Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 VIAȚA DIECEZEI 

© Vatican Media

A treia predică de Postul Mare 2023 a card. Raniero Cantalamessa (17 martie 2023)

Dumnezeu este iubire!

Avem nevoie de teologie!

Pentru mângâierea voastră și a mea, Sfinte Părinte, venerabili părinți, fraților și surorilor, această meditație va fi centrată în întregime și numai pe Dumnezeu. Teologia, adică discursul despre Dumnezeu, nu poate să rămână străină de realitatea Sinodului, așa cum nu poate să rămână străină de orice alt moment al vieții Bisericii. Fără teologie, credința ar deveni cu ușurință repetiție moartă; i-ar lipsi instrumentul principal pentru înculturarea sa.

Pentru a îndeplini această misiune, teologia are nevoie, ea însăși, de o reînnoire profundă. Ceea ce are nevoie poporul lui Dumnezeu este o teologie care să nu vorbească despre Dumnezeu mereu și numai "la persoana a treia", cu categorii împrumutate adesea din sistemul filozofic al momentului, incomprehensibile în afara cercului restrâns al "inițiaților". Este scris că "Cuvântul s-a făcut trup", dar în teologie, adesea Cuvântul s-a făcut numai idee! Karl Barth dorea venirea unei teologii "capabile să fie predicată", dar această dorință mi se pare departe de a se fi realizat. Sfântul Paul a scris: "Duhul cercetează toate, chiar și profunzimile lui Dumnezeu. […] Nimeni nu a cunoscut cele ale lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu. Iar noi nu am primit duhul lumii, ci am primit Duhul care este din Dumnezeu, ca să cunoaștem darurile care ne-au fost date de Dumnezeu" (1Cor 2,10-12).

Dar unde se găsește de acum o teologie care să se bazeze mai mult pe Duhul Sfânt decât pe categorii de înțelepciune umană, pentru a cunoaște "profunzimile lui Dumnezeu"? Pentru aceasta, trebuie să se recurgă la materii numite "opționale": la "teologia spirituală" sau la "teologia pastorală". Henri de Lubac a scris: "Slujirea predicării nu este vulgarizarea unei învățături doctrinale în formă mai abstractă, care ar fi anterioară și superioară ei. Dimpotrivă, este însăși învățătura doctrinală, în forma sa cea mai înaltă. Acest lucru era adevărat despre prima predicare creștină, cea a apostolilor, și este adevărat la fel despre predicarea celor care le-au succedat în Biserică: părinții, învățătorii și păstorii noștri în ora prezentă"[1].

Sunt convins că nu există niciun conținut al credinței, oricât de ridicat ar fi el, care să nu poată fi făcut comprehensibil de orice inteligență deschisă la adevăr. Dacă există un lucru pe care putem să-l învățăm de la Părinții Bisericii, este că putem fi profunzi fără să fim obscuri. Sfântul Grigore cel Mare spune că Sfânta Scriptură este "simplă și profundă, așa cum un fluviu în care, ca să spunem așa, un miel poate să meargă și un elefant poate să înoate"[2]. Teologia ar trebui să se inspire din acest model. Fiecare ar trebui să poată găsi în ea pâine pentru dinții săi: cel simplu, hrana sa, și cel înțelept, hrană rafinată pentru cerul gurii sale. Fără a aminti că adesea este revelat celor "mici" ceea ce rămâne ascuns "celor înțelepți și pricepuți".

Dar cer scuze că trădez promisiunea mea inițială. Nu intenționez să fac în acest moment un discurs despre reînnoirea teologiei. N-aș avea niciun titlul să fac asta. Mai degrabă aș vrea să arăt cum teologia, înțeleasă în sensul amintit, poate contribui la prezentarea în mod semnificativ a mesajului evanghelic omului de astăzi și să dea limfă nouă credinței noastre și rugăciunii noastre.

Vestea cea mai frumoasă pe care Biserica are misiunea de a o face să răsune în lume, aceea pe care fiecare inimă umană așteaptă s-o audă, este: "Dumnezeu te iubește!". Această certitudine trebuie să demoleze și să înlocuiască ceea ce purtăm înăuntrul nostru dintotdeauna: "Dumnezeu te judecă!". Afirmația solemnă a lui Ioan: "Dumnezeu este iubire" (1In 4,8) trebuie să însoțească, precum o notă de fundal, orice vestire creștină, chiar și atunci când va trebui să amintească, așa cum face evanghelia, exigențele practice ale acestei iubiri.

