Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc
în Republica Democrată Congo şi în Sudanul de Sud
(Pelerinaj ecumenic de pace în Sudanul de Sud)
(31 ianuarie - 5 februarie 2023)

Omilia la Sfânta Liturghie de pe Aeroportul "Ndolo" (Kinshasa)
Miercuri, 1 februarie 2023

© Vatican Media

Bandeko, boboto [Fraţilor şi surorilor, pace]
R/Bondeko [Fraternitate]
Bondeko [Fraternitate] R/Esengo [Bucurie]
Esengo, bucurie: bucuria de a vă vedea şi de a vă întâlni este mare: am dorit mult acest moment care ne-a făcut să aşteptăm un an. Mulţumesc pentru că sunteţi aici!

Evanghelia tocmai ne-a spus că şi bucuria discipolilor era mare în seara de Paşte şi că această bucurie a izbucnit "văzându-l pe Domnul" (In 20,20). În acel climat de bucurie şi de uimire, Cel Înviat le vorbeşte discipolilor săi. Şi ce anume le spune? Înainte de toate, două cuvinte: "Pace vouă!" (v. 19). Este un salut, dar este mai mult decât un salut: este un mandat. Pentru că pacea, acea pace vestită de îngeri în noaptea din Betleem (cf. Lc 2,14), acea pace pe care Isus a promis s-o lase discipolilor săi (cf. In 14,27), acum, pentru prima dată, este încredinţată în mod solemn discipolilor. Pacea lui Isus, care ne este încredinţată şi nouă la fiecare Liturghie, este pascală: vine cu învierea, pentru că, mai întâi, Domnul trebuia să-i înfrângă pe duşmanii noştri, păcatul şi moartea, şi să reconcilieze lumea cu Tatăl; trebuia să simtă singurătatea noastră şi abandonarea noastră, iadurile noastre, să îmbrăţişeze şi să umple distanţele care ne separau de viaţă şi de speranţă. Acum, fiind eliminate distanţele între cer şi pământ, între Dumnezeu şi om, pacea lui Isus este dată discipolilor.

Aşadar, să ne punem în pielea lor. În acea zi, erau complet doborâţi de scandalul crucii, răniţi înăuntru pentru că l-au abandonat pe Isus luând-o la fugă, dezamăgiţi pentru epilogul vieţii sale, temători să nu aibă acelaşi sfârşit. În ei erau sentimente de vină, frustrare, tristeţe, frică... Ei bine, Isus proclamă pacea în timp ce în inima discipolilor este molozul, anunţă viaţa în timp ce ei simt înăuntru moartea. Cu alte cuvinte, pacea lui Isus vine în momentul în care pentru ei totul părea terminat, în momentul cel mai neaşteptat şi nesperat, când nu existau breşe de pace. Aşa face Domnul: ne uimeşte, ne întinde mâna când aproape ne scufundăm, ne ridică atunci când atingem capătul. Fraţilor, surorilor, cu Isus, răul nu învinge niciodată, nu are ultimul cuvânt niciodată. "De fapt, el este pacea noastră" (Ef 2,14) şi pacea sa învinge întotdeauna. Aşadar, noi, care suntem ai lui Isus, nu putem lăsa ca în noi să prevaleze tristeţea, nu putem permite să se strecoare resemnarea şi fatalismul. Dacă în jurul nostru se respiră acest climat, să nu fie aşa pentru noi: într-o lume descurajată din cauza violenţei şi a războiului, creştinii fac asemenea lui Isus. El, aproape insistând, le-a repetat discipolilor: Pace, pace vouă! (cf. In 20,19.21); şi noi suntem chemaţi să ne însuşim şi să spunem lumii acest anunţ nesperat şi profetic al Domnului, anunţ de pace.

Dar, ne putem întreba, cum să păzim şi să cultivăm pacea lui Isus? El însuşi ne indică trei izvoare de pace, trei izvoare pentru a continua s-o alimentăm. Sunt iertarea, comunitatea şi misiunea.

Să vedem primul izvor: iertarea. Isus le spune discipolilor săi: "Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate" (v. 23). Dar înainte de a le da apostolilor puterea de a ierta, îi iartă; nu în cuvinte, ci cu un gest, primul pe care Cel Înviat îl face în faţa lor. El, spune Evanghelia, "le-a arătat mâinile şi coasta" (v. 20). Adică arată rănile, le oferă lor, pentru că iertarea se naşte din răni. Se naşte atunci când rănile îndurate nu lasă cicatrici de ură, ci devin locul în care să se facă loc celorlalţi şi să se primească slăbiciunile lor. Atunci fragilităţile devin oportunităţi şi iertarea devine calea păcii. Nu este vorba de a lăsa totul în urmă ca şi cum n-ar fi fost nimic, ci de a deschide celorlalţi propria inimă cu iubire. Aşa face Isus: în faţa mizeriei celui care l-a renegat şi l-a abandonat, arată rănile şi deschide izvorul milostivirii. Nu foloseşte multe cuvinte, ci deschide larg inima sa rănită, pentru a ne spune că el este mereu rănit de iubire pentru noi.

