© Vatican Media

O omilie rostită în 1979 de Joseph Ratzinger

"Este timpul să ne ridicăm": actualitatea mesajului lui Augustin

de Joseph Ratzinger

Se desfăşoară în aceste zile Săptămâna augustiniană paveză, care comemorează convertirea şi botezul sfântului episcop de Hipona. Un eveniment care îmbogăţeşte cu semnificaţii acest an 2023, în care se împlinesc 1.300 de ani de la transferarea rămăşiţelor sale pământeşti de la Cagliari la Pavia, în Bazilica "San Pietro in Ciel d'Oro", unde este încă înmormântat şi unde aseară, în aniversarea liturgică a sărbătorii convertirii, a fost celebrată Liturghia pontificală solemnă de arhiepiscopul de Milano, Mario Delpini. Spre cel care este considerat părintele Bisericii din Occident a îndreptat o atenţie constantă în decursul studiilor sale Joseph Ratzinger, aşa încât primul volum din Opera omnia a sa, în curs de publicare sub îngrijirea Libreria Editrice Vaticana, este dedicat tocmai marelui filozof şi teolog născut la Tagaste şi mort la Hipona. Printre textele care fac parte din carte - până acum publicată în poloneză, spaniolă şi germană - figurează şi ceea ce prezentăm în această pagină, publicat în ultimul număr din "Vita e pensiero" (2023, nr. 1), revista Universităţii Catolice "Sacro Cuore". Este vorba de o omilie - tradusă de Pietro Luca Azzaro - pe care fostul arhiepiscop cardinal de München und Freising a ţinut-o pentru Korbinianfest în domul din Freising, la 11 noiembrie 1979.

"Este timpul să ne ridicăm!" este motoul acestei Zile a lui Corbinian. V-aţi trezit noaptea sau dimineaţa devreme pentru a veni la mormântul Sfântului Corbinian şi la Biserica vie care suntem noi înşine, care sunteţi voi înşivă. Şi mergem la Biserica vie pentru a-l întâlni pe Domnul, care este adevărata zi şi adevărata cale. Ultima parte a acestui drum nu se poate face pe jos şi cu atât mai puţin cu maşina, ci numai interior, cu inima. De aceea, acum vrem să ne reculegem un moment pentru a parcurge această ultimă bucată de drum, pentru a merge la Domnul, pentru a-l asculta şi pentru a-l întâlni în această dimineaţă.

"Este timpul de a ne ridica!" Atunci când auzim aceste cuvinte, ne gândim imediat la primele, nu aşa de plăcute, minute ale dimineţii. Trezirea ne-a zdruncinat şi încă suntem obosiţi, am vrea să mai rămânem culcaţi, dar este timpul să ne ridicăm şi trebuie să urmăm chemarea noii zile. Un om înzestrat cu simţul umorului mi-a spus odată că devenim tot mai "occidentali" [Abendländer], pentru că viaţa noastră se mută tot mai mult spre seară (adică spre apus). Dimineaţa nu "suntem". De fapt, civilizaţia noastră devine treptat o civilizaţie a serii şi a nopţii. Şi asta înseamnă un pic şi că trăim într-un timp care nu vrea să se ridice, care se aranjează fără forţa unui nou început.

"Este timpul să ne ridicăm!" Tocmai am ascultat în lectură despre tânărul Samuel care simte chemarea: "trebuie să mă ridic". Dar numai a patra oară învaţă cu adevărat să se ridice, înţelege de unde provine şi ce anume vrea acea chemare.

Numai a patra oară înţelege că nu este acolo pentru slujirea adusă unei persoane bătrâne, ci că o chemare mai mare îi cere să intre în viaţă, că Dumnezeu este cel care îl cheamă. Şi înţelege că s-a ridicat cu adevărat numai în clipa în care devine disponibil să-l asculte, devenind astfel un om drept care a ridicat ţara sa. Asta înseamnă că nu orice ridicare este o adevărată ridicare. Pentru a ne ridica într-adevăr, este necesar să ascultăm chemarea corectă, este necesar să ne ridicăm complet. Nu este suficient să alergăm în spatele numelor vechi sau tinere; suntem cu adevărat ridicaţi, orientaţi spre viitor, spre noua zi, dacă îl ascultăm din nou pe Dumnezeu însuşi, dacă ne ridicăm împreună cu el şi împreună cu el mergem spre un viitor pe care nimeni dintre noi nu este în măsură să şi-l imagineze mai înainte.

"Este timpul să ne ridicăm!" Când am auzit pentru prima dată tema Zilei lui Corbinian din acest an, mi-a venit imediat în minte un om care, în momentul decisiv al vieţii sale, a perceput că-i vine din Biblie această chemare: "Trebuie să te ridici!". Asta a marcat toată viaţa sa; şi pentru mine personal a fost decisiv, în anii începutului drumului vieţii mele şi al deciziilor mele, că am putut să-l întâlnesc pe acest om aşa de aproape.

