© Vatican Media

Papa Francisc: Omilia de la Liturghia Crismei (6 aprilie 2023)

"Duhul Domnului este asupra mea" (Lc 4,18): de la acest verset a început predica lui Isus şi de la acelaşi verset a avut început cuvântul pe care l-am ascultat astăzi (cf. Is 61,1). Aşadar, la început se află Duhul Domnului.

Şi asupra lui aş vrea să reflectez astăzi cu voi, dragi confraţi, asupra Duhului Domnului. Pentru că fără Duhul Domnului nu există viaţă creştină şi, fără ungerea sa, nu există sfinţenie. El este protagonistul şi este frumos astăzi, în ziua de naştere a preoţiei, să recunoaştem că el este la originea slujirii noastre, a vieţii şi a vitalităţii fiecărui păstor. Sfânta Maică Biserică de învaţă, de fapt, să mărturisim că Duhul Sfânt "dă viaţa"[1], aşa cum a afirmat Isus spunând: "Duhul este acela care dă viaţa" (In 6,63); învăţătură reluată de Apostolul Paul, care a scris că "litera ucide, pe când Duhul dă viaţă" (2Cor 3,6) şi a vorbit despre "legea Duhului vieţii în Cristos Isus" (Rom 8,2). Fără el nici Biserica nu ar fi Mireasa vie a lui Cristos, ci ar fi cel mult o organizaţie religioasă – mai mult sau mai puţină bună; nu ar fi Trupul lui Cristos, ci un templu construit de mâinile omului. Aşadar, cum să edificăm Biserica, dacă nu pornind de la faptul că suntem "temple ale Duhului Sfânt" care "locuieşte în noi" (cf. 1Cor 6,19; 3,16)? Nu putem să-l lăsăm în afara casei sau să-l parcăm în vreo zonă devoţională, nu, în centru! Avem nevoie în fiecare zi să spunem: "Vino, pentru că fără forţa ta nimic nu este în om"[2].

Duhul Domnului este asupra mea. Fiecare dintre noi poate spune asta; şi nu este prezumţie, este realitate, deoarece fiecare creştin, îndeosebi fiecare preot, îşi poate însuşi cuvintele care urmează: "pentru că Domnul m-a uns" (Is 61,1). Fraţilor, fără merit, prin simplu har am primit o ungere care ne-a făcut părinţi şi păstori în sfântul popor al lui Dumnezeu. Aşadar, să ne oprim asupra acestui aspect al Duhului: ungerea.

După prima "ungere" care a avut loc în sânul Mariei, Duhul a coborât asupra lui Isus la Iordan. După asta, aşa cum explică Sfântul Vasile, "fiecare acţiune [a lui Cristos] se împlinea cu co-prezenţa Duhului Sfânt"[3]. De fapt, cu puterea acelei ungeri predica şi săvârşea semne, în virtutea ei "ieşea din el o putere care îi vindeca pe toţi" (Lc 6,19). Isus şi Duhul lucrează împreună, aşa încât sunt ca cele două mâini ale Tatălui[4] – Irineu spune asta – care, întinse spre noi, ne îmbrăţişează şi ne ridică. Şi de ele au fost însemnate mâinile noastre, unse de Duhul lui Cristos. Da, fraţilor, Domnul nu numai că ne-a ales şi ne-a chemat de aici, de acolo: a revărsat în noi ungerea Duhului său, acelaşi care a coborât asupra apostolilor. Fraţilor, noi suntem nişte "unşi".

