© Vatican Media

Triduum pascal - Joia Sfântă

Noaptea lui Petru

de Gianfranco Ravasi

Joia Sfântă este aglomerată de personaje care îl înconjoară pe Isus. Dintre acestea, fără îndoială, iese în evidenţă Petru, aşa cum s-a întâmplat în alte etape ale vieţii publice a lui Cristos. Însă, de data asta, ziua sa este una întunecată, este momentul crizei, al întunericului nu numai exterior cu întunericul nocturn care ameninţă apusul Joii Sfinte, ci şi al întunericului interior al conştiinţei sale prin slăbiciunea trădării. A reconstrui acele ore este destul de complex, pentru că rapoartele celor patru Evanghelii se dezvoltă după parcursuri diferite cu ramificaţii care cuprind evenimente specifice în fiecare naraţiune.

Este clar că evocarea noastră va putea fi numai una esenţială: dacă s-ar voi să se adopte un riguros canon exegetic şi istorico-critic, ar trebui să urmăm, de exemplu, ceea ce a făcut unul dintre cei mai mari neotestamentarişti din secolul al XX-lea, americanul Raymond E. Brown (1928-1998), cu monumentalul său comentariu la relatările Pătimirii, Moartea lui Mesia, o operă care în versiunea italiană din 1999 (originalul era din 1994) are 1815 pagini! Desigur, cadrul pe care noi trebuie să-l decupăm acum este mai restrâns şi îşi are începutul atunci când, "la lăsatul serii, Isus stătea la masă împreună cu cei doisprezece" pentru a celebra cina pascală care va fi marcată de el în cheie euharistică.

Aici intră în scenă, în plină horă, Petru, în mod paradoxal în paralel cu Iuda. De fapt, toţi evangheliştii sunt în acord, deşi în forme diferite, să introducă - alături de anunţarea explicită a trădării lui Iuda (este formidabil dialogul îngheţat relatat de Mt 26,25: Iuda, trădătorul, "l-a întrebat: Nu cumva sunt eu, rabbi? El i-a răspuns: Tu ai zis") - prezicerea renegării lui Petru. Ea pentru Luca şi Ioan este anunţată de Isus în timpul ultimei cine, iar pentru Marcu şi Matei este explicată "după ce au cântat imnuri", adică Psalmii aşa-numiţi Hallel (lauda imnică) a ritului pascal, de la 113 la 118 din Psaltire şi după ce au ieşit din cenacol pentru a se îndrepta toţi împreună spre Ghetsemani, la poalele Muntelui Măslinilor.

În acele momente, Isus, recurgând la un citat din profetul Zaharia ("Voi bate păstorul şi se vor risipi oile turmei" 13,7), pictează "împiedicarea", în greacă skándalon, în care vor cădea discipolii în acea noapte tragică. Replica lui Petru este emfatică: "Chiar dacă toţi se vor scandaliza din cauza ta, eu nu mă voi scandaliza niciodată!". Solemnă şi lapidară este contrareplica lui Cristos: "Adevăr îţi spun, chiar în noaptea aceasta, înainte de a fi cântat cocoşul [în mod curios Marcu vorbeşte despre un cântat de două ori], de trei ori mă vei renega". Şi mai emfatică până la paroxism este reacţia ulterioară a apostolului: "Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu tine, nu te voi renega!" (a se citi întregul text din Mt 26,30-35).

Cu acea prezicere sinistră a lui Isus grupul ajunge la locul numit Ghetsemani (în ebraică şi aramaică "teasc"). Discipolii se aşază pe pământ sub măslini, în timp ce Cristos merge mai departe într-un spaţiu mai rezervat, fiind însoţit de Petru, Iacob şi Ioan, cei trei apostoli martori exclusivi ai altor evenimente importante. Dar scena, la acest punct, se desparte şi este reprezentată puternic de o pânză a lui Mantegna (1460) păstrată în muzeul din Tours: în partea de jos domină apăsătoarea corporeitate aţipită a celor trei apostoli; în contrast, iată, în registrul superior, figura îndepărtată şi suspendată a lui Isus pe o stâncă, singur în rugăciune şi cu faţa îndreptată spre Dumnezeu. De sus, el va coborî pentru a-l interpela chiar pe Petru scuturându-l: "Simon, dormi? Nu ai putut să veghezi nici măcar un ceas?" (Mc 14,37). Gândul fuge la comentariul celebru din Cugetări de Pascal: "Isus va fi în agonie până la sfârşitul lumii, nu trebuie dormit până în acel moment" (nr. 553).

