Ritul auster al cenuşii deschide timpul Postului Mare în stil sinodal

A regândi viaţa, împreună

de Simone Caleffi

Cenuşa sacră este o imagine puternică cu care Biserica intră într-un nou timp liturgic, deşi cu tradiţii diferite. În ritul roman, miercurea care precedă prima duminică din Postul Mare este o zi de pocăinţă, în care tuturor celor care au împlinit 16 ani şi până la împlinirea a 60 de ani li se cere să respecte postul, adică să sară prânzul sau cina; şi, de la 14 la 65 de ani, să se abţină de la carne. În schimb, în ritul ambrozian, impunerea cenuşii are loc în prima duminică din Postul Mare, zi în care începe acest timp puternic, sau, de preferinţă, pentru a evita ca ziua Domnului să asume un ton excesiv de penitenţial, în lunea următoare. În schimb, postul şi abstinenţa sunt amânate pentru prima vineri din Postul Mare. Tradiţia populară milaneză evidenţiază această alunecare la o "întârziere" a Sfântului episcop Ambroziu, care trebuia să se întoarcă dintr-un pelerinaj. Însă realitatea este diferită: de fapt, şi în tradiţia bizantină, se numără cele patruzeci de zile din Postul Mare incluzând duminicile, care în schimb nu sunt zile penitenţiale în ritul latin, şi se ajunge la joia din săptămâna sfântă, excluzând, aşadar, din numărătoare triduum-ul pascal, în timp ce ritul latin, pentru a reveni la numărul originar de patruzeci, trebuie să adauge alte patru zile înainte de prima duminică.

Carnaval. A lua carnea. Şi aceasta este o expresie semnificativă. Că este marţea sau sâmbăta ultima zi în care se poate mânca "gras", semnificaţia nu se schimbă. Pentru a comemora caracterul tranzitoriu al vieţii şi pentru a invita pe fiecare credincios la convertire, în timp ce slujitorul hirotonit presară un pic de cenuşă - care derivă din arderea ramurilor din anul trecut - pe cap sau pe frunte (cu varianta cenuşii udate în continentul american), recită fraza din Gen 3,19, care spune "Aminteşte-ţi că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" sau cea luată din Mc 1,15: "Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie". Această ultimă formulă nu apărea înainte de reforma voită de Conciliul Vatican II. Privind liturgia papală, observăm cum impunerea cenuşii pe capul episcopului de Roma, care prin tradiţie se desfăşura la "Sant'Anastasia al Palatino", din partea primului cardinal din ordinul episcopilor, timp de cinci sute de ani cel puţin avea loc fără a spune ceva. Ulterior, începând din secolul al VI-lea, ritul a introdus cuvintele memento homo, quia pulvis es et in pulverem reverteris, măcar până la pontificatul lui Celestin al III-lea, dar din nou este atestată tăcerea în secolul al XIII-lea, pentru a se întoarce la rostirea formulei începând din secolul al XVIII-lea.

O procesiune penitenţială solemnă, desculţi, cu siguranţă până în secolul al XII-lea începea de la bazilica amintită mai sus şi ajungea la prima staţiune de Postul Mare "Santa Sabino", pe Aventino, unde papa prezida Euharistia. Acest rit nu mai apare începând din secolul al XVIII-lea pentru a reapărea, însă, cu Ioan al XXIII-lea care, în 1962, a decis să meargă în procesiune de la mănăstirea "Sfântul Anselm", un pic mai aproape de Bazilica "Sfânta Sabina", lucru pe care l-au făcut şi Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea şi Francisc, care în mesajul pentru Postul Mare 2023, cu privire la urcarea lui Isus pe Tabor cu apostolii, scrie: "Trebuie să pornim la drum, un drum în urcuş, care cere efort, sacrificiu şi concentrare, ca o excursie la munte. Aceste condiţii sunt importante şi pentru drumul sinodal pe care, ca Biserică, ne-am angajat să-l realizăm. Ne va face bine să reflectăm asupra acestei relaţii care există între asceza din Postul Mare şi experienţa sinodală".

Postul Mare conduce Biserica la celebrarea misterului pascal care, cu triduum-ul sacru, este inima întregului an liturgic. "În acest timp de pocăinţă şi de convertire, înmulţind semnele iubirii tale", spune o prefaţă din liturgia ambroziană, "tu, Dumnezeule, vii în întâmpinarea poporului tău ca să poată celebra cel mai mare dintre toate misterele şi să poată retrăi evenimentul minunat al Paştelui, aşa încât să fie umplut de harul lui Cristos şi făcut părtaş de meritele sale." Acest "timp de har" echivalează cu experienţa deşertului şi reînnoieşte pentru Biserică intervenţiile divine ale exodului, în plinătatea pe care au primit-o de acum de la Cristos. Meditaţia care mişcă tot "timpul propice" este acest eveniment al Fiului lui Dumnezeu, care moare şi învie pentru mântuirea noastră, şi îi face pe credincioşi şi "astăzi" să simtă "gesturile milostivirii divine".

Postul Mare al lui Cristos devine model singular în dominarea "foamei orgolioase" când "susţinerea vine din Scripturile divine". Dar Isus însuşi, "Cuvânt viu" al lui Dumnezeu, este Pâinea care hrăneşte, şi în Euharistie - care în aceste zile în mod sugestiv se înţelege ca semn al lui Dumnezeu pe drumul nostru prin deşert - ne este dat ca "sprijin eficace pentru viaţă". De fapt, Biserica nu este numai în ascultarea istoriei de mântuire şi a planului care se exprimă în ea, ci se simte părtaşă şi încă atinsă de iubire neobosită, ca să poată "retrăi misterul lui Cristos răscumpărătorul". Cu o percepţie singulară în timpul Postului Mare ne simţim însoţiţi, cum spunem în textele liturgice, de "aceste semne" ale iubirii lui Dumnezeu şi facem din ele motiv de mulţumire şi laudă.

La prezenţa mântuitoare a lui Dumnezeu şi la actualitatea răscumpărării lui Cristos, care vrea să reînnoiască minunile harului său, trebuie să răspundă docilitatea omului, voinţa sa de convertire. Tot Postul Mare este prin excelenţă simbolul "timpului propice", al "zilei mântuirii". Se reînsufleţeşte în noi, înainte de toate, conştiinţa răului pe care l-am făcut, conştiinţa că suntem creaturi fragile şi păcătoase. Se naşte atunci o rugăciune perseverentă, plină de încredere şi de speranţă. În măsura în care Domnul este "milostiv şi prompt la iertare" şi ne interpelează, reoferind prietenia sa, Postul Mare se propune ca "timp de pocăinţă", prin "propuneri de viaţă austeră", de "luptă împotriva duhului răului". Cu angajare reînnoită ne îndepărtăm de egoismele noastre pentru a înainta în dăruirea de noi înşine "liberă şi curată".

Să refacem relaţiile fraterne, raporturile de dreptate şi de caritate; să traducem în comuniunea concretă a bunurilor roadele postului, gândindu-ne mai ales la victimele războiului din Ucraina şi ale recentului cutremur din Turcia şi din Siria.

(După L'Osservatore Romano, 22 februarie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 267.