Aşadar, să privim la ei, la apostoli. Isus i-a ales şi, la chemarea sa, ei au părăsit bărcile, năvoadele, casa şi aşa mai departe… Ungerea Cuvântului a schimbat viaţa lor. Cu entuziasm l-au urmat pe Învăţătorul şi au început să predice, convinşi că săvârşesc în continuare lucruri şi mai mari; până când a venit Paştele. Acolo totul a părut că se opreşte: au ajuns să-l renege şi să-l abandoneze pe Învăţător. Nu trebuie să ne fie frică. Să fim curajoşi, citind propria noastră viaţă şi căderile noastre. Au ajuns să-l renege şi să-l abandoneze pe Învăţător, Petru, primul. S-au confruntat cu necorespunderea lor şi au înţeles că nu l-au înţeles: acel "nu-l cunosc pe omul acesta" (Mc 14,71), pe care Petru l-a ritmat în curtea marelui preot după Ultima Cină, nu este numai o apărare impulsivă, ci o admitere de ignoranţă spirituală: el şi ceilalţi probabil că se aşteptau la o viaţă de succese în urma unui Învăţător care trage după sine mulţimi şi care săvârşeşte minuni, dar nu recunoşteau scandalul crucii, care a pulverizat certitudinile lor. Isus ştia că singuri nu vor reuşi să se descurce şi pentru aceasta l-a promis lor pe Mângâietorul. Şi tocmai acea "a doua ungere", la Rusalii, i-a transformat pe discipoli, făcându-i să pască turma lui Dumnezeu şi nu pe ei înşişi. Şi aceasta este contradicţia de rezolvat: sunt păstor al poporului lui Dumnezeu sau al meu însuşi? Şi Duhul este cel care mă învaţă drumul. Acea ungere de foc a stins religiozitatea lor centrată pe ei înşişi şi pe propriile capacităţi: primindu-l pe Duhul, evaporează fricile şi şovăielile lui Petru; Iacob şi Ioan, arşi de dorinţa de a-şi da viaţa, încetează să urmărească locuri de onoare (cf. Mc 10,35-45), carierismul nostru, fraţilor; ceilalţi nu mai stau închişi şi temători în cenacol, ci ies şi devin apostoli în lume. Duhul este cel care schimbă inima noastră, o pune în acel plan diferit.

Fraţilor, un asemenea itinerar îmbrăţişează viaţa noastră sacerdotală şi apostolică. Şi pentru noi a existat o primă ungere, începută cu o chemare de iubire care ne-a răpit inima. Pentru ea am lăsat parâmele şi asupra acelui entuziasm genuin a coborât forţa Duhului, care ne-a consacrat. După aceea, conform timpilor lui Dumnezeu, vine pentru fiecare etapa pascală, care marchează momentul adevărului. Şi este un moment de criză, care are diferite forme. Mai devreme sau mai târziu, tuturor li se întâmplă să experimenteze dezamăgiri, oboseli, slăbiciuni, cu idealul care pare să se uzeze printre exigenţele realului, în timp ce se strecoară o anumită obişnuinţă şi unele încercări, mai înainte greu de imaginat, fac să apară fidelitatea mai incomodă faţă de odinioară. Această etapă – a acestei ispite, a acestei încercări pe care noi toţi am avut-o, o avem şi o vom avea – reprezintă o creastă decisivă pentru cel care a primit ungerea. Se poate ieşi din ea rău, planând spre o anumită mediocritate, târându-ne obosiţi într-o "normalitate" în care se strecoară trei ispite periculoase: cea a compromisului, prin care ne mulţumim cu ceea ce putem să facem; cea a surogatelor, prin care încercăm să "luăm asupra noastră" altceva faţă de ungerea noastră; aceea a descurajării – care este cea mai obişnuită –, prin care, nemulţumiţi, mergem înainte din inerţie. Şi iată aici marele risc: în timp ce rămân intacte aparenţele – "Eu sunt preot, eu sunt prezbiter" –, ne concentrăm asupra noastră şi ne retragem descurajaţi; mireasma ungerii nu mai parfumează viaţa şi inima; şi inima nu se dilată, ci se restrânge, învăluită de descurajare. Este un concentrat, ştii? Când preoţia alunecă lent pe clericalism şi preotul uită că este păstor al poporului, pentru a deveni un cleric de stat.

