Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Ungaria
(28-30 aprilie 2023)

Întâlnire cu săracii şi cu refugiaţii

Biserica "Sfânta Elisabeta a Ungariei" (Budapesta), sâmbătă, 29 aprilie 2023

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

© Vatican Media

Sunt fericit să fiu aici în mijlocul vostru. Mulţumesc Monseniorului Antal pentru cuvintele sale de bun-venit şi mulţumesc pentru că a amintit slujirea generoasă pe care Biserica maghiară o desfăşoară pentru şi cu săracii. Săracii şi nevoiaşii - să nu uităm niciodată - sunt în inima evangheliei: de fapt, Isus a venit "ca să aducă săracilor vestea cea bună" (Lc 4,18). Aşadar, ei ne indică o provocare pasionantă, aşa încât credinţa pe care o mărturisim să nu fie prizonieră a unui cult distant de viaţă şi să nu devină pradă a unui soi de "egoism spiritual", adică a unei spiritualităţi pe care mi-o construiesc după măsura liniştii mele interioare şi a satisfacţiei mele. În schimb, credinţă adevărată este aceea care incomodează, care riscă, care face să se iasă în întâmpinarea săracilor şi face capabili de a vorbi cu viaţa limbajul carităţii. Aşa cum afirmă Sfântul Paul, putem vorbi atâtea limbi, putem avea înţelepciune şi bogăţii, dar dacă nu avem caritate, nu avem nimic şi nu suntem nimic (cf. 1Cor 13,1-13).

Limbajul carităţii. A fost limba vorbită de Sfânta Elisabeta, faţă de care acest popor nutreşte mare devoţiune şi afect. Ajungând în această dimineaţă, am văzut în piaţă statuia sa, cu partea de jos care o reprezintă în timp ce primeşte funia ordinului franciscan şi, în acelaşi timp, dăruieşte apa pentru a potoli setea unui sărac. Este o imagine frumoasă a credinţei: cine "se leagă cu Dumnezeu", cum a făcut Sfântul Francisc din care s-a inspirat Elisabeta, se deschide la caritatea faţă de cel sărac, pentru că "dacă cineva spune: «Îl iubesc pe Dumnezeu», şi-l urăşte pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede" (1In 4,20). Sfânta Elisabeta, fiică de rege, a crescut în comoditatea unei vieţi de la curte, într-un ambient luxos şi privilegiat; şi totuşi, atinsă şi transformată de întâlnirea cu Cristos, foarte repede a simţit un refuz faţă de bogăţiile şi vanităţile lumii, simţind dorinţa de a se despuia de ele şi de a se îngriji de cel care era în nevoie. Astfel, nu numai că a cheltuit averile sale, ci şi viaţa sa în favoarea celor din urmă, a leproşilor, a bolnavilor până la îngrijirea lor personal şi purtarea lor pe umerii săi. Iată limbajul carităţii.

Ne-a vorbit despre asta şi Brigitta, căreia îi mulţumesc pentru mărturia sa. Atâtea privări, atâta suferinţă, atâta muncă dură pentru a încerca să meargă înainte şi să facă să nu le lipsească pâinea copiilor săi şi, în momentul cel mai dramatic, Domnul i-a venit în întâmpinare pentru a o ajuta. Dar - am ascultat din înseşi cuvintele sale - cum a intervenit Domnul? El, care ascultă strigătul celui care este sărac, "face dreptate celor asupriţi, dă pâine celor flămânzi" şi "ridică pe cel căzut" (Ps 146,7-8), nu ajunge aproape niciodată rezolvând de sus problemele noastre, ci se apropie cu îmbrăţişarea duioşiei sale inspirând compasiunea faţă de fraţi care îşi dau seama de ei şi nu rămân indiferenţi. Brigitta ne-a spus asta: a putut experimenta apropierea Domnului graţie Bisericii Greco-Catolice, graţie atâtor persoane care s-au străduit pentru a o ajuta, pentru a o încuraja, pentru a-i găsi un loc de muncă şi pentru a o susţine în nevoile materiale şi pe drumul credinţei. Aceasta este mărturia care ne este cerută: compătimirea faţă de toţi, în special faţă de cei care sunt marcaţi de sărăcie, de boală şi de durere. Compătimire care înseamnă "a pătimi cu". Avem nevoie de o Biserică aptă să vorbească fluent limbajul carităţii, grai universal pe care toţi îl ascultă şi îl înţeleg, chiar şi cei mai îndepărtaţi, chiar şi cei care nu cred.