Fraţilor, surorilor, când vina şi tristeţea ne oprimă, când lucrurile nu merg, ştim unde să privim: la rănile lui Isus, gata să ne ierte cu iubirea sa rănită şi infinită. El cunoaşte rănile tale, cunoaşte rănile ţării tale, ale poporului tău, ale ţinutului tău! Sunt răni care ard, încontinuu infectate de ură şi de violenţă, în timp ce medicamentul dreptăţii şi balsamul speranţei par să nu mai vină. Frate, soră, Isus suferă cu tine, vede rănile pe care le porţi înăuntru şi doreşte să te consoleze şi să te vindece, arătându-ţi inima sa rănită. Dumnezeu repetă inimii tale cuvintele pe care le-a spus astăzi prin intermediul profetului Isaia: "Îl voi vindeca, îl voi călăuzi şi îl voi copleşi cu mângâieri" (Is 57,18).

Împreună credem astăzi că, avându-l pe Isus, există mereu posibilitatea de a fi iertaţi şi de a reîncepe, precum şi forţa de a ne ierta mereu pe noi înşine, pe ceilalţi şi istoria! Cristos doreşte asta: să ne ungă cu iertarea sa pentru a ne da pacea şi curajul de a ierta la rândul nostru, curajul de a face o mare amnistie a inimii. Cât bine ne face să curăţăm inima de furie, de remuşcări, de orice supărare şi invidie!

Preaiubiţilor, astăzi să fie momentul de har pentru a primi şi a trăi iertarea lui Isus. Să fie momentul just pentru tine, care porţi o povară grea în inimă şi ai nevoie să fie luată de pe ea pentru a respira din nou. Şi să fie momentul propice pentru tine, care în această ţară te declari creştin, dar comiţi violenţe; ţie îţi spune Domnul: "Depune armele, îmbrăţişează milostivirea". Şi tuturor râniţilor şi oprimaţilor din acest popor le spune: "Nu vă temeţi să puneţi rănile voastră într-ale mele, plăgile voastre într-ale mele". Să facem asta, fraţilor şi surorilor; nu vă fie frică să luaţi Crucifixul de la gât şi din buzunare, să-l luaţi în mâini şi să-l duceţi aproape de inimă pentru a împărtăşi rănile voastre cu rănile lui Isus. Întorşi acasă, luaţi şi Crucifixul pe care-l aveţi şi îmbrăţişaţi-l. Să-i dăm lui Cristos posibilitatea de a ne vindeca inima, să aruncăm în el trecutul, orice frică şi suferinţă. Ce frumos este a deschide uşile inimii şi cele ale casei la pacea sa! Şi de ce să nu scrieţi în camerele voastre, pe hainele voastre, în afara caselor voastre cuvintele sale: Pace vouă! Arătaţi-le, vor fi o profeţie pentru ţară, binecuvântarea Domnului asupra celui pe care-l întâlniţi. Pace vouă: să ne lăsăm iertaţi de Dumnezeu şi să ne iertăm între noi!

Acum să privim la al doilea izvor al păcii: comunitatea. Isus înviat nu se adresează fiecărui discipol în parte, ci îi întâlneşte împreună: le vorbeşte la plural şi încredinţează primei comunităţi pacea sa. Nu există creştinism fără comunitate, aşa cum nu există pace fără fraternitate. Dar ca o comunitate, încotro trebuie să se meargă, unde trebuie să se meargă pentru a găsi pacea? Să privim iar la discipoli. Înainte de Paşte, mergeau în urma lui Isus, dar încă raţionau în mod prea uman: sperau într-un Mesia cuceritor care îi va alunga pe duşmani, va face minuni şi miracole, va mări prestigiul lor şi succesul lor. Dar aceste dorinţe lumeşti i-au lăsat cu mâinile goale, ba chiar au luat pacea comunităţii, generând discuţii şi opoziţii (cf. Lc 9,46; 22,24). Şi pentru noi există acest risc: a sta împreună, dar a merge înainte singuri, căutând atât în societate, cât şi în Biserică puterea, cariera, ambiţiile... Însă, astfel, se urmează propriul eu şi nu Dumnezeul adevărat şi se ajunge ca acei discipoli: închişi în casă, goi de speranţă şi plini de frică şi dezamăgire. Dar iată că la Paşte regăsesc calea păcii graţie lui Isus, care suflă asupra lor şi spune: "Primiţi-l pe Duhul Sfânt" (In 20,22). Graţie Duhului Sfânt nu vor mai privi la ceea ce îi dezbină, ci la ceea ce îi uneşte; nu vor mai merge în lume pentru ei înşişi, ci pentru alţii; nu pentru a avea vizibilitate, ci pentru a da speranţă; nu pentru a câştiga consensuri, ci pentru a dedica viaţa cu bucurie Domnului şi celorlalţi.

