© Vatican Media

Istoria unei consacrate laice, ucisă de nazişti pentru operele sale de caritate

Martira din Saonara

de Generoso D'Agnese

Viaţa ei s-a terminat într-o cameră de gazare din lagărul de concentrare feminin din Ravensbrück. Pe mormântul său nu este imprimată ziua morţii sale. A fost ucisă în primăvara anului 1945 la puţine zile de la eliberare, plătind cu viaţa salvarea dăruită altor vieţi care fugeau de duşman. Sunt mulţi eroii şi eroinele care au dat tributul maxim pentru lupta lor împotriva jugului nazifascist. Luigia Maria Pucheria Borgato este una dintre acestea şi istoria sa merită să fie readusă sub razele soarelui comemorării contemporane pentru a aminti măreţia ei.

Născută la Saonara (Padova) la 7 septembrie 1898, cu o luxaţie la şoldul drept, Luigia, în localitate, a devenit uşor de recunoscut datorită mersului său. Supusă fără succes, la numai şase ani, unei intervenţii chirurgicală, a purtat cu sine trauma operaţiei, aşa încât nu a acceptat nicio altă tentativă de intervenţie medicală, ci şi-a acceptat propria dizabilitate cu demnitate extremă. Constrânsă în mod necesar să evite jocurile celor de vârsta ei, Borgato a găsit propria seninătate în credinţă şi a cultivat dorinţa de a se face soră şi misionară. Însă dizabilitatea sa i-a luat încă o dată posibilitatea de a realiza propriile vise. De fapt, handicapul său o făcea nepotrivită la orice congregaţie în timp ce pentru viaţa misionară trebuia să aibă - în afară de credinţă - un fizic robust. Exact contrariul a ceea ce viaţa îi dăruise. Însă tânăra nu s-a descurajat şi a transformat marea dezamăgire într-o oportunitate. A decis să fie misionară în rândul oamenilor, în localitatea sa şi în parohia sa.

După ce a frecventat primele două clase din şcoala elementară, s-a făcut independentă cu munca de cusut, învăţată de la contesa Pia di Valmarana, şi a devenit catehetă, trăind în casa paternă împreună cu familia fratelui Giovanni. Animată de o credinţă neclintită, a simţit că vrea să-l slujească pe aproapele: s-a dedicat să cureţe biserica, să se îngrijească de capelan şi să ajute tinerele mame aflate în dificultate. Maria a ales să se consacre ca laică aderând la Societatea Sfintei Ursula, frecventând întâlnirile sale lunare care se ţineau la Liettoli di Campolongo Maggiore (VE). A făcut noviciatul în 1919 şi în anul următor profesiunea, cu legătura juridică a promisiunii. În 1941, la vârsta de 43 de ani, a făcut votul de castitate. A trăit cu entuziasm noua sa stare şi în localitate a devenit un punct de referinţă prin toată activitatea religioasă şi prin angajarea sa socială.

Însă războiul a răscolit încă o dată toate dorinţele şi a aruncat umbra sa întunecată şi asupra localităţii Saonara. Armistiţiul din 8 septembrie 1943 a adus incertitudinea maximă într-o Italie, de fapt, tăiată la jumătate. Ea nu s-a descurajat şi a continuat în operele sale de asistenţă, ajutând şi prizonierii care lucrau în lagărul de muncă din apropiere şi care încercau să evite să fie deportaţi în lagărele de concentrare germane. Graţie abnegaţiei sale totale, multe familii din localitate au prins curaj şi i-au găzduit pe fugari, cei mai mulţi aparţinând Armatei a Opta engleză, capturaţi în timpul războiului din Africa. Pentru fugarii sudafricani, australieni, australieni, neozeelandezi comandoul german din Padova a pus un preţ de 1.800 de lire, mărindu-l la 5.000 de lire dacă prizonierii erau evrei. Locuitorilor din zonă le-a fost oferită şi posibilitatea de a schimba prizonierii cu eliberarea unei rude deportate.

Rezultatele au fost teribile. Dacă pe de o parte mulţi au încercat să-i salveze pe fugari şi pe evrei, pe de altă parte, diferite persoane au acceptat să colaboreze în speranţa de a-i putea îmbrăţişa din nou pe cei dragi ai lor deportaţi în lagărele de detenţie italiene, austriece şi germane. S-a generat un climat de suspiciune reciprocă şi trădare care a izbucnit în familii distrugând - pentru totdeauna - raporturi consolidate.

