© Vatican Media

Triduum pascal - Vinerea Sfântă

Ziua discipolului iubit

de Gianfranco Ravasi

"Şi noi, sărmane femei care nu mai avem lacrimi, am părăsit Calvarul cu Ioan, care din acel moment m-a luat cu sine. Şi în zilele de doliu, pentru a mă întări mi-a relatat multe lucruri despre el. Şi eu i-am povestit acele lucruri care, de la prima sa copilărie, mi s-au întâmplat din cauza lui şi pe care eu le păstram cu atenţie în inimă. Şi povestindu-le şi repovestindu-le era un mod de a continua să trăiesc cu el, să trăiesc cu el". Sunt cuvintele finale ale unei delicate "autobiografii" narative a Mariei, întocmită de scriitorul şi preotul din Pavia, Cesare Angelini (1887-1976), în pragul morţii sale şi publicată în 1976 cu titlul Viaţa lui Isus relatată de Mama sa.

Să adunăm în mod ideal şi noi acel fir de amintiri pe care Maria şi Ioan ni le-au lăsat, în după-amiaza acelei vineri, când Maria şi "discipolul pe care îl iubea Isus", identificat de tradiţie cu evanghelistul însuşi, au coborât de la Golgota, promontoriul stâncos de la periferia Ierusalimului antic. Despre acele ore tragice, al patrulea evanghelist ne-a lăsat un raport original al său care are în scena citată un punct important şi care îl vede protagonist cu mama lui Isus. Cristos a fost de acum înălţat de la pământ pe cruce şi este în pragul agoniei. În acest moment, "văzând Isus că stăteau acolo mama lui şi discipolul pe care îl iubea, i-a spus mamei: «Femeie, iată-l pe fiul tău!». Apoi i-a spus discipolului: «Iat-o pe mama ta!»" (19,26-27). Care este valoarea acestui act extrem al lui Cristos care implică, în afară de Maria, şi pe acel "discipol iubit" pe care îl punem pe rampa Vinerii noastre Sfinte?

Este numai o recomandare, plină de iubire filială, adresată discipolului cel mai drag ca să se ocupe de întreţinerea şi de protecţia Mariei? Sau sub datele realiste ale relatării se ascunde semnificaţii misterioase şi spirituale? Cuvintele lui Isus sunt numai un "testament familial", cum scria Sfântul Ambroziu, sau sunt revelaţia unei noi maternităţi spirituale a Mariei, cum declara într-o altă reflecţie a sa acelaşi episcop de Milano şi cum a repetat Pius al XII-lea în enciclica Mystici corporis şi Sfântul Ioan Paul al II-lea în Redemptoris mater? Încredinţarea Mariei lui Ioan este amintită numai pentru a reafirma fecioria Mariei, lipsită de alţi fii cărora să fie încredinţată, aşa cum voiau Părinţii, de la Atanasiu la Ilariu, de la Ieronim la Ambroziu? Sau, după cum scria Efrem Sirul, aşa cum Moise s-a ocupat de Iosue pentru a se îngriji de poporul ebraic în locul său, tot aşa Isus l-a investit pe Ioan să se îngrijească de Maria, adică de Biserică, poporul lui Dumnezeu?

La picioarele crucii, conform celei de-a patra Evanghelii, sunt prezente patru femei: cunoaştem numele a trei, Maria, mama lui Isus, Maria lui Cleofa şi Maria din Magdala, despre a patra este prezentată numai rudenia, este sora Mariei, aşadar, mătuşa lui Isus. Sinopticii însă introduc şi alte femei: Maria, mama lui Iacob, mama fiilor lui Zebedeu, Salomea, Ioana... Adesea, se permitea rudelor, prietenilor şi duşmanilor unei persoane răstignite să urmărească ultimele ore ale acelei agonii atroce. Ştim, de exemplu, că un rege evreu infam din dinastia Asmoneilor, descendenţi ai marilor Macabei, a pus să fie răstigniţi conducătorii farisei ai unei revolte împotriva regimului său. Era vorba de Alexandru Janneu care a domnit de la 102 la 76 î.C. Ei bine, el a voit ca în jurul crucilor celor condamnaţi să fie adunate familiile lor ca să asiste la supliciu şi, astfel, răstigniţii să vadă plânsul disperat al soţiilor lor şi al copiilor, în timp ce regele, sub un luxos pavilion, benchetuia cu concubinele sale.

