© Vatican Media

Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la Adunarea Plenară a Dicasterului pentru Laici, Familie şi Viaţă (22 aprilie 2023)

Iubiţi fraţi şi surori!

Vă spun bun-venit vouă tuturor, care participaţi la această a doua Adunare Plenară a Dicasterului pentru Laici, Familie şi Viaţă şi îi mulţumesc cardinalului Farrell pentru cuvintele sale respectuoase.

Vă mulţumesc pentru munca desfăşurată în aceşti ani şi pentru angajarea cu care lucraţi în toate zonele din competenţa voastră. Ele se referă la viaţa zilnică a atâtor persoane: familiile, tinerii, bătrânii, grupurile asociate de credincioşi şi, mai în general, laicii care trăiesc în lume cu bucuriile şi trudele lor. Sunteţi un Dicaster "popular", aş spune, şi acest lucru este frumos! Vă recomand: nu pierdeţi niciodată acest caracter de apropiere de femeile şi bărbaţii din timpul nostru. Apropiere, subliniez asta.

În aceste zile, v-aţi reunit pentru a reflecta împreună asupra temei: Laicii şi ministerialitatea în Biserica sinodală.

Când se vorbeşte despre ministere (slujiri), în general, se gândeşte imediat la slujirile "instituite" - lector, acolit, catehet -, care sunt bine cunoscute şi asupra cărora s-a reflectat mult. Aceste slujiri se caracterizează printr-o intervenţie publică a Bisericii - un act specific de instituire - şi printr-o anumită vizibilitate. Ele sunt legate de slujirea primită prin hirotonire, deoarece comportă diferite moduri de participare la misiunea care îi este proprie, deşi nu cer sacramentul Preoţiei.

Însă slujirile primite prin instituire nu epuizează ministerialitatea Bisericii, care este mai amplă şi care încă din primele comunităţi creştine se referă la toţi credincioşii (cf. Scrisoarea apostolică motu proprio Antiquum ministerium, 2). Din păcate, asupra ei se opresc puţini, iar voi, în schimb, aţi voit să-i dedicaţi în mod oportun Adunarea Plenară.

Înainte de toate, ne putem întreba: care este originea ministerialităţii în Biserică? Am putea găsi două răspunsuri fundamentale.

Primul este: Botezul. De fapt, în el îşi are rădăcina preoţia comună a tuturor credincioşilor care, la rândul său, se exprimă în slujiri. Ministerialitatea laicală nu se întemeiază pe sacramentul Preoţiei, ci pe Botez, pentru faptul că toţi botezaţii - laici, celibatari, căsătoriţi, preoţi, călugări - sunt christifideles, cei care cred în Cristos, discipoli ai săi, chemaţi, aşadar, să ia parte la misiunea pe care el o încredinţează Bisericii şi prin asumarea de anumite slujiri.

Al doilea răspuns este: darurile Duhului Sfânt. Ministerialitatea credincioşilor, şi îndeosebi a laicilor, se naşte din carismele pe care Duhul Sfânt le împarte în cadrul poporului lui Dumnezeu pentru edificarea sa (cf. ibid.): mai întâi, apare o carismă dată de Duhul; apoi, Biserica recunoaşte această carismă ca o slujire utilă pentru comunitate; în sfârşit, într-un al treilea moment, se introduce şi se răspândeşte într-o slujire specifică.

Şi atunci este şi mai clar de ce ministerialitatea Bisericii nu se poate reduce numai la slujirile primite prin instituire, ci îmbrăţişează un domeniu mult mai vast. De altfel, şi astăzi, ca în comunităţile de la începuturi, în faţa necesităţilor pastorale deosebite, fără a recurge la instituirea slujirilor, păstorii pot încredinţa laicilor anumite funcţii de înlocuire, adică slujiri temporare, aşa cum se întâmplă de exemplu în cazul proclamării cuvântului sau al distribuirii Euharistiei.

În plus, în afară de slujirile primite prin instituire, de slujirile de înlocuire şi de alte oficii încredinţate în mod stabil, laicii pot desfăşura o multitudine de misiuni, care exprimă participarea lor la funcţia sacerdotală, profetică şi regală a lui Cristos, nu numai înăuntrul Bisericii, ci şi în ambientele în care sunt inseraţi. Există unele care sunt de înlocuire, dar există altele care vin din originalitatea baptismală a laicilor.

Mă gândesc mai ales la exigenţele legate de forme antice şi noi de sărăcie, precum şi la migranţi, care cer urgent acţiuni de primire şi solidaritate. În aceste domenii de caritate se pot naşte multe servicii care se configurează ca adevărate slujiri. Este vorba de un mare spaţiu de angajare pentru cel care doreşte să trăiască în concret, faţă de ceilalţi, apropierea lui Isus pe care adesea a experimentat-o personal. Astfel, slujirea devine, în afară de o simplă angajare socială, o frumoasă experienţă personală şi o mare mărturie, o adevărată mărturie creştină.