Şi, în această privinţă, exprim recunoştinţa mea Bisericii maghiare pentru angajarea dedicată în caritate, o angajare capilară: aţi creat o reţea care conectează atâţia lucrători pastorali, atâţia voluntari, Caritas parohiale şi diecezane, dar şi grupuri de rugăciune, comunităţi de credincioşi, organizaţii care aparţin altor confesiuni, dar unite în acea comuniune ecumenică ce izvorăşte tocmai din caritate. Şi mulţumesc pentru modul în care aţi primit - nu numai cu generozitate, dar şi cu entuziasm - atâţia refugiaţi provenind din Ucraina. Am ascultat cu emoţie mărturia lui Oleg şi a familiei sale; "călătoria voastră spre viitor" - un viitor diferit, departe de ororile războiului - a început în realitate cu o "călătorie în amintire", pentru că Oleg a amintit primirea călduroasă simţită în Ungaria cu ani în urmă, când a venit ca să lucreze ca bucătar. Amintirea acelei experienţe l-a încurajat să plece cu familia şi să vină aici la Budapesta, unde a găsit ospitalitate generoasă. Amintirea iubirii primite reaprinde speranţa, încurajează la întreprinderea de noi parcursuri de viaţă. De fapt, şi în durere, şi în suferinţă se regăseşte curajul de a merge înainte când s-a primit balsamul iubirii: şi aceasta este forţa care ajută să se creadă că nu este pierdut totul şi că un viitor diferit este posibil. Iubirea pe care Isus ne-o dăruieşte şi pe care ne porunceşte s-o trăim contribuie, aşadar, la extirparea din societate, din oraşe şi din locurile în care trăim, a relele indiferenţei - este o ciumă indiferenţa! - şi ale egoismului şi reaprinde speranţa unei noi omeniri, mai drepte şi fraterne, unde toţi să se poată simţi acasă.

Din păcate, atâtea persoane, şi aici, sunt literalmente fără casă: multe surori şi mulţi fraţi marcaţi de fragilitate - singuri, cu diferite suferinţe fizice şi mentale, distruşi de otrava drogurilor, ieşiţi din închisoare sau abandonaţi pentru că sunt bătrâni - sunt loviţi de forme grave de sărăcie materială, culturală şi spirituală şi nu au un acoperiş şi o casă unde să locuiască. Zoltán şi soţia sa, Anna, ne-au oferit mărturia lor cu privire la această mare plagă: mulţumesc pentru cuvintele voastre. Şi mulţumesc pentru că aţi primit acea mişcare a Duhului Sfânt care v-a determinat, cu curaj şi generozitate, să construiţi un centru pentru a primi persoane fără locuinţă stabilă. M-a impresionat să aud că, împreună cu nevoile materiale, acordaţi atenţie istoriei şi demnităţii rănite a persoanelor, îngrijindu-vă de singurătatea lor, de truda lor de a se simţi iubite şi binevenite în lume. Anna ne-a spus că "Isus, Cuvântul viu, este cel care vindecă inimile lor şi relaţiile lor, pentru că persoana se reconstruieşte din interior"; adică renaşte atunci când experimentează că în ochii lui Dumnezeu este iubită şi binecuvântată. Acest lucru este valabil pentru toată Biserica: nu este suficient a da pâinea care satură stomacul, este nevoie de hrănit inima persoanelor! Caritatea nu este o simplă asistenţă materială şi socială, ci se preocupă de persoana întreagă şi doreşte s-o repună pe picioare cu iubirea lui Isus: o iubire care ajută la recăpătarea frumuseţii şi a demnităţii.

A face caritate înseamnă a avea curajul de a privi în ochi. Tu nu poţi ajuta un altul privind într-o altă parte. Pentru a face caritate, este nevoie de curajul de a atinge: tu nu poţi arunca pomana la distanţă fără a atinge. A atinge şi a privi. Şi astfel tu, atingând şi privind, începi un drum, un drum cu acea persoană nevoiaşă, care te face să înţelegi cât de nevoiaş, cât de nevoiaşă eşti tu de privirea şi de mâna Domnului.

Fraţilor şi surorilor, vă încurajez să vorbiţi mereu limbajul carităţii. Statuia din această piaţă reprezintă minunea cea mai vestită a Sfintei Elisabeta: se relatează că odată Domnul a transformat în trandafiri pâinea pe care o ducea celor nevoiaşi. Aşa este şi pentru voi: când vă angajaţi să duceţi pâine celor înfometaţi, Domnul face să înflorească bucuria şi parfumează existenţa voastră cu iubirea pe care o dăruiţi. Fraţilor şi surorilor, vă urez să duceţi mereu parfumul carităţii în Biserică şi în ţara voastră. Şi vă cer, cu rugăminte, să continuaţi să vă rugaţi pentru mine.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 1.