Fraţilor, surorilor, pericolul nostru este de a urma spiritul lumii şi nu pe cel al lui Cristos. Şi care este calea pentru a nu cădea în capcanele puterii şi ale banului, pentru a nu ceda în faţa diviziunilor, a linguşirilor carierismului care corodează comunitatea, a iluziilor false ale plăcerii şi ale vrăjitoriei care ne închid în noi înşine? Ne sugerează asta Domnul tot prin profetul Isaia, spunând: "Sunt cu cel cu sufletul zdrobit şi umilit ca să înviorez duhul celor umiliţi" (Is 57,15). Calea este de a împărtăşi cu săracii: iată cel mai bun antidot împotriva tentaţiei de a ne diviza şi de a deveni lumeşti. A avea curajul de a-i privi pe săraci şi de a-i asculta, pentru că sunt membri ai comunităţii noastre şi nu străini de şters din vedere şi din conştiinţă. A deschide inima către ceilalţi în loc de a o închide asupra propriilor probleme sau asupra propriilor vanităţi. Să repornim de la săraci şi vom descoperi că toţi împărtăşim sărăcia interioară; că toţi avem nevoie de Duhul lui Dumnezeu pentru a ne elibera de spiritul lumii; că umilinţa este măreţia creştinului şi fraternitatea este adevărata sa bogăţie. Să credem în comunitate şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să edificăm o Biserică goală de spiritul lumesc şi plină de Duh Sfânt, liberă de bogăţii pentru noi înşine şi plină de iubire fraternă!

Ajungem, în sfârşit, la al treilea izvor al păcii: misiunea. Isus le spune discipolilor: "Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi" (In 20,21). Ne trimite aşa cum Tatăl l-a trimis pe el. Şi cum l-a trimis Tatăl în lume? L-a trimis să slujească şi să-şi dea viaţa pentru omenire (cf. Mc 10,45), să manifeste milostivirea sa pentru fiecare (cf. Lc 15), să-i caute pe cei de departe (cf. Mt 9,13). Într-un cuvânt, l-a trimis pentru toţi: nu numai pentru cei drepţi, ci pentru toţi. În acest sens, răsună iar cuvintele lui Isaia: "Pace, pace pentru cei de departe şi pentru cei de aproape - spune Domnul" (Is 57,19). Celor de departe, înainte de toate, şi celor de aproape: nu numai pentru ai "noştri", ci pentru toţi.

Fraţilor, surorilor, suntem chemaţi să fim misionari ai păcii şi asta ne va da pace. Este o alegere: înseamnă a face loc tuturor în inimă, înseamnă a crede că diferenţele etnice, regionale, sociale, religioase şi culturale vin după aceea şi nu sunt piedici; că ceilalţi sunt fraţi şi surori, membri ai aceleiaşi comunităţi umane; că fiecare este destinatar al păcii aduse în lume de Isus. Înseamnă a crede că noi creştinii suntem chemaţi să colaborăm cu toţi, să frângem cercul violenţei, să demontăm intrigile urii. Da, creştinii, trimişi de Cristos, sunt chemaţi prin definiţie să fie conştiinţă de pace a lumii: nu numai conştiinţe critice, ci mai ales martori de iubire; nu pretendenţi ai propriilor drepturi, ci ale celor din evanghelie, care sunt fraternitatea, iubirea şi iertarea; nu căutători ai propriilor interese, ci misionari ai iubirii nebune pe care o are Dumnezeu faţă de fiecare fiinţă umană.

Pace vouă, spune Isus astăzi fiecărei familii, comunităţi, etnii, cartier şi oraş din această ţară mare. Pace vouă: să lăsăm să răsune în inimă, în tăcere, aceste cuvinte ale Domnului nostru. Să le simţim că ne sunt adresate şi să alegem să fim martori de iertare, protagonişti în comunitate, oameni în misiune de pace în lume.

Moto azalí na matoi ma koyoka [Cine are urechi pentru a înţelege] R/Avoka [Să înţeleagă]

Moto azalí na matema mwa kondima [Cine are inimă pentru a consimţi]

R/Andima [Să consimtă]

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 408.