© Vatican Media

Papa Francisc: Prezentarea urărilor de Crăciun de la Curia Romană (22 decembrie 2022)

Dragi fraţi şi dragi surori!

1. Domnul ne dă încă o dată harul de a celebra misterul naşterii sale. În fiecare an, la picioarele Pruncului care zace în iesle (cf. Lc 2,12), suntem puşi în condiţia de a privi viaţa noastră pornind de la această lumină specială. Nu este lumina gloriei din lumea aceasta, ci "lumina adevărată, care luminează orice om" (In 1,9). Umilinţa Fiului lui Dumnezeu care vine în condiţia noastră umană este pentru noi şcoală de adeziune la realitate. Aşa cum el alege sărăcia, care nu este pur şi simplu lipsă de bunuri, ci esenţialitate, în acelaşi mod fiecare dintre noi este chemat să se întoarcă la esenţialul propriei vieţi, pentru a arunca tot ceea ce este superfluu şi ceea ce poate deveni impediment pe drumul de sfinţenie. Şi acest drum de sfinţenie nu trebuie negociat.

2. Însă este important să ne fie clar că atunci când se examinează propria existenţă sau timpul petrecut, trebuie să avem mereu ca punct de plecare amintirea binelui. De fapt, numai atunci când suntem conştienţi de binele pe care Domnul ni l-a făcut suntem în măsură şi să dăm un nume răului pe care l-am trăit sau l-am îndurat. A fi conştienţi de sărăcia noastră fără a fi conştienţi şi de iubirea lui Dumnezeu ne-ar strivi. În acest sens atitudinea interioară la care ar trebui să dăm mai multă importanţă este recunoştinţa.

Evanghelia, pentru a ne explica în ce constă ea, ne aminteşte istoria celor zece leproşi care au fost vindecaţi de Isus; însă numai unul se întoarce înapoi pentru a mulţumi, un samaritean (cf. Lc 17,11-19). Actul de a mulţumi obţine acestui om, în afară de vindecarea fizică, mântuirea totală (cf. v. 19). Adică întâlnirea cu binele pe care Dumnezeu i l-a acordat nu se opreşte la suprafaţă, ci atinge inima. Aşa este: fără un exerciţiu constant de recunoştinţă am ajunge să facem numai lista căderilor noastre şi am întuneca ceea ce contează mai mult, adică harurile pe care Domnul ni le acordă în fiecare zi.

3. Multe lucruri s-au petrecut în acest ultim an, şi înainte de toate vrem să-i spunem mulţumesc Domnului pentru toate binefacerile pe care ni le-a acordat. Dar între toate aceste binefaceri sperăm că este şi convertirea noastră. Ea nu este niciodată un discurs încheiat. Cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla este să credem că nu mai avem nevoie de convertire, la nivel fie personal fie comunitar.

A ne converti înseamnă a învăţa tot mai mult să luăm în serios mesajul Evangheliei şi a încerca să-l punem în practică în viaţa noastră. Nu înseamnă pur şi simplu a ne distanţa de rău, înseamnă a pune în practică tot binele posibil: asta înseamnă a ne converti. În faţa Evangheliei rămânem mereu ca nişte copii care au nevoie să înveţe. A presupune că am învăţat tot ne face să cădem în mândrie spirituală.

Anul acesta s-au împlinit şaizeci de ani de la începutul Conciliului al II-lea din Vatican. Ce a fost evenimentul Conciliului dacă nu o mare ocazie de convertire pentru toată Biserica? Sfântul Ioan al XXIII-lea a spus în această privinţă: "Nu Evanghelia se schimbă, noi suntem cei care începem s-o înţelegem mai bine". Convertirea pe care Conciliul ne-a dăruit-o a fost tentativa de a înţelege mai bine Evanghelia, de a o face actuală, vie, operantă în acest moment istoric.

Astfel, cum s-a întâmplat deja de mai multe ori în istoria Bisericii, şi în epoca noastră ca o comunitate de credincioşi ne-am simţit chemaţi la convertire. Şi acest parcurs nu este deloc încheiat. Actuala reflecţie despre sinodalitatea Bisericii se naşte tocmai din convingerea că parcursul de înţelegere a mesajului lui Cristos nu are sfârşit şi ne provoacă încontinuu.