Dar această criză poate să devină şi cotitura preoţiei, "etapa decisivă a vieţii spirituale, în care trebuie să se efectueze ultima alegere între Isus şi lume, între eroismul carităţii şi mediocritate, între cruce şi o anumită bunăstare, între sfinţenie şi o fidelitate onestă faţă de angajarea religioasă"[5]. La sfârşitul acestei celebrări vă voi da în dar un clasic, o carte care tratează despre această problemă: "A doua chemare" este un clasic de părintele Voillaume care atinge această problemă, citiţi-l! Apoi noi toţi avem nevoie să reflectăm asupra acestui moment al preoţiei noastre. Este momentul binecuvântat în care noi, ca discipolii la Paşte, suntem chemaţi să fim "suficient de umili pentru a ne mărturisi învinşi de Cristos umilit şi răstignit şi pentru a accepta să începem un nou drum, cel al Duhului, al credinţei şi al unei iubiri puternice şi fără iluzii"[6]. Este chairos-ul în care descoperă că "totul nu se reduce la a lăsa barca şi năvoadele pentru a-l urma pe Isus pentru un anumit timp, ci cere să meargă până la Calvar, să primească lecţia şi rodul său şi să meargă cu ajutorul Duhului Sfânt până la sfârşitul unei vieţi care trebuie să se termine în perfecţiunea Carităţii divine"[7]. Cu ajutorul Duhului Sfânt: este timpul, pentru noi, ca şi pentru apostoli, unei "a doua ungeri", timpul unei a doua chemări pe care trebuie s-o ascultăm, pentru a doua ungere, unde să-l primim pe Duhul nu asupra entuziasmului viselor noastre, ci asupra fragilităţii realităţii noastre. Este o ungere care face adevăr în profunzime, care permite Duhului să ne ungă slăbiciunile, trudele, sărăciile interioare. Atunci ungerea parfumează din nou: de el, nu de noi. În acest moment, în interior, amintesc pe unii dintre voi care sunt în criză – să spunem aşa –, care sunt dezorientaţi şi care nu ştiu cum să ia drumul, cum să reia drumul în această a doua ungere a Duhului. Acestor fraţi – eu îi am prezenţi – pur şi simplu le spun: curaj, Domnul este mai mare decât slăbiciunile tale, decât păcatele tale. Încrede-te în Domnul şi lasă-te chemat a doua oară, de această dată cu ungerea Duhului Sfântul. Viaţa dublă nu te va ajuta; a arunca totul de la fereastră, nici asta nu ajută. Priveşte înainte, lasă-te mângâiat prin ungerea Duhului Sfânt!

Şi calea pentru acest pas de maturizare este a admite adevărul propriei slăbiciuni. La asta ne îndeamnă "Duhul adevărului" (In 16,13), care ne zdruncină să ne privim înăuntru până la capăt, să ne întrebăm: realizarea mea depinde de bravura mea, de rolul pe care-l obţin, de felicitările pe care le primesc, de cariera pe care o fac, de superiori sau colaboratori sau de confort-urile care mă pot garanta, sau de ungerea care parfumează viaţa mea? Fraţilor, maturitatea sacerdotală trece pe la Duhul Sfânt, se împlineşte atunci când el devine protagonistul vieţii noastre. Atunci totul îşi schimbă perspectiva, chiar şi dezamăgirile şi amărăciunile – chiar şi păcatele –, pentru că nu mai este vorba de a încerca să ne simţim mai bine ajustând ceva, ci să ne încredinţă, fără a reţine nimic, Celui care ne-a impregnat în ungerea sa şi vrea să coboare în noi până în profunzime. Fraţilor, să redescoperim, aşadar, că viaţa spirituală devine liberă şi bucuroasă nu atunci când se salvează formele şi se coase un petic, ci atunci când se lasă Duhului iniţiativa şi, abandonaţi pentru planurile sale, ne dispunem să slujim unde şi cum ne este cerut: preoţia noastră nu creşte prin peticire, ci prin revărsare!

