"Cincizecimea pascală"

O amintire ne precedă

A crea comuniune în inima istoriei

de Simone Caleffi

Creştinul celebrează o mare sărbătoare care durează de la Paşte la Rusalii. Liturgia trăieşte această unică mare zi de sărbătoare ca sacramentul celor cincizeci de zile. Îl trăiesc noii botezaţi şi penitenţii reconciliaţi - chiar dacă această ultimă dimensiune era mai evidentă în creştinismul primar - împreună cu toţi credincioşii: toată Biserică este în sărbătoare. Ea este centrată în întregime pe Cristos înviat. Nu este vorba de o amintire goală, ci de o experienţă vitală în credinţă, care trezeşte un aleluia continuu. În lumina acestei amintiri creştinii interpretează toată istoria. Această sărbătoare devine afirmaţie de viaţă, reînnoită de învierea lui Cristos. Creştinul trăieşte în certitudinea că este de acum în mod radical liber, fără să se mai teamă pentru viaţa sa. Această sărbătoare este trăită într-o bucurie prelungită împreună cu ceilalţi fraţi în credinţă şi se explică în atâtea alte motive: sărbătoare a comunităţii parohiale, a Primelor Împărtăşanii, a Mirului, a Hirotonirilor, a sfârşitului anului catehetic, a lunii mariane, a mamei.

Atitudinile fundamentale ale creştinului, în acest timp, sunt elemente calificatoare ale întregii sale vieţi, începând de la bucuria, exprimată în cântare, care se naşte din credinţă: Cristos a înviat cu adevărat şi ne-a făcut părtaşi de învierea sa. Lumânarea pascală, aprinsă mereu în timpul acestor cincizeci de zile, aminteşte prezenţa continuă a Celui Înviat în mijlocul celor care sunt ai săi.

Drumul din Postul Mare ne-a însoţit - printr-un itinerar progresiv de convertire - pentru a primi evenimentul fundamental al credinţei noastre: învierea lui Isus, cel răstignit. Un eveniment care este înainte de toate veste exultantă, dar este şi o invitaţie adresată credincioşilor ca să trăiască "înviaţi": "Domnul a înviat! Să nu întârziem în jurul mormintelor, ci să mergem să-l redescoperim pe el, Cel Viu! Şi să nu ne fie frică să-l căutăm şi pe faţa fraţilor, în istoria celui care speră şi a celui care visează, în durerea celui care plânge şi suferă: Dumnezeu este acolo!", aşa cum a spus papa în omilia din veghea pascală anul trecut.

Creştinii nu anunţă teoria învierii; ei proclamă că Nazarineanul, dat la moarte de oameni, a fost înviat de Dumnezeu. Este în joc o istorie, un mod de a trăi, nu o idee. Pentru Israel, memorialul Paştelui era amintirea actualizată - celebrată cu ritualul mielului pascal - a eliberării realizate de Dumnezeu în folosul poporului său. Pentru creştini, Paştele face trimitere la Cristos, nou miel, care, cu dăruirea vieţii sale, îl eliberează pe om de sclavia radicală: păcatul. Aşadar, o eliberare ne precedă, o amintire ne interpelează şi ne implică. A celebra Paştele, făcând din el o atitudine existenţială, înseamnă a comemora ceea ce ne-a precedat. Noi toţi suntem îndreptaţi încontinuu spre libertate şi - în acelaşi timp - ispitiţi de fascinaţia vechilor şi noilor sclavii (este experienţa trăită de Israel); Dumnezeu ni se propune încontinuu nouă pentru a ne face să înţelegem sensul profund al existenţei umane, chiar dacă întâlneşte refuzul şi răstignirea (este evenimentul lui Cristos).

În celebrare se comemorează Paştele: se trăieşte experienţa istorică de a fi poporul convocat pentru "masa Domnului". Am văzut, în Joia Sfântă, că evanghelistul Ioan relatează - în locul ultimei cine - spălarea picioarelor. Şi, în ea, lasă discipolilor o poruncă: "Faceţi aceasta în amintirea mea". O adevărată liturgie, o amintire autentică a pâinii frânte şi a vinului împărtăşit, trebuie să ducă la o viaţă trăită pentru fraţi. Comemorarea liturgică a Paştelui nu poate face abstracţie de viaţa zilnică trăită sub semnul şi judecata slujirii; şi orice existenţă trăită în această linie devine semn şi faţă a Paştelui.

Cu jertfa sa, Cristos a făcut din toţi oamenii un singur popor, dărâmând orice diviziune, şi a purificat Biserica sa. Cei care au ajuns la credinţa pascală formează o singură inimă şi un singur suflet în lauda adusă lui Dumnezeu pentru mântuirea mea şi în slujirea fraţilor.

Dacă eliberarea pascală din Egipt întemeiază un popor care înainte nu era popor, Paştele lui Cristos generează Biserica: o convocare a credincioşilor într-un popor nou. Logica istoriei mântuirii este logică de comuniune, de convocare. De fapt, realitatea ultimă spre care suntem îndreptaţi noi toţi nu este perfecţiunea individuală, ci comuniunea deplină de oameni liberi. Liberi pentru că am fost eliberaţi de suspiciunea reciprocă, de spiritul de dominare, de dorinţa de a impune mai degrabă "propriul" adevăr decât a-l căuta împreună, punându-ne în slujba altora. Liberi de logica dominării, putem să pornim la drum pentru a realiza o omenire în care diversitatea devine celebrare a unităţii şi nu o mortificare a sa.

Noutatea Paştelui ne interpelează radical cu privire la modul nostru de a înţelege viaţa şi solidaritatea.

(După L'Osservatore Romano, 12 aprilie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.