Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc
în Republica Democrată Congo şi în Sudanul de Sud
(Pelerinaj ecumenic de pace în Sudanul de Sud)
(31 ianuarie - 5 februarie 2023)

Întâlnirea cu episcopii, preoţii, diaconii, persoanele consacrate şi seminariştii
Catedrala "Sfânta Tereza" (Juba)
Sâmbătă, 4 februarie 2023

© Vatican Media

Iubiţi fraţi episcopi, preoţi şi diaconi,
Iubite persoane consacrate,
Iubiţi seminarişti, novice şi novici şi aspiranţi, bună ziua tuturor!

De mult timp, cultivam dorinţa de a vă întâlni; pentru aceasta, astăzi aş vrea să-i mulţumesc Domnului. Sunt recunoscător Monseniorului Tombe Trille pentru salutul său şi vouă tuturor pentru prezenţa şi pentru salutul vostru! Unii au făcut zile de drum pentru a fi astăzi aici! Port mereu sculptate în inimă câteva momente trăite înainte de această vizită: celebrarea la "Sfântul Petru" în 2017, în timpul căreia am înălţat rugăciunea noastră la Dumnezeu pentru darul păcii; şi reculegerea spirituală din 2019 cu liderii politici, invitaţi pentru ca, prin rugăciune, să ia în inimă decizia fermă de a urmări reconcilierea şi fraternitatea în ţară. Avem nevoie, înainte de toate, de asta: să-l primim pe Isus, pacea noastră şi speranţa noastră.

În discursul meu de ieri m-am inspirat din cursul apelor Nilului, care traversează ţara voastră ca şi cum ar fi coloana sa vertebrală. În Biblie, apei îi sunt asociate adesea acţiunea lui Dumnezeu creator, compătimirea cu care ne adapă atunci când trebuie să mergem prin deşert, milostivirea cu care ne purifică atunci când cădem în mlaştinile păcatului; el, la Botez, ne-a sfinţit "prin baia renaşterii şi reînnoirii Duhului Sfânt" (Tit 3,5). Tocmai după o perspectivă biblică aş vrea să privesc din nou la apele Nilului. Pe de o parte, în albia acestui curs de apă se revarsă lacrimile unui popor cufundat în suferinţă şi în durere, martirizat de violenţă; un popor care se poate ruga ca psalmistul: "La malurile râurilor din Babilon şedeam şi plângeam" (Ps 137,1). De fapt, apele marelui fluviu adună gemetele suferinde ale comunităţilor voastre, adună strigătul de durere al atâtor vieţi secerate, adună drama unui popor care fuge, suferinţa inimii femeilor şi frica imprimată în ochii copiilor. Se vede frica în ochii copiilor. Însă, în acelaşi timp, apele marelui fluviu ne duc la istoria lui Moise şi, de aceea, sunt semn de eliberare şi de mântuire: de fapt, din acele ape Moise a fost salvat şi, conducându-i pe ai săi în mijlocul Mării Roşii, a devenit instrument de eliberare, icoană a ajutorului lui Dumnezeu care vede suferinţa fiilor săi, ascultă strigătul lor şi coboară pentru a-i elibera (cf. Ex 3,7). Privind la istoria lui Moise, care a condus poporul lui Dumnezeu prin deşert, să ne întrebăm ce înseamnă a fi slujitori ai lui Dumnezeu într-o istorie străbătută de război, de ură, de violenţă, de sărăcie. Cum se exercită slujirea în această ţară, de-a lungul malurilor unui fluviu udat de atâta sânge nevinovat, în timp ce feţele persoanelor încredinţate nouă sunt brăzdate de lacrimile durerii? Aceasta este întrebarea. Şi când vorbesc despre slujire, o fac în sens larg: slujire prezbiterală, diaconală şi slujire catehetică, educativă, pe care le fac atâtea persoane consacrate şi laici.

Pentru a încerca să răspund, aş vrea să mă opresc asupra a două atitudini ale lui Moise: docilitatea şi mijlocirea. Cred că aceste două lucruri ating viaţa noastră aici.

Primul lucru care ne impresionează din istoria lui Moise este docilitatea sa faţă de iniţiativa lui Dumnezeu. Însă nu trebuie să credem că a fost mereu aşa: într-un prim timp, el a pretins să ducă înainte singur tentativa de a combate nedreptatea şi oprimarea. Salvat de fiica faraonului în apele Nilului, când a descoperit propria identitate, s-a lăsat atins de suferinţa şi de umilirea fraţilor săi, aşa încât într-o zi a decis să facă dreptate de unul singur, lovind mortal un egiptean care maltrata un evreu. Însă, după acest episod, a trebuit să scape şi să rămână ani îndelungaţi în deşert. Acolo a experimentat un soi de deşert interior: s-a gândit să înfrunte nedreptatea numai cu forţele sale şi acum, drept consecinţă, ajunge să fie un fugar, să trebuiască să se ascundă, să trăiască în singurătate, să experimenteze simţul amar al eşecului. Mă întreb: care a fost greşeala lui Moise? Să creadă că el este centrul, bazându-se numai pe forţele sale. Dar astfel a rămas prizonier al celor mai rele metode umane, ca aceea de a răspunde la violenţă cu violenţă.