În naraţiunea lui Ioan, privirea evanghelistului se fixează însă exclusiv asupra a două chipuri. Primul, desigur, este cel al Mariei, al doilea este cel al "discipolului pe care îl iubea Isus". Tocmai asupra acestui chip masculin ne concentrăm mai ales atenţia noastră. S-a discutat îndelung asupra identităţii acestui discipol care este citat numai de şase ori în a patra Evanghelie şi numai începând de la pătimirea lui Cristos. Unii s-a gândit chiar la Lazăr pe care Isus "îl îndrăgea mult", ba chiar, că Isus "îl iubea" (11,15). Alţii au recurs la Ioan Marcu, creştinul discipol al lui Paul şi al lui Petru care avea o casă la Ierusalim (Fap 12,12) şi pe care tradiţia îl identifică şi cu evanghelistul Marcu.

Pe margine, este necesară o scurtă notă despre o temă care a generat o bibliografie nemărginită şi dispute exegetice infinite. În sinteză, amintim că a patra Evanghelie este rodul unei elaborări lungi. Ea îşi are începutul cu predica orală a apostolului Ioan şi trece printr-o redactare probabil în mai multe etape (a se vedea cele două finaluri cu respectiva adăugare în cap. 20 şi 21). Textul terminal scris este operă a unui "evanghelist" pe care unii l-au identificat cu însuşi "discipolul iubit", în timp ce pentru majoritatea studioşilor acesta ar fi însuşi apostolul, prezentat de evanghelist.

Mai simplă şi spontană pare, aşadar, majorităţii exegeţilor referinţa la apostolul Ioan, fiul lui Zebedeu, schiţat pe Calvar de evanghelist. Totuşi, expresia folosită pare să aibă o rezonanţă ulterioară. În Ioan, "discipolul pe care îl iubea Isus", se vrea aproape sigur să se reprezinte şi portretul discipolului perfect. Aşadar, titlul capătă o valoare simbolică, aşa cum de altfel adesea se întâmplă în a patra Evanghelie. Teologul Max Thurian (1921-1996), în opera sa Maria, Mama Domnului şi figură a Bisericii (Morcelliana 1983), defineşte această figură ca "personificarea discipolului perfect, a adevăratului credincios al lui Cristos, a credinciosului care l-a primit pe Duhul". Evanghelistul, pe scena care se desfăşoară la picioarele crucii, vrea, aşadar, să coase o imagine şi o semnificaţie ulterioare care depăşesc graniţele acelui loc şi ale acelei zile tragice.

Pentru a percepe această trimitere aluzivă este decisivă analiza declaraţiei duble şi paralele a lui Isus: "Femeie, iată-l pe fiul tău. [...] Iat-o pe mama ta". Nu este vorba de formule de adopţie, aşa cum a fost presupus de unii cercetători, pentru că nu merg pe schema juridică altminteri cunoscută: "Tu eşti fiul meu..." (Ps 2,7). În schimb, este o formulă de revelaţie asemănătoare cu aceea celebră a lui Botezătorului faţă de Isus: "Iată Mielul lui Dumnezeu!" (1,29). Aşadar, nu suntem în faţa unui simplu act testamentar public care ajunge într-o însărcinare de tipul: "Eu ţi-o las pe mama mea în pază ca să te îngrijeşti de ea". În schimb, suntem în faţa unui cuvânt solemn care dezvăluie misterul şi semnificaţia ultimă a unei persoane.

Prima "revelaţie" este adresată Mariei, interpelată cu un straniu: "Femeie!". Acest termen, folosit în mod normal în lumea ebraică şi greacă, precum şi de Isus faţă de alte femei, ar părea un pic extravagant dacă este folosit pentru propria mamă. Totuşi, aşa cum se întâmplă şi în timpul nunţii din Cana, la începuturile misiunii sale, Isus a discutat cu Maria literalmente astfel: "Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? [ce vrei de la mine?] Încă nu a venit ceasul meu" (2,4). "Ceasul", aşa cum este cunoscut, este momentul crucii şi al gloriei pe care Cristos îl trăieşte acum.

În afară de asta, titlul solemn "Femeie" poate face aluzie, conform jocului de trimiteri îndrăgit de a patra Evanghelie, la "femeia" care se află la rădăcina istoriei umane şi la celebrul text din Geneză supus de tradiţia creştină unei lecturi mariologice: "Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între descendenţa ta şi descendenţa ei [...]. Şi omul a dat femeii sale numele de Eva, pentru că ea a devenit mama tuturor celor vii" (3,15-20). Prima femeie fusese începutul şi mama întregii omeniri; acum, Maria devine începutul şi mama tuturor celor care cred în Fiul său.