Dacă îl lăsăm pe Duhul adevărului să acţioneze în noi, vom păstra ungerea – a păstra ungerea –, pentru că falsităţile – ipocriziile clericale –, falsităţile cu care suntem tentaţi să convieţuim vor ieşi la iveală imediat. Şi Duhul, care "spală ceea ce este murdar", ne va sugera, fără a înceta, "să nu păteze ungerea" nici măcar un pic. Vine în minte acea frază a lui Qohelet, care spune: "Muştele moarte pot strica şi revărsa untdelemnul amestecat" (10,1). Este adevărat, orice duplicitate – duplicitatea clericală, vă rog –, orice duplicitate care se insinuează este periculoasă: nu trebuie tolerată, ci adusă la lumina Duhului. Pentru că dacă "mai înşelătoare decât toate este inima şi de nevindecat" (Ier 17,9), Duhul Sfânt, numai el, ne vindecă de infidelităţi (cf. Os 14,5). Este pentru noi o luptă la care nu putem renunţa: de fapt, este indispensabil, aşa cum a scris Sfântul Grigore cel Mare, ca "acela care vesteşte cuvântul lui Dumnezeu, mai întâi să se dedice propriului mod de a trăi, pentru ca după aceea, luând din propria viaţă, să înveţe ceva şi cum s-o spună. […] Nimeni să nu presupună că spune în afară ceea ce mai întâi nu a ascultat înăuntru"[8]. Şi Duhul este maestrul interior care trebuie ascultat, ştiind că nu există nimic din noi ce el să nu vrea să ungă. Fraţilor, să păstrăm ungerea: a-l invoca pe Duhul să fie o practică nu numai din când în când, ci respiraţia de fiecare zi. Vino, vino, păstrează ungerea! Eu, consacrat de el, sunt chemat să mă cufund în el, să fac să intre lumina sa în opacităţile mele – avem atâtea – pentru a regăsi adevărul a ceea ce sunt. Să ne lăsăm stimulaţi de el să combatem falsităţile care se agită în noi; şi să ne lăsăm regeneraţi de el în adoraţie, pentru că atunci când îl adorăm pe Domnul, el revarsă în inimile noastre pe Duhul său.

"Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns, m-a trimis", continuă profeţia, şi m-a trimis să duc o veste bună, eliberare, vindecare şi har (cf. Is 61,1-2; Lc 4,18-19): într-un cuvânt, să duc armonie acolo unde nu este. Pentru că aşa cum spune Sfântul Vasile: "Duhul este armonia", el este cel care face armonia. După ce v-am vorbit despre ungere, aş vrea să vă spun ceva despre această armonie care este consecinţa ei. De fapt, Duhul Sfânt este armonie. Înainte de toate în cer: Sfântul Vasile explică faptul că "toată acea armonie supracerească şi inexprimabilă în slujba lui Dumnezeu şi în simfonia reciprocă a puterilor supracosmice este imposibil să fie păstrată decât prin autoritatea Duhului"[9]. Şi apoi pe pământ: de fapt, în Biserică, el este acea "armonie divină şi muzicală"[10] care leagă totul. Dar gândiţi-vă la un preot fără armonie, fără Duhul: nu funcţionează. Trezeşte diversitatea carismelor şi o recompune în unitate, creează o înţelegere care nu se întemeiază pe omologare, ci pe creativitatea carităţii. Astfel, face armonia între cei mulţi. Astfel, face armonie într-un preot. În timpul anilor Conciliului Vatican II, care a fost un dar al Duhului, un teolog a publicat un studiu în care a vorbit despre Duhul nu în cheie individuală, ci plurală. A invitat să fie gândit ca o Persoană divină nu atât singulară, ci "plurală", ca acel "noi al lui Dumnezeu", acel noi al Tatălui şi al Fiului, pentru că este legătura lor, este în el însuşi înţelegere, comuniune, armonie[11]. Eu îmi amintesc că atunci când am citit acest tratat teologic – eram în teologie, studiind –, m-am scandalizat: părea o erezie, pentru că în formarea noastră nu se înţelegea bine cum era Duhul Sfânt.