Când îl invocăm pe Duhul Sfânt – și în această ocazie a Sinodului –, noi ne gândim, în primul rând, la Duhul Sfânt ca lumină care ne luminează cu privire la situații și ne sugerează soluțiile corecte. Ne gândim mai puțin la Duhul Sfânt ca iubire; în schimb, aceasta este prima și cea mai esențială operațiune a Duhului de care are nevoie Biserica. Numai caritatea zidește; cunoașterea – și cea teologică, juridică și ecleziastică – adesea nu face decât să umfle și să dezbine. Dacă ne întrebăm pentru ce suntem așa de doritori să cunoaștem (și astăzi, așa de excitați la perspectiva inteligenței artificiale!) și, în schimb, așa de puțin preocupați să iubim, răspunsul este simplu: pentru că această cunoaștere se traduce în putere, în schimb iubirea se traduce în slujire!

Același Henri de Lubac a scris: "Trebuie ca lumea să știe asta: revelarea Dumnezeului Iubire răscolește tot ceea ce ea a conceput despre divinitate"[3]. Nici astăzi nu am terminat (nici nu se va termina vreodată) să scoatem toate consecințele din revoluția evanghelică despre Dumnezeu ca iubire. În această meditație aș vrea să arăt cum, pornind de la revelarea lui Dumnezeu ca iubire, se luminează cu lumină nouă principalele mistere ale credinței noastre: Sfânta Treime, Întruparea și Pătimirea lui Cristos și devine mai puțin dificil să le facem înțelese de oameni. Atunci când Sfântul Paul îi definește pe slujitorii lui Cristos "administratori ai tainelor lui Dumnezeu" (1Cor 4,1), înțelege aceste mistere ale credinței, nu se referă la niște rituri și nici la sacramente.

De ce Sfânta Treime?

Să începem de la misterul Sfintei Treimi: de ce noi, creștinii, credem că Dumnezeu este unul și întreit? De mai mult ori am ajuns să predic cuvântul lui Dumnezeu creștinilor care trăiesc în țări cu majoritate islamică, în care, totuși, există o relativă toleranță și posibilitate de dialog, așa cum se întâmplă în Emiratele Arabe. Sunt persoane, cei mai mulți imigrați, angajați ca mână de lucru. Ei m-au întrebat uneori ce să răspundă la întrebarea care le este adresată în locurile de muncă: "De ce voi, creștinii, spuneți că sunteți monoteiști, dacă nu credeți într-un Dumnezeu unic și singur?".

Spun ce i-am sfătuit să răspundă, pentru că este explicația pe care ar trebui să ne-o dăm nouă înșine și celor care ne interoghează cu privire la aceeași problemă. Noi credem într-un Dumnezeu unul și întreit, deoarece credem că Dumnezeu este iubire. Fiecare iubire este iubire a cuiva sau a ceva; nu există o iubire în gol, fără obiect, așa cum nu există cunoaștere care să nu fie cunoaștere a cuiva sau a ceva.

Ei bine, cine îl iubește pe Dumnezeu pentru a fi definit iubire? Universul? Omenirea? Dar atunci este iubire numai de câteva zeci de miliarde de ani, adică de când există universul fizic și omenirea. Înainte de asta, cine îl iubea pe Dumnezeu pentru a fi iubirea, din moment ce Dumnezeu nu poate să se schimbe și să înceapă să fie ceea ce precedent nu era? Gânditorii greci, concepându-l pe Dumnezeu mai ales ca "gândire", puteau să răspundă, cum face Aristotel în Metafizica: Dumnezeu se gândea pe sine însuși; era "pură gândire", "gândire de gândire"[4]. Dar acest lucru nu mai este posibil în momentul în care se spune că Dumnezeu este iubire, pentru că "pura iubire de sine însuși" ar fi numai egoism sau narcisism.

Și iată răspunsul revelației, definit în Conciliul din Niceea din 325. Dumnezeu este iubire dintotdeauna, ab aeterno, pentru că încă înainte ca să existe un obiect din afara lui pe care să-l iubească, avea în el însuși Cuvântul, "Fiul unicul născut" pe care-l iubea cu o iubire infinită care este Duhul Sfânt.

Toate acestea nu explică modul în care unitatea poate să fie în același timp treime, mister necognoscibil de către noi, pentru că are loc numai în Dumnezeu. Însă ne ajută să intuim pentru ce în Dumnezeu unitatea trebuie să fie și comuniune, și pluralitate. Dumnezeu este iubire: de aceea este Treime! Un Dumnezeu care ar fi pură cunoaștere, sau pură lege, sau putere absolută, desigur că nu ar avea nevoie să fie întreit. Ba chiar acest lucru ar complica lucrurile. Niciun triumvirat și nicio duarhie n-au durat vreodată îndelung în istorie!

