care se impuneau ca adevăr, dar nu dădeau libertate. Şi astăzi, riscul nu a dispărut: mă gândesc la trecerea de la comunism la consumism. Ceea ce ambele "ism"-uri au în comun este falsa idee de libertate; aceea a comunismului era o "libertate" constrânsă, limitată din afară, decisă de altcineva; aceea a consumismului este o "libertate" libertină, hedonistă, aplatizată asupra sieşi, care face sclavi ai consumurilor şi ai lucrurilor. Şi cât de uşor este de a trece de la limitele impuse gândirii, ca în comunism, la a se crede fără limite, ca în consumism! De la o libertate frânată la o libertate fără frâne. În schimb, Isus oferă o cale de ieşire, spunând că este adevărat ceea ce eliberează, ceea ce îl eliberează pe om de dependenţele sale şi de închiderile sale. Cheia pentru a avea acces la acest adevăr este o cunoaştere care nu este niciodată deconectată de iubire, relaţională, umilă şi deschisă, concretă şi comunitară, curajoasă şi constructivă. Acest lucru sunt chemate universităţile să-l cultive şi credinţa să alimenteze. Aşadar, urez acestei şi fiecărei Universităţi să fie un centru de universalitate şi de libertate, un şantier rodnic de umanism, un laborator de speranţă. Vă binecuvântez din inimă şi vă mulţumesc pentru ceea ce faceţi. Multe mulţumiri!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 1.