A crea armonie este ceea ce doreşte, mai ales prin cei în care a revărsat ungerea sa. Fraţilor, a construi armonia între noi nu este atât o bună metodă pentru ca ansamblul eclezial să înainteze mai bine, nu este un dans minuet, nu este chestiune de strategie sau de curtoazie: este o exigenţă internă pentru viaţa Duhului. Se păcătuieşte împotriva Duhului care este comuniune atunci când se devine, şi din lejeritate, instrumente de dezbinare, de exemplu – şi ne întoarcem asupra aceleiaşi teme – cu bârfa. Când devenim instrumente de dezbinare, păcătuim împotriva Duhului. Şi se face jocul duşmanului, care nu se descoperă şi căruia îi plac vorbăriile şi insinuările, promovează partide şi grupuleţe, alimentează nostalgia trecutului, neîncrederea, pesimismul, frica. Să fim atenţi, vă rog, să nu murdărim ungerea Duhului şi haina Sfintei Maici Biserici cu neunirea, cu polarizările, cu orice lipsă de caritate şi de comuniune. Să ne amintim că Duhul, "acel noi al lui Dumnezeu", iubeşte forma comunitară: adică disponibilitatea în locul propriilor exigenţe, ascultarea în locul propriilor gusturi, umilinţa în locul propriilor pretenţii.

Armonia nu este o virtute între altele, este mai mult. Sfântul Grigore cel Mare scrie: "Cât de mult valorează virtutea înţelegerii o demonstrează faptul că, fără de ea, toate celelalte virtuţi nu valorează absolut nimic"[12]. Să ne ajutăm, fraţilor, să păstrăm armonia, să păstrăm armonia – aceasta ar fi misiunea – începând nu de la ceilalţi, ci fiecare de la el însuşi, întrebându-ne: în cuvintele mele, în comentariile mele, în ceea ce spun şi scriu există amprenta Duhului sau cea a lumii? Mă gândesc şi la gentileţea preotului – dar de atâtea ori preoţii, noi… suntem nişte needucaţi –: să ne gândim la gentileţea preotului, dacă oamenii găsesc chiar şi în noi persoane nesatisfăcute, persoane nemulţumite, holtei, care critică şi arată cu degetul, unde va vedea armonia? Câţi nu se apropie sau se îndepărtează, pentru că în Biserică nu se simt primiţi şi iubiţi, ci priviţi cu suspiciune şi judecaţi! În numele lui Dumnezeu, să primim şi să iertăm, mereu! Şi să ne amintim că a fi nervoşi şi plângăcioşi, în afară de a nu produce nimic bun, corupe vestirea, pentru că dă contra-mărturie despre Dumnezeu, care este comuniune şi armonie. Şi asta îi displace mult şi înainte de toate Duhului Sfânt, pe care Apostolul Paul ne îndeamnă să nu-l întristăm (cf. Ef 4,30).

Fraţilor, vă las aceste gânduri care au ieşit din inimă şi închei adresându-vă un cuvânt simplu şi important: mulţumesc. Mulţumesc pentru mărturia voastră, mulţumesc pentru slujirea voastră; mulţumesc pentru atâta bine ascuns pe care îl faceţi, mulţumesc pentru iertarea şi mângâierea pe care le dăruiţi în numele lui Dumnezeu: a ierta mereu, vă rog, a nu nega niciodată iertarea; mulţumesc pentru slujirea voastră, care adesea se desfăşoară între atâtea trude, neînţelegeri şi puţine recunoaşteri. Fraţilor, Duhul lui Dumnezeu, care nu-l lasă dezamăgit pe cel care-şi pune în el propria încredere, să vă umple de pace şi să ducă la împlinire ceea ce a început în voi, pentru ca să fiţi profeţi ai ungerii sale şi apostoli de armonie.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Simbolul niceno-constantinopolitan.

[2] Cf. Secvenţa de Rusalii.

[3] Spir., 16, 39.

[4] Cf. Irineu, Adv. haer., IV, 20, 1.

[5] R. Voillaume, A doua chemare, în S. Stevan, ed. La Seconda chiamata. Il coraggio della fragilità [A doua chemare. Curajul fragilităţii], Bologna 2018, 15.

[6] Ibid., 24.

[7] Ibid., 16.

[8] Omilii despre Ezechiel, I,X,13-14.

[9] Spir., XVI, 38.

[10] În Ps. 29,1.

[11] Cf. H. Mühlen, Der Heilige Geist als Person. Ich – Du – Wir, Münster in W., 1963.

[12] Omilii despre Ezechiel, I,VIII,8.

lecturi: 2.