A fost profesor de retorică mai întâi la Tunis, apoi la Roma şi în sfârşit la Milano. Ca tânăr, a luat cu el o tânără cu care, convieţuind într-un soi de căsătorie de fapt, a avut un copil pe care l-au alintat un pic. Atunci când în sfârşit la Milano a intrat în cercul celor mai cunoscute personalităţi din înalta societate, mama sa a crezut că acea unire nu i se mai potrivea şi că - aşa cum se gândea - nici măcar nu putea să o ia în căsătorie pe acea tânără, pentru că era de origini foarte umile şi, prin formare - aşa se considera -, nu era potrivită pentru el. Astfel, la presiunea mamei, el a îndepărtat-o.

În timp ce mama încă era în căutarea soţiei potrivite pentru el, acel om a luat cu el o altă tânără, suferind enorm, în acelaşi timp, pentru comportamentul său necuviincios, pentru acţiunea sa mizerabilă. Şi suferea tot mai mult şi pentru faptul de a trăi într-o societate goală, frivolă, pentru faptul că marile conferinţe, pentru care era faimos, în fond erau numai "vorbării goale"; aşa cum realiza tot mai mult că acea mare viaţă de societate, cu toate convenţiile şi distincţiile sale plătite, era ipocrită, tot aşa era atitudinea lui faţă de tânăra sa, pe care tocmai am descris-o.

Toate acestea îl chinuiau; şi relatează cum într-o seară, înainte de un mare discurs pe care trebuia să-l ţină, pe străzile din Milano a întâlnit un cerşetor un pic ameţit de băutură care se distra. Asta l-a impresionat profund, aşa încât şi-a spus sieşi: "Acest om are o viaţă alternativă. Cu câţiva bănuţi pe care şi i-a procurat cerşind, este liber şi fericit. Eu, în schimb, cu toată erudiţia mea şi inserat în înalta societate, nu! Cât de mizerabilă este această viaţă!".

Dar a auzit vorbindu-se şi de alte alternative. Aflase că erau tineri bărbaţi şi femei care se ridicau, îl ascultau pe Cristos şi puneau complet la dispoziţia sa viaţa lor, că formau comunităţi religioase şi dădeau loc la adevărate alternative. Şi relatează că, mai târziu, i s-a părut ca şi cum Dumnezeu l-ar fi luat, ca să spunem aşa, de la spate şi l-a întors, aşa încât el să se poată privi în faţă pe sine însuşi şi să vadă cine era în realitate şi care era propriul aspect. Şi spune: eram ca unul care în vis caută să se ridice, care încearcă să se ridice, dar care este tras jos de forţa somnului şi a oboselii grele ca plumbul. Şi a auzit despre un coleg care a fost şi el profesor de retorică, dar într-un ambient păgân, în care creştinilor le era interzis învăţământul din principiu; şi că acel om, în mod spectaculos, s-a mărturisit public creştin, pentru că prefera mai degrabă să piardă catedra decât onoarea sa, sufletul său şi pe Dumnezeul său. Toate acestea lucrau înlăuntrul lui, care era sfâşiat interior, pentru că era plin de dispreţ faţă de viaţa pe care o ducea, dar incapabil s-o abandoneze şi s-o schimbe. Căzând pradă acestei mari suferinţe interioare, se plimba, sfâşiat, prin grădina sa de la Milano, pe de o parte, hotărât să lupte pentru a se ridica, şi, pe de altă parte, recunoscând că nu era capabil să facă asta. Şi relatează cum, în spirit, a văzut apropiindu-se de el tinerele din viaţa sa care îi spuneau: "Nu vei reuşi!"; şi chiar însăşi viaţa sa, cu toate frumuseţile sale şi plăcerile societăţii, care îi spunea: "Nu reuşeşti să trăieşti fără toate acestea!".

Şi în sfârşit, fiind pradă a acestei furii disperate faţă de sine însuşi, a deschis Biblia cu intenţia de a face să depindă totul de primul text pe care îl va citi. Şi a găsit aceste cuvinte: "Căci este deja ceasul să vă treziţi din somn! Într-adevăr, acum mântuirea noastră este mai aproape decât atunci când am început să credem. Noaptea este pe sfârşite, ziua este aproape. Aşadar, să ne dezbrăcăm de faptele întunericului şi să îmbrăcăm armele luminii! Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri şi beţii, nu în necurăţii şi desfrâuri, nu în certuri şi gelozii, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos! Şi să nu aveţi grija trupului spre a-i face poftele!" (Rom 13,11-14). Şi a spus: "nu am citit mai departe. Nu mai aveam nevoie să citesc mai departe, pentru că acum ştiam ce trebuia să fac. Trebuia să mă ridic spre Isus Cristos". A fost botezat şi a început o viaţă nouă, viaţa alternativă cu Cristos aşa cum o citise în acel text.