Așadar, și creștinii cred în unitatea lui Dumnezeu și de aceea sunt monoteiști; însă o unitate nu matematică și numerică, ci de iubire și de comuniune. Dacă există ceva ce experiența vestirii demonstrează că încă este capabilă să-i ajute pe oamenii de astăzi, dacă nu să explice, cel puțin să-și facă o idee despre Sfânta Treime, asta, repet, este tocmai ceea ce face pârghie pe iubire. Dumnezeu este "act pur" și acest act este un act de iubire, din care reies, simultan, și ab aeterno, un iubitor, un iubit, și iubirea care îi unește.

Misterul misterelor nu este, dacă ne gândim bine, Sfânta Treime, ci a înțelege ce este în realitate iubirea! Fiind ea însăși esența lui Dumnezeu, nu ne va fi dat să înțelegem pe deplin ce este iubirea nici în viața veșnică. Totuși, ne va fi dat ceva mai bun decât să cunoaștem asta, adică de a o poseda și de a ne sătura de ea veșnic. Nu se poate îmbrățișa oceanul, dar se poate intra înăuntrul său!

De ce Întruparea?

Să trecem la celălalt mare mister de crezut și de vestit lumii: Întruparea Cuvântului. În lumina revelației lui Dumnezeu ca iubire, și el, vom vedea, dobândește o nouă dimensiune. Cer iertare dacă în această parte cer probabil un efort de atenție superior celui care este permis să se ceară ascultătorilor într-o predică, dar cred că efortul merită să fie făcut cel puțin o dată în viață.

Repornim de la vestita întrebare a Sfântului Anselm (1033-1109): "De ce Dumnezeu s-a făcut om?" Cur Deus homo? Este cunoscut răspunsul său. Pentru că numai unul care era în același timp om și Dumnezeu putea să ne răscumpere de păcat. De fapt, ca om, el putea să reprezinte toată omenirea și, ca Dumnezeu, ceea ce făcea avea o valoare infinită, proporționată cu datoria pe care omul o contractase cu Dumnezeu păcătuind.

Răspunsul Sfântul Anselm este valabil mereu, dar nu este unicul posibil și nici nu este complet satisfăcător. În Crez mărturisim că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut trup "pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire", dar nu se limitează mântuirea noastră numai la iertarea păcatelor, cu atât mai puțin a unui păcat deosebit, cel strămoșesc. Așadar, rămâne spațiu pentru o aprofundare a credinței.

Este ceea ce încearcă să facă Fericitul Duns Scotus (1265-1308). Dumnezeu – spune el – s-a făcut om, pentru că acesta era proiectul divin originar, anterior căderii însăși: și anume, ca lumea – creată "prin Cristos și pentru el" (Col 1,16) – să găsească în el, "la plinirea timpurilor", încoronarea sa și reunirea sa sub un singur cap (Ef 1,10).

Dumnezeu, scrie Scotus, "înainte de toate se iubește pe sine însuși"; apoi "vrea să fie iubit de cineva care să-l iubească în cel mai mare grad din afara lui însuși"; de aceea, "prevede unirea cu natura care trebuia să-l iubească în cel mai mare grad". Acest iubitor perfect nu putea fi nicio creatură, fiind finită, ci numai Cuvântul veșnic. De aceea, acesta avea să se întrupeze "chiar dacă nimeni nu ar fi păcătuit"[5]. Păcatul lui Adam nu a determinat faptul însuși al Întrupării, ci numai modalitatea sa de ispășire prin pătimire și moarte.

La începutul a toate există încă, din păcate, în Scotus, așa cum se vede, un Dumnezeu de iubit mai mult decât un Dumnezeu care iubește. Este o rămășiță a viziunii filozofice despre Dumnezeu "motor imobil", care poate să fie iubit, dar nu poate iubi. "Dumnezeu – a scris Aristotel – mișcă lumea pentru că este iubit", adică pentru că este obiect de iubire, nu pentru că iubește[6]. În linie cu viziunea occidentală despre Sfânta Treime, Scotus pune natura divină, nu persoana Tatălui, la începutul discursului despre Dumnezeu. Și natura, spre deosebire de persoană, nu este un subiect care iubește! În asta frații noștri ortodocși, moștenitori ai Părinților greci, au văzut mai corect decât noi latinii.