Uneori, ceva asemănător se poate întâmpla şi în viaţa noastră de preoţi, diaconi, călugări, seminarişti, persoane consacrate, toţi: în adâncul sufletului, credem că noi suntem centrul, că ne putem încrede, dacă nu în teorie măcar în practică, aproape exclusiv în bravura noastră; sau, ca Biserică, să găsim răspunsul la suferinţele şi la nevoile poporului prin instrumente umane, cum sunt banii, viclenia, puterea. În schimb, lucrarea noastră vine de la Dumnezeu: el este Domnul şi noi suntem chemaţi să fim instrumente docile în mâinile sale. Moise învaţă asta atunci când, într-o zi, Dumnezeu îi vine în întâmpinare, arătându-i-se "într-o flacără de foc, din mijlocul rugului" (Ex 3,2). Moise se lasă atras, face spaţiu uimirii, se pune în atitudinea docilităţii pentru a se lăsa luminat de fascinaţia acelui foc, în faţa căruia să gândeşte: "Ia să merg să văd această mare arătare: de ce nu se mistuie rugul!" (v. 3). Iată docilitatea care este de folos slujirii noastre: să ne apropiem de Dumnezeu cu uimire şi umilinţă. Surorilor şi fraţilor, nu pierdeţi uimirea întâlnirii cu Dumnezeu! Nu pierdeţi uimirea contactului cu cuvântul lui Dumnezeu. Moise s-a lăsat atras şi orientat de Dumnezeu. Primatul nu este pentru noi, primatul este pentru Dumnezeu: să ne încredem în cuvântul său înainte de a ne folosi de cuvintele noastre, să primim cu docilitate iniţiativa sa înainte de a ne baza pe proiectele noastre personale şi ecleziale.

Acest fapt de a ne lăsa plăsmuiţi cu docilitate ne face să trăim în mod reînnoit slujirea. În faţa Bunului păstor, înţelegem că nu suntem şefi de trib, ci păstori compătimitori şi milostivi; nu stăpâni ai poporului, ci slujitori care se apleacă pentru a spăla picioarele fraţilor şi ale surorilor; nu suntem o organizaţie lumească ce administrează bunuri pământeşti, ci suntem comunitatea fiilor lui Dumnezeu. Surorilor şi fraţilor, să facem, aşadar, ca Moise în faţa lui Dumnezeu: să ne scoatem încălţămintea cu respect umil (cf. v. 5), să ne despuiem de prezumţia noastră umană, să ne lăsăm atraşi de Domnul şi să cultivăm întâlnirea cu el în rugăciune; să ne apropiem în fiecare zi de misterul lui Dumnezeu, ca să nu uimească şi ca să ardă rugurile orgoliului nostru şi ale ambiţiilor noastre demodate şi să ne facă umili însoţitori de călătorie ai celor care ne sunt încredinţaţi.

Purificat şi luminat de focul divin, Moise devine instrument de mântuire pentru ai săi care suferă; docilitatea faţă de Dumnezeu îl face capabil să mijlocească pentru fraţi. Iată a doua atitudine despre care aş vrea să vă vorbesc astăzi: mijlocirea. Moise a trăit experienţa unui Dumnezeu compătimitor, care nu rămâne indiferent în faţa strigătului poporului său şi coboară pentru a-l elibera. Este frumos acest lucru: a coborî. Dumnezeu coboară pentru a-l elibera. Dumnezeu, prin condescendenţa sa faţă de noi, vine în mijlocul nostru până acolo încât asumă în Isus trupul nostru, simte moartea noastră şi iadurile noastre. Mereu coboară pentru a ne ridica şi cel care trăieşte experienţa lui este determinat să-l imite. Aşa face Moise, care "coboară" în mijlocul oamenilor săi: va face asta de mai multe ori în timpul traversării deşertului. De fapt, el, în momentele mai importante şi dificile, urcă şi coboară de pe muntele prezenţei lui Dumnezeu cu scopul de a mijloci pentru popor, adică de a se pune înăuntrul istoriei sale pentru a-l apropia de Dumnezeu. Fraţilor şi surorilor, a mijloci "nu înseamnă pur şi simplu «a ne ruga pentru cineva», aşa cum credem adesea. Etimologic, înseamnă «a face un pas în mijloc», a face un pas în aşa fel încât să ne punem în mijlocul unei situaţii" (C.M. Martini, Un strigăt de mijlocire, Milano, 29 ianuarie 1991). Uneori, nu se obţine mult, dar trebuie făcut asta: un strigăt de mijlocire. A mijloci înseamnă deci a coborî pentru a ne pune în mijlocul poporului, "a deveni punţi" care îl leagă de Dumnezeu.