Acel om se numea - deja aţi înţeles - Augustin. A trăit în urmă cu 1.500 de ani, dar, cu toate acestea, în scrierile sale, se poate întâlni aşa de aproape şi aşa de personal încât să-l simţim alături de noi, pentru că a trăit însăşi viaţa noastră.

"Este timpul să ne ridicăm!" Aceasta este chemarea care astăzi ne este adresată nouă şi care exact ca atunci - deşi în mod mereu nou - ne spune în ce mod ne putem ridica într-adevăr: cu Isus Cristos, aruncând faptele întunericului şi trăind acum cu el viaţa sa, viaţa nouă, viaţa care va veni. Atunci ne ridicăm cu adevărat. Autodeterminarea nu ne-o poate da societatea sau cine ştie altcineva, dacă nu suntem noi să ne determinăm pe noi înşine. Şi nimeni nu ne poate da libertatea, dacă nu suntem noi cei care ne decidem pentru ea. Şi lumea nu poate deveni umană, dacă nu suntem umani noi şi nu o facem umană. De aceea, în acest moment - exact ca acel om atunci -, să ascultăm glasul apostolului: noaptea este pe sfârşite. Este timpul să ne ridicăm. Îmbrăcaţi-vă haina de zi, îmbrăcaţi-vă cu Cristos şi aruncaţi faptele întunericului: chefuri şi beţii, necurăţii şi desfrâuri, certuri şi gelozii. Trăiţi aşa cum trăieşte el! Atunci veţi fi oameni ai zilei şi oameni care s-au ridicat!

Ca prin coincidenţă, alaltăieri, şi mie mi-a venit în minte acest text. Am avut posibilitatea, împreună cu alţi trei cardinali germani, să vorbesc foarte mult cu Sfântul Părinte. Şi i-am relatat că astăzi voi fi cu mii de tinerii din dieceza noastră care vor veni în pelerinaj, şi mulţi pe jos. Era entuziast despre asta şi a spus: "Duceţi acelor tineri saluturile mele foarte personale şi binecuvântarea mea!".

Este ceea ce doresc să fac acum. Dar trebuie să adaug că a fost foarte important şi să vă pot spune asta, pentru că trebuia să remediez o lipsă care a existat înainte. De fapt, anterior, papa a început să vorbească despre tineri, spunând: "Simt că pretutindeni tinerii se ridică, există un nou început, că, nu numai în Polonia, ci şi în Occident, tinerii au până peste cap cuvinte din filozofia materialistă, care îl caută din nou pe Cristos, credinţa, viaţa adevărată, şi că se pregătesc din nou să pornească la drum cu Cristos spre o viaţă nouă". Şi a adăugat: "Cred că pretutindeni, ca semn al acestei reluări, există o nouă reluare şi a vocaţiilor religioase". Şi ne întreba cum mergeau lucrurile la noi în Germania. Cardinalul Hoffner, cu orgoliu, a putut să-i spună: "Anul acesta am avut treizeci de hirotoniri sacerdotale şi cincizeci şi opt de tineri au intrat în seminar". Eu eram fericit că lipseau arhiepiscopii de Paderborn şi Freiburg, unde au intrat în seminar şi acolo circa cincizeci de tineri. Desigur, am fost depăşiţi mult şi de episcopul de Mainz. Eu am putut doar să răspund: "La noi sunt numai douăzeci". Şi nu m-am consolat deloc că în această privinţă cardinalul de Berlin a afirmat: "Pentru München sunt deja mulţi!". Acum noi, în Bavaria, uneori suntem un pic mai reflexivi, dar asta nu înseamnă că la sfârşit rămânem aşezaţi; pentru că după aceea ne ridicăm după ce am fost loviţi.

Şi cred că putem afirma: şi pentru noi acum este momentul în care să ne ridicăm şi să arătăm că simţim chemarea de a lua drumul nostru. Cred că marea chemare din această Zi a lui Corbinian ar trebui să fie aceasta: ca şi noi să spunem "da" zilei, să ne ridicăm, să pornim la drum spre Domnul; să primim din nou chemarea sa şi să existe tineri care să spună "da" preoţiei şi vieţii călugăreşti; să existe tineri ca dinăuntrul lumii de astăzi, cu toate convenţiile sale, să trăiască în mod nou aşa cum a trăit Cristos. Să-l rugăm acum pe Domnul pentru asta: să ne dea ghiontul; să ne ajute să-i spunem: "Da, mă ridic!".

(După L'Osservatore Romano, 25 aprilie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 1.