Cu privire la acest punct, Scriptura ne cheamă pe toți, cred eu, să facem astăzi un pas înainte, și față de Scotus, totuși conștienți mereu că afirmațiile noastre despre Dumnezeu nu sunt altceva decât semne labile trasate cu degetul pe suprafața oceanului. Dumnezeu Tatăl decide întruparea Cuvântului nu pentru că vrea să aibă în afara sa pe cineva care să-l iubească în mod vrednic de sine, ci pentru că vrea să aibă în afara sa pe cineva de iubit în mod vrednic de sine! Nu pentru a primi iubire, ci pentru a o revărsa. Prezentându-l pe Isus lumii, la Botez și la Schimbarea la față, Tatăl ceresc spune: "Acesta este Fiul meu, cel iubit" (Mc 1,11; 9,7), nu spune: "iubitorul", ci "cel iubit".

Numai Tatăl, în Sfânta Treime (și în tot universul!), nu are nevoie să fie iubit pentru a exista; are nevoie numai să iubească. Asta este ceea ce garantează rolul Tatălui ca izvor și origine unică a Sfintei Treimi, menținând, în același timp, egalitatea perfectă de natură între cele trei persoane divine. Există, la originea a toate, intuiția fulgerătoare a lui Augustin și a școlii născută din el. Ea îl definește pe Tatăl ca iubitorul, pe Fiul ca iubitul și pe Duhul Sfânt ca iubirea care îi unește[7]. În asta și noi latinii avem ceva prețios și esențial de oferit pentru o sinteză ecumenică. Mulțumire fie lui Dumnezeu, o reconciliere deplină între cele două teologii nu mai pare atât de dificilă și îndepărtată, ceea ce ar marca un pas înainte decisiv spre unitatea Bisericilor.

De ce pătimirea?

Acum ajungem la al treilea mare mister: pătimirea lui Cristos pe care ne pregătim s-o celebrăm la Paști. Vedem cum, pornind de la revelarea lui Dumnezeu ca iubire, și el se iluminează cu lumină nouă. "Prin rănile lui ați fost vindecați": cu aceste cuvinte, spuse despre Slujitorul lui Jahve (Is 53,5-6), credința Bisericii a exprimat semnificația mântuitoare a morții lui Cristos (1Pt 2,24). Dar pot rănile, crucea și durerea – fapte negative și, ca atare, numai privare de bine – să producă o realitate pozitivă cum este mântuirea întregului neam omenesc? Adevărul este că noi nu am fost mântuiți de durerea lui Cristos, ci de iubirea sa! Mai precis, de iubirea care se exprimă în jertfa de sine însuși. De iubirea răstignită!

Lui Abelard, care, deja în timpul său, considera repugnantă ideea despre un Dumnezeu care se "complace" de moartea Fiului, Sfântul Bernard îi răspundea: "Nu moartea sa i-a plăcut, ci voința sa de a muri spontan pentru noi": "Non mors, sed voluntas placuit sponte morientis"[8].

Durerea lui Cristos păstrează toată valoarea sa și Biserica nu va înceta niciodată să mediteze asupra ei: însă nu drept cauză, prin ea însăși, de mântuire, ci drept semn și demonstrare a iubirii: "Dumnezeu și-a arătat iubirea față de noi prin faptul că, pe când eram încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi" (Rom 5,8). Moartea este semnul, iubirea este semnificația. Sfântul evanghelist Ioan pune ca o cheie de lectură la începutul relatării Pătimirii: "Iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârșit" (In 13,1).

Asta îi ia pătimirii lui Cristos o conotație care a lăsat mereu perplecși și nesatisfăcuți: adică ideea unui preț și a unei răscumpărări de plătit lui Dumnezeu (sau, mai rău, diavolului!), a unei jertfe cu care să se potolească mânia divină. În realitate, mai degrabă Dumnezeu este cel care a făcut marea jertfă de a ni-l da pe Fiul său, de a nu-l "cruța", așa cum Abraham a făcut jertfa de a nu-l cruța pe fiul Isaac (Gen 22,16; Rom 8,32). Dumnezeu este mai mult subiectul decât destinatarul jertfei crucii!

O iubire vrednică de Dumnezeu

Acum trebuie să vedem ce anume schimbă în viața noastră adevărul pe care l-am contemplat în misterele Sfintei Treimi, al Întrupării și al Pătimirii lui Cristos. Și aici ne așteaptă surpriza care nu lipsește niciodată atunci când se încearcă aprofundarea comorilor credinței creștine. Surpriza este descoperirea că, grație încorporării noastre în Cristos, și noi putem să-l iubim pe Dumnezeu cu o iubire infinită, vrednică de el!