Păstorilor le este cerut să dezvolte tocmai această artă de "a merge în mijloc". Trebuie să fie specialitatea păstorilor, să meargă în mijloc: în mijlocul suferinţelor, în mijlocul lacrimilor, în mijlocul foamei de Dumnezeu şi a setei de iubire a fraţilor şi surorilor. Prima noastră datorie nu este aceea de a fi o Biserică organizată perfect - asta o poate face orice firmă -, ci o Biserică ce, în numele lui Cristos, stă în mijlocul vieţii suferinde a poporului şi îşi murdăreşte mâinile pentru oameni. Niciodată nu trebuie să exercităm slujirea urmărind prestigiul religios şi social - acel fapt urât: "a face carieră" -, ci mergând în mijloc şi împreună, învăţând să ascultăm şi să dialogăm, colaborând între noi, slujitorii, şi cu laicii. Iată, aş vrea să repet acest cuvânt important: împreună. Să nu-l uităm: împreună. Episcopi şi preoţi, preoţi şi diaconi, păstori şi seminarişti, slujitori hirotoniţi şi călugări, nutrind mereu respect faţă de specificul minunat al vieţii călugăreşti: să încercăm să învingem între noi ispita individualismului, a intereselor de parte. Este foarte trist când păstorii nu sunt capabili de comuniune, nu reuşesc să colaboreze, ba chiar se ignoră între ei! Să cultivăm respectul reciproc, apropierea, colaborarea concretă. Dacă asta nu se întâmplă între noi, cum putem să o predicăm celorlalţi?

Să ne întoarcem la Moise şi, pentru a aprofunda arta mijlocirii, să privim la mâinile sale. Scriptura ne oferă trei imagini în această privinţă: Moise cu toiagul în mână, Moise cu mâinile întinse, Moise cu mâinile ridicate spre cer.

Prima imagine, aceea a lui Moise cu toiagul în mână, ne spune că el mijloceşte cu profeţia. Cu acel toiag va face minuni, semne ale prezenţei şi puterii lui Dumnezeu, în numele căruia vorbeşte, denunţând cu glas tare răul pe care poporul îl îndură şi cerând faraonului să-l lase să plece. Fraţilor şi surorilor, pentru a mijloci în favoarea poporului nostru suntem chemaţi şi noi să ridicăm glasul împotriva nedreptăţii şi a samavolniciei, care strivesc oamenii şi se folosesc de violenţă pentru a gestiona afacerile la umbra conflictelor. Dacă vrem să fim păstori care mijlocesc, nu putem rămâne neutri în faţa durerii provocate de nedreptăţi şi de violenţe, pentru că, acolo unde o femeie sau un bărbat este rănit în drepturile lui fundamentale, Cristos însuşi este ofensat. Am fost bucuros să ascult în mărturia părintelui Luka faptul că Biserica nu încetează să ducă înainte o slujire în acelaşi timp profetică şi pastorală. Mulţumesc! Mulţumesc pentru că, dacă există o ispită de care trebuie să ne păzim, este aceea de a lăsa lucrurile aşa cum sunt şi de a nu ne interesa de situaţii de fricade a nu pierde privilegii şi convenienţe.