Introducem acum un soi de flashback, întorcându-ne în sala cenacolului cu puţine ore înainte, recurgând la relatarea din a patra Evanghelie. Acolo, conform lui Ioan, Petru a fost protagonistul unui alt act, spălarea picioarelor, un semn care este reiterat şi astăzi în liturgia de la Liturghia "in coena Domini". Este cunoscută reacţia, mereu impulsivă, a apostolului. După ce a început să spele picioarele discipolilor, un gest servil umilitor şi interzis unui evreu, Isus "a venit deci la Simon Petru; acesta i-a zis: «Doamne, tu să-mi speli picioarele?». Isus a răspuns şi i-a zis: «Ceea ce fac eu, tu nu ştii acum, dar vei cunoaşte după aceasta». Petru i-a spus: «Nu-mi vei spăla picioarele în veci!». Isus i-a răspuns: «Dacă nu te voi spăla, nu vei avea parte cu mine». Simon Petru i-a spus: «Doamne, nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul»" (In 13,6-9).

Să ne întoarcem printre măslinii din Ghetsemani, urmând tot relatarea lui Ioan, care are o paralelă în Evangheliile sinoptice, însă fiecare cu adnotări originale pe care exegeza încearcă să le izoleze. Substanţa evenimentului care se referă la Petru este, oricum, clară şi reconfirmă caracterul focos al apostolului. În agitaţia arestării lui Isus, el scoate din teacă o sabie (a se aminti echivocul celor "două săbii" prezentate lui Isus de cei doisprezece în timpul ultimei cine, conform Lc 22,38), şi dă o lovitură care îi taie urechea dreaptă a "servitorului arhiereului" numit Malhus. Ioan este cel care ne dă acest nume şi care ne semnalează contestarea puternică a lui Isus: "Pune-ţi sabia în teacă! Oare să nu beau potirul pe care mi l-a dat Tatăl?" (18,11). La fel de puternică este aceea, devenită aproape un proverb împotriva oricărei violenţe, prezentată de Matei: "Pune-ţi sabia la locul ei, căci toţi cei care pun mâna pe sabie de sabie vor pieri" (26,52).

Multe altele sunt amănuntele de impact teologic intens care constituie filigranul acestei scene care în imaginarul tuturor este imprimată cu reprezentarea emoţionantă a sărutului lui Iuda pictată de Giotto în "Cappella degli Scrovegni" la Padova. În schimb, noi acum trebuie să-l urmăm pe Petru care, după gestul său "eroic", o ia la fugă împreună cu ceilalţi discipoli. Dar cu o reîntoarcere de preocupare şi curiozitate "l-a urmat de departe" pe Învăţătorul său, "până în curtea marelui preot", unde Isus a fost dus după arestare pentru a fi predat la tribunalul Sinedriului. Apostolul a intrat în curte şi "s-a aşezat printre servitori ca să vadă sfârşitul" (26,58). Şi tocmai acolo, în curtea reşedinţei marelui preot, se consumă actul extrem al trădării sale, momentul cel mai întunecat din acea noapte nu numai temporală.

Pentru Isus începuse, în schimb, un calvar judiciar la autoritatea iudaică şi apoi în tribunalul roman, un eveniment care anticipa urcarea la Calvarul adevărat, colina răstignirii. În acele ore şi în cele care au urmat, umanitatea sa autentică avea să se reveleze prin toate suferinţele tipice ale persoanei umane: frica de moarte în rugăciunea din Ghetsemani, acuzele şi respingerea poporului, trădarea prietenilor, tortura fizică şi singurătatea umană şi spirituală cu absenţa Tatălui, până la o moarte urâtă prin asfixiere pe cruce. În cadrul acestui orizont întunecat se situează întocmai şi tripla renegare a lui Petru în timpul acelei adunări judiciare care, aşa cum scria studiosul englez Samuel G.F. Brandon în Procesul împotriva lui Isus, va fi "cea mai importantă a omenirii, cunoscută de un număr incalculabil de persoane", capabilă să depăşească prin faimă celelalte procese istorice celebre împotriva lui Socrate, Ioana d'Arc sau Galileo.

În curtea externă a palatului lui Caiafa, în faţa unei flăcări care îi încălzeşte pe cei veniţi de frigul din nopţile de primăvară, se consumă refuzul conştient al lui Petru faţă de Cristos. Relatările evanghelice înregistrează variaţiuni în detalii: este curios cel al lui Ioan, care introduce "un alt discipol care era cunoscut marelui preot şi a intrat împreună cu Isus în curtea marelui preot. Petru stătea afară, lângă poartă. Atunci, celălalt discipol, care era cunoscut marelui preot, a ieşit şi a vorbit cu portăreasa şi a intrat şi Petru" (18,15-16). Pentru majoritatea exegeţilor, acest personaj ar fi chiar "discipolul iubit" care intră în scenă numai în relatarea Pătimirii şi care probabil este un pseudonim al apostolului Ioan sau al autorului însuşi şi al redactorului final al celei de-a patra Evanghelii.

Aşa cum se ştie foarte bine, este triplă negarea lui Petru faţă de Isus exprimată diferit, dar construită într-un crescendo care îşi are apogeul în cea de-a treia când apostolul se lasă cuprins de o revărsare de imprecaţii şi jurăminte, reafirmând mereu aceeaşi proclamaţie aproape isterică: "Nu-l cunosc pe omul acesta!". O singură notă curioasă. Marcu introduce un prim cântat al cocoşului, deja la prima negare, cu o succesivă ieşire stranie a lui Petru din curte, probabil semn al unei naraţiuni autentice preexistente Evangheliilor, care presupunea o unică negare a apostolului (Mc 14,68). De altfel, este indiscutabilă istoricitatea acelui eveniment nocturn. Tocmai pentru că el este nedemn de cel care după aceea va fi "piatra" de temelie a Bisericii, n-ar fi fost pasibil de "inventare" din partea comunităţii de la începuturi.

Totuşi, la sfârşit, cortina nu cădea asupra trădării. "Şi îndată a cântat cocoşul. Atunci şi-a amintit Petru de cuvântul lui Isus care îi spusese: «Înainte de a cânta cocoşul, de trei ori mă vei renega». Şi, ieşind, a plâns amar" (Mt 26,74-75). Numai în această ocazie, în tot Noul Testament apare adverbul grec pikrôs, "amar", pentru a indica intensitatea unei căinţe care spală păcatul. În mod ideal, se poate stabili o punte cu scena care se va desfăşura după aceea la lacul Tiberiadei când de trei ori cu mare pasiune Petru a reafirmat iubirea sa faţă de Cristos înviat, care îi va încredinţa din nou slujirea de păstor al Bisericii (In 21,15-17).

Aşadar, noaptea apostolului nu este o prăpastie, ca în cazul lui Iuda. Lacrimile convertirii fac să apară zori noi pentru Petru, paralele, dar mai grandioase decât cele care au apărut cu ani în urmă pe litoralul lacului din Galileea când Isus l-a convocat şi l-a cooptat printre primii discipoli ai săi (Mt 4,18-22). Căit şi purificat, va putea să devină de acum înainte reprezentantul vizibil al Celui Înviat, piatră de temelie şi conducător al Bisericii sale.

(După L'Osservatore Romano, 6 aprilie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.