Aflând de ştafeta de solidaritate a părintelui Placido Cortese, Luigia a decis să ajute fugarii care din Bazilica "Sfântul Anton" din Padova plecau spre nord până la graniţa elveţiană, unind propriile forţe cu cele ale surorilor Martini şi ale altor persoane curajoase, active şi apropiate de grupul Frama (al cărui acronim era format din iniţialele lui Ezio Franceschini şi Concetto Marchesi). Reţeaua clandestină creată de învăţătorul Marchesi lega Padova cu Elveţia, unde tot el ţinea contacte cu reprezentanţele diplomatice şi cu agenţii anglo-americani şi ai guvernului legitim din sud. Cu ei lucra industrialul Giorgio Diena, proprietar al Zukermann şi Diena (apoi Zedapa), una dintre cele mai mari fabrici din Padova. Deşi încetinită în mişcări, Luigia organiza posibilitatea de a-i hrăni pe cei care trebuiau să se ascundă şi se străduia pentru a găsi banii necesari pentru a organiza "călătoria lor de salvare". Împiedicată să se mişte rapid, s-a încredinţat nepoatei Delfina, de numai şaisprezece ani, fiică a fratelui său Giovanni, pentru a căuta ajutor printre familiile din localitate şi a început să organizeze călătoriile prizonierilor aliaţi, însoţindu-i într-un prim moment la portul din Chioggia, unde reuşeau să fugă graţie ajutorului părintelui Domenico Artero. După aceea, au fost însoţiţi la Padova, unde era luaţi în primire de surorile Martini şi duşi până la Oggiono, la graniţa elveţiană.

Această acţiune a salvat cel puţin cincizeci de persoane, dar n-a scăpat de urechile vreunuia care a decis să spioneze. În noaptea de 13 martie 1944, germani şi fascişti au intrat în casa Borgato şi i-au luat pe Luigia, Delfina şi Giovanni. În ziua următoare, i-au arestat pe Elisa Girardi şi pe fiul Gino Battan din Sant'Angelo, pe Maria Raimondi din Piove di Sacco, pe Milena Zambon, pe Teresa şi pe Liliana Martini din Padova. Toţi au fost duşi în închisoarea "Santa Maria Maggiore" din Veneţia, unde Luigia a rămas timp de patru luni.

La 27 iulie, a fost transferată la închisoarea din Bolzano, împreună cu Delfina, cu Liliana, Teresa Martini şi cu celelalte prizoniere mai tinere, şi după o săptămână, deportate din nou în Austria, mai întâi în lagărul din Mauthausen, apoi la Linz. La 7 octombrie, pentru Luigia a fost o nouă, ultimă călătorie. Împreună cu Milena Zambon, Maria Zonta, Anna Baldisserotto din Arzignano, Maria Raimondi Vidale din Piove di Sacco, Elisa Girardi Battan din Sant'Angelo, Maria Mocellin din Fiesso d'Artico, cateheta din Saonara a fost transportată, după patru zile de călătorie, la blocul 17 din lagărul din Ravensbrück, la 80 de km nord de Berlin. Femeile au călătorit închise, peste cincizeci, într-un vagon blindat fără lumină, fără aer şi fără a putea coborî nici măcar pentru nevoile fiziologice. Italienele au fost selecţionate pe baza capacităţilor şi a rezistenţei lor fizice. Multe au părăsit Ravensbrück pentru a continua internarea în industriile războinice germane. În schimb, Luigia, în condiţii precare de sănătate, inaptă pentru muncă, a rămas în lagăr pentru a dispărea după aceea din ochii conaţionalelor sale.

Nimeni nu va şti vreodată când a fost ucisă. Nu au mai găsit-o, ca atâtea altele "trecute pe drum". După ce s-a terminat războiul, carabinierii şi chestura au făcut cercetări şi au adunat mărturii pentru a încerca să reconstruiască ultimele zile de viaţă ale preaiubitei concetăţene din Saonara. Serviciul Internaţional de Cercetări de la Crucea Roşie a eşuat însă în tentativa de a găsi urme ale Luigiei după martie 1945. În 1979, primăria din Saonara, în semn de recunoştinţă, i-a dedicat piaţa municipală. Dieceza de Padova a început în 2015 investigaţia pentru canonizarea sa, terminată la 6 octombrie 2018, zi în care Maria a devenit slujitoare a lui Dumnezeu. Delfina Borgato, înainte de a muri, a putut să depună ca martor "de visu" cu privire la eroismul mătuşii, trăit cu credinţă absolută până la sfârşitul zilelor sale.

(După L'Osservatore Romano, 25 aprilie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 1.