A doua imagine: Moise cu mâinile întinse. El, spune Scriptura, "şi-a întins mâna asupra mării" (Ex 14,21). Mâinile sale întinse sunt semnul că Dumnezeu urmează să acţioneze. După aceea, Moise va ţine în mâini tablele Legii (cf. Ex 34,29) pentru a le arăta poporului; mâinile sale întinse indică apropierea lui Dumnezeu care este în acţiune şi însoţeşte poporul său. De fapt, pentru a elibera de rău nu este suficientă profeţia, trebuie întinse braţele către fraţi şi surori, trebuie susţinut drumul lor. Trebuie mângâiată turma lui Dumnezeu. Putem să ni-l imaginăm pe Moise care indică parcursul şi strânge mâinile oamenilor săi pentru a-i încuraja să meargă înainte. Timp de patruzeci de ani, ca bătrân, rămâne alături de ai săi: iată apropierea. Şi nu a fost o misiune uşoară: adesea, el a trebuit să reanime un popor descurajat şi obosit, înfometat şi însetat, uneori şi mofturos, care se lăsa cuprins de murmurare şi de lene. Şi pentru a exercita această misiune, a trebuit să lupte şi cu el însuşi, pentru că uneori a trăit momente de întuneric şi de dezamăgire, ca acela în care i-a spus Domnului: "Pentru ce vrei să faci rău slujitorului tău? De ce nu am aflat har în ochii tăi punând povara acestui întreg popor asupra mea? [...] Eu singur nu pot să port tot poporul acesta, căci este prea greu pentru mine" (Num 11,11.14). Priveşte rugăciunea lui Moise: este obosit. Şi totuşi, Moise nu s-a retras: mereu aproape de Dumnezeu, nu s-a îndepărtat niciodată de ai săi. Şi noi avem această misiune: să întindem mâinile, să-i ridicăm pe fraţi, să le amintim că Dumnezeu este fidel faţă de promisiunile sale, îndemnându-i să meargă înainte. Mâinile noastre au fost "unse cu Duh" nu numai pentru riturile sacre, ci pentru a încuraja, a ajuta, a însoţi persoanele să iasă din ceea ce le paralizează, le închide şi le face temătoare.

În sfârşit, a treia imagine: mâinile ridicate spre cer. Când poporul cade în păcat şi îşi construieşte un viţel de aur, Moise urcă din nou pe munte - să ne gândim la câtă răbdare! - şi rosteşte o rugăciune care este o adevărată luptă cu Dumnezeu ca să abandoneze pe Israel. Ajunge să spună: "Poporul acesta a săvârşit un păcat mare: şi-au făcut un dumnezeu din aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, şterge-mă din cartea ta pe care ai scris-o!" (Ex 32,31-32). Se pune de partea poporului până la sfârşit, ridică mâna în favoarea sa. Nu se gândeşte să se salveze singur, nu vinde poporul său pentru propriile interese! Mijloceşte. Moise mijloceşte, Moise luptă cu Dumnezeu; ţine braţele ridicate în rugăciune în timp ce fraţii săi luptă în vale (cf. Ex 17,8-16). A susţine cu rugăciunea în faţa lui Dumnezeu luptele poporului, a atrage iertarea, a administra reconcilierea ca nişte canale ale milostivirii lui Dumnezeu care iartă păcatele: aceasta este misiunea noastră de mijlocitori!

Preaiubiţilor, aceste mâini profetice, întinse şi ridicate costă trudă, nu este uşor. A fi profeţi, însoţitori, mijlocitori, a arăta cu viaţa misterul apropierii lui Dumnezeu de poporul său poate să ceară însăşi viaţa. Atâţia preoţi, călugăriţe şi călugări - aşa cum ne-a spus sora Regina despre cele două surori ale sale - au fost victime ale violenţelor şi atentatelor în care şi-au pierdut viaţa. În realitate, existenţa au oferit-o pentru cauza evangheliei şi apropierea lor de fraţi şi de surori este o mărturie minunată pe care ne-o lasă şi care ne invită să ducem înainte drumul lor. Putem să-l amintim pe Sfântul Daniel Comboni, care cu fraţii săi misionari a făcut în această ţară o mare operă de evanghelizare: el spunea că misionarul trebuie să fie dispus la toate pentru Cristos şi pentru evanghelie şi este nevoie de suflete curajoase şi generoase care să ştie să pătimească şi să moară pentru Africa.

Aşadar, eu aş vrea să vă mulţumesc pentru ceea ce faceţi în mijlocul atâtor încercări şi trude. Mulţumesc, în numele întregii Biserici, pentru dăruirea voastră, pentru curajul vostru, pentru sacrificiile voastre, pentru răbdarea voastră. Mulţumesc! Vă urez, iubiţi fraţi şi surori, să fiţi mereu păstori şi martori generoşi, înarmaţi numai cu rugăciune şi caritate; păstori martori, care cu docilitate se lasă surprinşi de harul lui Dumnezeu şi devin instrumente de mântuire pentru ceilalţi; păstori şi profeţi de apropiere care însoţesc poporul, mijlocitori cu braţele ridicate. Sfânta Fecioară să vă păzească! În acest moment, să ne gândim în tăcere la aceşti fraţi ai noştri şi surori ale noastre care şi-au dat viaţa în această slujire pastorală aici şi să-i mulţumim Domnului, pentru că a fost aproape. Să-i mulţumim Domnului pentru apropierea lor martirică! Să ne rugăm în tăcere!

Mulţumesc pentru mărturia voastră. Şi dacă aveţi un picuţ de timp, rugaţi-vă pentru mine. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 317.