A privi, a fi priviţi

Misterul unui Dumnezeu prunc

de Andrea Monda

Mâine seară ochii a milioane de creştini răspândiţi în lume vor fi îndreptaţi spre un mic prunc care zace fără apărare într-o iesle dintr-o peşteră. Crăciunul este sărbătoarea naşterii, a vieţii, a unui Dumnezeu care se face trup, un Dumnezeu prunc. Este sărbătoarea întrupării, sărbătoarea tuturor copiilor. Creştinii privesc la Prunc, dar ştiu că acea privire a lor nu este prima, ci a doua, nu este o iniţiativă, ci un răspuns, nu este o acţiune, ci o restituire, deoarece ştiu că înainte de a privi ei au fost priviţi, că iniţiativa este a lui Dumnezeu, care ne-a privit, adică ne-a gândit, ne-a conceput, ne-a creat, ne-a ales, ne-a iertat, într-un cuvânt "ne-a iubit": "În aceasta constă iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit" (1In 4,10). Este o privire de credinţă aceea pe care creştinii o fac la Crăciun adorându-l şi rugându-l pe Isus Prunc şi credinţa este un răspuns, este un amin, un da la da-ul lui Dumnezeu.

Ochii îndreptaţi spre peşteră, dar şi (mai înainte) ochi care din acea peşteră se îndreaptă spre noi, ochii Pruncului care ne priveşte din acea peşteră.

Şi astăzi, în multele Betleemuri din lume, copiii ne privesc. Şi ne interoghează. Astăzi Betleem nu este numai în Israel, ci şi în Ucraina, unde copiii, aşa cum a afirmat Papa Francisc, pierd zâmbetul (care este semnătura inconfundabilă a copilăriei); în Mediterana, unde în fiecare zi copii se nasc şi mor printre valurile unei mări nu leagăn, ci cimitir, dar şi în Yemen, ca şi în Siria, în Iran, ca şi în Myanmar, în Nigeria ca şi în Sudanul de Sud... zeci şi zeci de locuri teatre de conflicte, care în Occident se tinde să se înlăture, unde există copii care în loc să fie primiţi, în loc să reprezinte viitorul şi speranţa, arată cu trupul lor rănit sau ucis toată absurditatea unui prezent făcut din violenţă, din închidere şi din refuz.

Un copil cere esenţialmente să fie primit şi aşa face Dumnezeu în sânul Mariei. Şi primirea nu este sigură. Crăciunul este o dramă, mai înainte de a fi o sărbătoare plină de lumini şi distrageri. Crăciunul este Noaptea Sfântă, dar rămâne o noapte. Pentru a vedea lumina, cea adevărată şi definitivă, trebuie să aşteptăm zorii duminicii de Paşte. Acum însă suntem în umbra nopţii. Aşa a fost la acel prim Crăciun unde lumina divină a făcut breşă în întunericul nostru şi tot aşa şi astăzi: o dramă care ne zdruncină şi ne provoacă să avem cap, mâini şi inimă atente, libere, recunoscătoare şi active.

Rowan Williams, arhiepiscop de Canterbury din 2003 până în martie 2013, percepe această putere dramatică în mod sobru şi isteţ, aşa cum numai poezia poate s-o facă, în aceste versuri dedicate Adventului şi etapei sale finale, acea scenă din Betleem pe care toţi creştinii o vor privi mâine seară, re-priviţi, cu aşteptare tremurândă şi speranţă încrezătoare.

Advent Calendar

Va veni precum căderea ultimei frunze.
O noapte când vântul din noiembrie
a biciuit copacii la os, iar pământul
se trezeşte asfixiind de mucegai,
din desfăşurarea ştergarului murdar.
Va veni ca gerul.
O dimineaţă când pământul anchilozat
se deschide peste ceaţă, pentru a se afla
blocat în reţeaua
unei frumuseţi necunoscute, tăioase.
Va veni ca întunericul.
Într-o seară când soarele roşu înflăcărat
din decembrie trage deasupra giulgiul
şi acoperă ochiul său cu o monedă pentru a secera
oboarele din cer înzăpezite de stele.
Va veni, va veni,
va veni ca plâns în noapte,
ca sânge, ca ruptură,
imediat ce pământul se va lupta pentru a-l elibera.
El va veni ca prunc.

(După L'Osservatore Romano, 23 decembrie 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 653.