Maria apare acum în noua sa funcţie maternă, aceea de a fi mamă a tuturor credincioşilor, simbol al Bisericii care generează noi fii şi fraţi Tatălui şi lui Cristos şi îi protejează de dragonul răului, cum se va spune într-un text din Apocalips, cel puţin în recitirea mariologică a tradiţiei creştine (autorul Apocalipsului probabil face aluzie la Biserică sau la comunitatea credincioasă a poporului lui Dumnezeu): "Dragonul stătea înaintea Femeii care trebuia să nască pentru a devora copilul care va fi născut. Ea a născut un copil de parte bărbătească" (12,4-5). "Femeia" Maria, noua Evă, trăieşte, aşadar, "Ceasul" Fiului său drept "Ceasul" său: Cristos, suferind şi murind, generează mântuirea; Maria, suferind şi pierzând tot, devine mamă a Bisericii.

De fapt, a doua declaraţie a lui Isus muribund o prezintă lui Ioan, discipolul iubit, simbol al credincioşilor, pe mama sa spirituală: "Iat-o pe mama ta!". Este curios de observat că în circa treizeci de cuvinte care compun originalul grec al textului lui Ioan (19,26-27) de cinci ori se repetă cuvântul mater, "mamă". În această lumină, am putea împărtăşi interpretarea Sfântului Ambroziu care vedea în Maria la picioarele crucii misterul Bisericii şi în discipolul iubit pe creştin, fiu al Bisericii. În profilul Mariei se întrevăd trăsăturile Bisericii care generează fii modelaţi după Cristos.

După ce au ascultat aceste ultime cuvinte ale lui Cristos rezervate lor, Maria şi discipolul coboară de pe Calvar. Însă evanghelistul ne lasă o ultimă, mică indicaţie referitoare la cei doi actori din scena descrisă mai înainte: discipolul "o ia acasă la el" pe Maria. Această adnotare a fost interpretată adesea ca o simplă ştire de reportaj: termenul grec folosit pentru a descrie acest "a avea acasă la el" pe Maria din partea discipolului iubit este ídia, care poate semnifica şi "casă, proprietate, patrie". Aşadar, este posibil a înţelege, cum fac unele versiuni, că discipolul iubit "a luat-o acasă la el" pe Maria.

Această interpretare, care este prezentă în Sfântul Augustin, în Sfântul Toma de Aquino, dar şi într-un vestit exeget ca Marie-Joseph Lagrange (1855-1938), care citeşte în tot evenimentul, şi mai ales în partea sa finală, o manifestare de evlavie filială. Fiul muribund, Isus, se preocupă de viitorul mamei sale şi o încredinţează prietenului cel mai drag, discipolul iubit, ca să se îngrijească de ea ca şi cum ar fi propria mamă. A înflorit din această lectură tradiţia populară conform căreia Maria l-ar fi urmat pe Ioan în Asia Mică şi ar fi murit la Efes. De aceea, ar rămâne mai credibilă tradiţia ierusalimitană a morţii Mariei, atestată de actuala Bazilică ortodoxă a "Adormirii Maicii Domnului" pusă pe lângă Ghetsemani.

În realitate, dacă noi alegem să continuăm să păstrăm valoarea de revelaţie a unei misiuni în cuvintele lui Isus adresate mamei şi discipolului şi dacă reafirmăm ţesătura de trimiteri simbolice îndrăgite de al patrulea evanghelist, ne dăm seama că termenul grec ídia poate avea o altă valoare. De fapt, în prologul Evangheliei, termenul indică "ai săi", oamenii săi, adică poporul de care aparţinea Isus: "A venit la ai săi (ídia), dar ai săi (ídioi) nu l-au primit" (1,11).

Şi în pragul morţii lui Isus, Ioan introduce relatarea sa astfel: "Ştiind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi (ídioi) care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit" (13,1). Fraza care încheie scena de la Calvar este, aşadar, încărcată cu o rezonanţă ulterioară: Maria şi discipolul nu vor avea aceeaşi reşedinţă (notă de reportaj secundară), ci vor fi între ei în comuniune de credinţă şi de iubire tocmai ca şi creştinul care primeşte şi trăieşte în comuniune profundă cu Biserica mama sa. Cristologia, mariologia şi ecleziologia se împletesc, aşadar, în mod intim la picioarele crucii lui Isus. Pentru a sintetiza valoarea cuvintelor lui Cristos rostite pe Calvar, reafirmăm că în discipolul iubit, apostolul Ioan, se concentrează faţa tuturor celor care cred în Cristos, şi anume comunitatea eclezială, fiii generaţi întocmai de Biserica-mamă, întrupată în Maria.

(După L'Osservatore Romano, 7 aprilie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.