Sfântul Paul scrie că: "Iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre" (Rom 5,5). Iubirea care a fost revărsată în noi este aceeași cu care Tatăl, dintotdeauna, îl iubește pe Fiul, nu o iubire diferită! "Eu în ei și tu în mine – îi spune Isus Tatălui – pentru ca iubirea cu care m-ai iubit să fie în ei și eu în ei" (In 17,23.26). A observa: "iubirea cu care m-ai iubit", nu una diferită. Este o revărsare a iubirii divine de la Sfânta Treime la noi. Dumnezeu comunică sufletului – scrie Sfântul Ioan al Crucii – "aceeași iubire pe care o comunică Fiului, chiar dacă asta nu are loc prin natură, ca în cazul Fiului, ci prin unire"[9].

Consecința este că noi putem să-l iubim pe Tatăl cu iubirea cu care îl iubește Fiul și putem să-l iubim pe Isus cu iubirea cu care îl iubește pe Tatăl. Totul, grație Duhului Sfânt care este aceeași iubire. Așadar, ce îi dăm lui Dumnezeu din ceea ce este al nostru, când îi spunem: "Te iubesc!"? Nimic altceva decât iubirea pe care o primim de la el! Așadar, absolut nimic din partea noastră? Oare iubirea noastră față de Dumnezeu nu este nimic altceva decât o "propagare" a însăși iubirii sale față de el, ca ecoul care trimite sunetul la izvorul său?

Nu în acest caz! Ecoul iubirii sale se întoarce la Dumnezeu din cavitatea inimii noastre, dar cu o noutate care pentru Dumnezeu este totul: parfumul libertății noastre și al recunoștinței noastre de fii! Toate acestea se realizează, în mod exemplar, în Euharistie. Ce facem în ea, dacă nu să oferim Tatălui, ca "jertfă a noastră", ceea ce, în realitate, Tatăl însuși ne-a dăruit nouă, adică pe Fiul său Isus?

Noi putem să-i spunem lui Dumnezeu Tatăl: "Tată, te iubesc cu iubirea cu care te iubește Fiul tău, Isus!". Și să-i spunem lui Isus: "Isuse, te iubesc cu iubirea cu care te iubește Tatăl tău ceresc". Și să știm cu certitudine că nu este o iluzie pioasă! De fiecare dată când, rugându-mă, încerc să fac asta eu însumi, îmi revine în minte episodul lui Iacob care se prezintă la tatăl Isaac pentru a primi binecuvântarea, prefăcându-se că este fratele mai mare (Gen 27,1-23). Și încerc să-mi imaginez ceea ce ar putea să spună în sine Dumnezeu Tatăl, în acel moment: "Cu adevărat, vocea nu este chiar aceea a Fiului meu primul născut; dar mâinile, picioarele și tot corpul sunt aceleași pe care Fiul meu le-a luat pe pământ și le-a adus aici sus în cer".

Și sunt sigur că mă binecuvântează, așa cum Isaac l-a binecuvântat pe Iacob! Și vă binecuvântează pe voi toți, venerabili părinți, frați și surori. Este strălucirea credinței noastre de creștini. Sperăm să fim în măsură să transmitem vreun fragment bărbaților și femeilor din timpul nostru, care sunt însetați de iubire, dar nu cunosc izvorul ei.

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Note:

[1] H. de Lubac, Exégèse médièvale, I, 2, Paris 1959, p. 670.

[2] Grigore cel Mare, Moralia in Job, Epist. Missoria, 4 (PL 75, 515).

[3] Henri de Lubac, Histoire et Esprit, Aubier, Paris, 1950.

[4] Aristotel, Metafizica, XII,7, 1072b.

[5] Duns Scotus, Opus Parisiense, III, d. 7, q. 4 (Opera omnia, XXIII, Paris 1894, p. 303).

[6] Aristotel, Metafizica, XII,7, 1072b.

[7] Augustin, De Trinitate, VIII, 9,14; IX, 2,2; XV, 17,31; Riccardo di San Vittore, De Trin. III, 2.18; Bonaventura, I Sent. d. 13, q.1.

[8] Bernard de Clairvaux, Împotriva erorilor lui Abelard, VIII, 21-22: "Non mors, sed voluntas placuit sponte morientis".

[9] Ioan al Crucii, Cântare spirituală A, strofa 38, 4.


 

lecturi: 386.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat