De la 31 ianuarie la 5 februarie Papa Francisc în Republica Democrată Congo şi în Sudanul de Sud

Un pelerinaj care atinge două ţări foarte diferite, dar bogate în potenţialităţi extraordinare

Pentru a vesti evanghelia reconcilierii

de Giulio Albanese

Papa Francisc se întoarce pelerin în Africa pentru a treia oară. De fapt, de la 31 ianuarie la 5 februarie va vizita două capitale din macro-regiunea sub-sahariană: Kinshasa (Republica Democrată Congo) şi Juba (Sudanul de Sud). Este vorba de o călătorie importantă asupra căreia trebuie reflectat pornind de la realitatea că astăzi ca niciodată continentul african are nevoie de interlocutori capabili să facă inteligibile lumii propriile drame împreună cu instanţa fermă a răscumpărării.

Este evident că vorbim despre două ţări cu potenţialităţi extraordinare, dar şi cu istorii foarte diferite între ele. De fapt, teritoriul care constituie astăzi Republica Democrată Congo (RDC) este amintirea vie a dezastrelor provocate începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când regele Leopold al II-lea al Belgiei a demarat colonizarea bazinului hidrografic al fluviului Congo, unde se ridica regatul omonim. De relevat că monarhul belgian a acţionat ce un cetăţean privat şi nu ca suveran, folosindu-se, din anii '70 din secolul al XIX-lea, de competenţele indiscutabile ale exploratorului galez Henry Stanley, naturalizat american.

Graţie unei campanii abile de relaţii publice, inspirate din promovarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice, din lupta în privinţa sclavagismului de matrice arabă, precum şi din difuzarea civilizaţiei şi progresului, complicitatea între Leopold şi Stanley a fost abilă şi foarte invazivă. Şi de fapt în cursul Conferinţei de la Berlin din 1884-1885, puterile coloniale europene au recunoscut colegial revendicările lui Leopold asupra regiunii stabilind naşterea Statului Liber Congo, primă entitate statală care cuprindea mare parte din teritoriul RDC la care a fost anexat după aceea Congo oriental (Katanga). În câţiva ani a reuşit să ia în stăpânire un teritoriu imens (de 76 de ori mai mare decât Belgia) acoperit de păduri în inima continentului african.

Vexaţiile făcute de regimul lui Leopold au fost oribile şi au avut rezonanţă graţie şi peniţei magistrale a lui Joseph Conrad în celebrul roman Inimă de întuneric în care se vorbeşte despre un negustor de fildeş, un anume Kurz, care ajunsese să fie considerat un semizeu, guvernând în prada nebuniei. Este suficient să ne gândim că pe peluza din faţa cortului său pusese în ţeapă capetele câtorva congolezi ucişi. Şi totuşi în faţa unor asemenea orori care însângerau pădurea pluvială şi a căror artizan era el, la sfârşit şi el nu a putut decât să şoptească: "Oroarea! Oroarea!".

Acesta este un sentiment care s-a prelungit în timp, cu declinări diferite, în diferitele evenimente care au marcat înainte trecerea de la Statul Liber Congo la Congo belgian. Pentru a nu vorbi despre faptele tragice care au marcat primii ani ai independenţei, petrecută în 1960. Este suficient să ne gândim la revolta lui Moise Tshombe care a declarat independentă regiunea Katanga sau la uciderea primului ministru Patrice Lumumba.

Ingerinţele internaţionale asupra lui Congo, bogată în commodity excesivă, în cursul Războiului Rece, precum şi după aceea, au făcut această ţară victimă a unei instabilităţi cronicizate care se prelungeşte de acum în timp şi care se referă mai ales la provinciile nord-orientale Kivu de Nord, Kivu de Sud, Ituri şi Tanganyika, dar şi alte zone, precum Kasai (în centrul ţării) şi Katanga (în sud-est). Adică toate regiunile mai bogate în resurse naturale, cu rezultatul că starea obişnuită este de acum constituită din conflicte localizate, violenţe nediscriminate împotriva civililor şi evacuări. Nu există îndoială că mesajul Papei Francisc va fi inspirat din evanghelia păcii şi a reconcilierii.

Este diferit contextul din Sudanul de Sud. De fapt, este vorba de ultimul stat născut ca urmare a consultării prin referendum care a stabilit în ianuarie 2011 independenţa regiunilor sudice sudaneze din Nord de tradiţie islamică. Istoric, teritoriile din Sudanul de Sud şi din Sudanul de Nord erau ambele parte a Regatului Egipt, sub dinastia lui Muhammad Ali, reglementate după aceea ca un condominiu anglo-egiptean până la independenţa sudaneză din 1956. În acest caz, eroarea care a fost comisă a fost aceea de a constrânge populaţiile din regiunea fluviului Nil de tradiţie animistă şi creştină să convieţuiască şi să fie supuse elitelor arabe mai emancipate care ocupau nordul.

Oricum trebuie amintit că în 1947, britanicii, pe calea negocierii, au încercat să separeu Sudanul de Sud de Sudan şi să-l unească la Uganda. Totuşi, această tentativă a fost contrastată de Conferinţa de la Juba care a legitimat unificarea Sudanului de Nord şi a Sudanului de Sud (Anya Nya I), mai înainte de a fi proclamată independenţa - care a stabilit definitiv crearea unui singur stat - de coroana britanică.

După o alternanţă de lovituri de stat şi crize instituţionale, într-o ţară în care viaţa politică s-a confundat mereu cu acţiunea confraternităţilor islamice, în acord sau mai des în luptă între ele, în martie 1972 a fost semnat la Addis Abeba un acord între guvernul fostului preşedinte Jafaar Nimeiri şi rebeli. Însă pacea a durat numai un deceniu şi a reprezentat o adevărată iluzie pentru că problema din sud a rămas obiect de controverse aprinse.

Astfel a izbucnit în 1983 Anya Nya a II-a, condusă într-un prim moment de Cherubino Kwanyin Bol, căruia i-a urmat puţin după aceea colonelul John Garang. Acesta din urmă a organizat politic şi militar Armata de Eliberare Populară din Sudan (SPLA). În sfârşit, în 2005 au încetat ostilităţile cu semnarea unui acord de pace semnat la Nairobi care în 2011 a dus la independenţa Sudanului de Sud.

Din păcate în decembrie 2013 a izbucnit un nou război în Sudanul de Sud, între preşedintele Salva Kiir Mayardit şi antagonistul său, Riaek Machar. Un conflict pe bază etnică, dar legat şi de gestionarea puterii, care acolo înseamnă controlul petrolului.

De atunci s-a ajuns la rezultate semnificative, cu un guvern de unitate naţională, graţie şi rolului de pacificator asumat de Papa Francisc, de arhiepiscopul de Canterbury şi primat anglican Justin Welby şi de moderatorul Adunării generale a Bisericii din Scoţia, Iain Greenshields. În această privinţă trebuie amintit că Bisericile creştine din Sudanul de Sud au promovat pacea şi reconcilierea şi prin South Sudan Council of Churches. Actuala misiune a consiliului acoperă educaţia civică, pacea şi reconcilierea, în afară de programe de dezvoltare. Un mod cu adevărat profetic pentru a mărturisi evanghelia păcii sub semnul ecumenismului.

(După L'Osservatore Romano, 27 ianuarie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 462.