Apoi, mă gândesc la familie, asupra căreia ştiu că aţi reflectat împreună în timpul acestei Adunări Plenare, examinând câteva provocări ale pastoraţiei familiale, între care situaţiile de criză matrimonială, problematicile celor despărţiţi şi divorţaţi şi ale celor care trăiesc într-o nouă unire sau au încheiat o nouă căsătorie. În Christifideles laici se afirmă că există slujiri care îşi au fundamentul lor sacramental în Căsătorie şi nu numai în Botez şi în Mir (nr. 23). În Familiaris consortio se vorbeşte despre misiunea educativă a familiei ca de o slujire de evanghelizare, care face din ea un loc de adevărată iniţiere creştină (cf. nr. 39). Şi deja în Evangelii nuntiandi se aminteşte că misionaritatea intrinsecă în vocaţia conjugală se exprimă şi în afara familiei însăşi, atunci când aceasta devine "evanghelizatoare a multor alte familii şi a ambientului în care este inserată" (cf. nr. 71). Mă opresc un minut aici, pentru că am citat Evangelii nuntiandi. Această exortaţie a Sfântului Paul al VI-lea este în vigoare: este în vigoare astăzi, este actuală. Vă rog: să fie reluată, să fie recitită, este de o mare actualitate! Există atâtea lucruri pe care atunci când unul le regăseşte spune: "Ah, uite, clarvăzătorul Montini!". Se vede acolo acea clarviziune a marelui sfânt care a condus Biserica.

Acestea pe care le-am citat sunt numai câteva exemple de slujiri laicale, la care s-ar putea adăuga atâtea altele, recunoscute în diferite moduri de autorităţile ecleziale ca exprimări ale ministerialităţii Bisericii în sens larg.

Însă un lucru trebuie să-l amintim: ele - slujiri, servicii, funcţii, oficii - nu trebuie să devină niciodată autoreferenţiale. Eu mă enervez când văd slujitori laici care - scuzaţi-mi cuvântul - se "umflă" făcând această slujire. Acesta este ministerial, dar nu este creştin; sunt slujitori păgâni, plini de ei înşişi. Atenţie la asta: nu trebuie să devină niciodată autoreferenţiali. Când slujirea este unidirecţională, nu este "dus şi întors", nu merge. Scopul lor îi transcende şi este acela de a duce "valorile creştine în lumea socială, politică şi economică" din timpul nostru (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 102). Aceasta este misiunea încredinţată mai ales laicilor, a căror acţiune nu se poate limita "la îndatoriri intra-ecleziale fără o angajare reală pentru aplicarea evangheliei la transformarea societăţii" (ibid.). Uneori vezi laici care par preoţi rataţi. Vă rog: a face curăţenie cu privire la această problemă.

Aşadar, privind la diferitele tipuri de ministerialitate pe care le-am prezentat, este util să ne punem o ultimă întrebare: ce anume uneşte?

Două lucruri: misiunea şi slujirea. De fapt, toate slujirile sunt exprimare a misiunii unice a Bisericii şi toate sunt forme de slujire a celorlalţi. Îndeosebi, îmi place să subliniez că în rădăcina termenului minister (slujire) este cuvântul minus, care înseamnă "mai mic". Isus a spus asta: cel care comandă să fie ca cel mai mic, dacă tu nu ştii să comanzi. Este un mic detaliu, dar de mare importanţă. Celui care îl urmează pe Isus nu-i este frică să se facă "inferior", "mai mic" şi să se pună în slujba celorlalţi. De fapt, însuşi Isus ne-a învăţat: "Cine vrea să devină mare între voi să fie sclavul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor!" (Mc 10,43-44). Aici se află adevărata motivaţie care trebuie să anime pe fiecare credincios în asumarea oricărei misiuni ecleziale, a oricărei angajări de mărturie creştină în realitatea în care trăieşte: voinţa de a-i sluji pe fraţi şi, în ei, de a-l sluji pe Cristos. Numai astfel fiecare botezat va putea descoperi sensul propriei vieţi, experimentând cu bucurie că este "o misiune pe acest pământ" (ibid., 273), adică unul chemat, în moduri şi forme diferite "să lumineze, să binecuvânteze, să dea viaţă, să ridice, să vindece, să elibereze" (ibid.) şi să se lase însoţit.

Iubiţi fraţi şi surori, vă mulţumesc iarăşi pentru munca pe care o desfăşuraţi în slujba sfântului popor credincios al lui Dumnezeu. Sfânta Fecioară Maria să vă însoţească şi să vă dobândească darurile Duhului Sfânt. Din inimă vă binecuvântez şi cu rugăminte vă cer să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 1.