Contrariul convertirii este fixismul, şi anume convingerea ascunsă că nu avem nevoie de nicio înţelegere ulterioară a Evangheliei. Este eroarea de a vrea să se cristalizeze mesajul lui Isus într-o unică formă valabilă mereu. În schimb forma trebuie să se poată schimba mereu pentru ca substanţa să rămână mereu aceeaşi. Erezia adevărată nu constă numai în a predica o altă Evanghelie (cf. Gal 1,9), cum ne aminteşte Paul, ci şi în a înceta să se traducă în limbajele şi în modurile actuale, lucru pe care chiar apostolul neamurilor l-a făcut. A păstra înseamnă a menţine viu şi a nu închide mesajul lui Cristos.

4. Însă adevărata problemă, pe care de atâtea ori o uităm, este că această convertire nu numai că ne ajută să ne dăm seama de rău pentru a ne face să alegem binele, ci în acelaşi timp determină răul să evolueze, să devină tot mai periculos, să se mascheze în manieră nouă pentru ca să ne fie greu să-l recunoaştem. Este o adevărată luptă. Ispititorul se întoarce mereu, şi se întoarce travestit.

În Evanghelie, Isus foloseşte o comparaţie care ne ajută să înţelegem această lucrare care este făcută din timpuri şi moduri diferite: "Când un om puternic, bine înarmat, îşi păzeşte casa, ceea ce are el este în siguranţă; dar dacă vine unul mai puternic decât el şi îl învinge, îi ia armele în care se încredea şi împarte prada" (Lc 11,21-22). Prima noastră mare problemă este că ne încredem prea mult în noi înşine, în strategiile noastre, în programele noastre. Este spiritul pelagian despre care am vorbit de mai multe ori. Atunci unele eşecuri sunt un har, pentru că ne amintesc că nu trebuie să ne încredem în noi înşine, ci numai în Domnul. Unele căderi, şi ca Biserică, sunt o mare chemare de a-l repune pe Cristos în centru. Pentru că "cine nu este cu mine este împotriva mea şi cine nu adună cu mine risipeşte" (Lc 11,23). Este aşa de simplu.

Dragi fraţi şi dragi surori, este prea puţin a denunţa răul, chiar şi acela care şerpuieşte în mijlocul nostru. Ceea ce trebuie făcut este să se decidă o convertire în faţa lui. Simpla denunţare ne poate da iluzia că am rezolvat problema, dar în realitate ceea ce contează este a face schimbări care să ne pună în condiţia de a nu ne mai lăsa închişi de logicile răului, care foarte des sunt logici lumeşti. În acest sens, una din virtuţile cele mai utile de practicat este cea a vigilenţei. Isus descrie necesitatea acestei atenţii asupra noastră înşine şi asupra Bisericii - necesitatea vigilenţei - printr-un exemplu eficace: "Când duhul necurat iese dintr-un om, umblă prin locuri fără apă căutând odihnă. Negăsind-o, îşi zice: «Mă voi întoarce la casa mea din care am ieşit». Venind, o găseşte măturată şi pusă în ordine. Atunci merge şi aduce cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuiesc acolo, iar starea de pe urmă a omului aceluia devine mai rea decât cea dintâi" (Lc 11,24-26). Prima noastră convertire readuce o anumită ordine: răul pe care l-am recunoscut şi am încercat să-l extirpăm din viaţa noastră, efectiv se îndepărtează de noi; dar înseamnă să fim naivi să credem că rămâne departe pentru un timp îndelungat. În realitate, după puţin timp se prezintă din nou la noi sub o nouă haină. Dacă înainte apărea sever şi violent, acum în schimb se comportă în manieră mai elegantă şi educată. Atunci avem nevoie încă o dată să-l recunoaştem şi să-l demascăm. Permiteţi-mi expresia: sunt "diavoli educaţi": intră cu educaţie, fără ca eu să-mi dau seama. Numai practica zilnică a cercetării cugetului poate face în aşa fel încât să ne dăm seama de asta. Pentru aceasta se vede importanţa cercetării cugetului, pentru a supraveghea casa.

În secolul al XVII-lea - de exemplu - a fost cazul vestit al călugăriţelor din Port Royal. Una din abatesele lor, maica Angelica, pornise bine: s-a reformat "carismatic" pe ea însăşi şi mănăstirea, respingând din claustrare chiar şi pe părinţi. Era o femeie plină de calităţi, născută pentru a conduce, dar după aceea a devenit sufletul rezistenţei janseniste, arătând o închidere intransigentă chiar şi în faţa autorităţii ecleziastice. Despre ea şi despre călugăriţele sale se spunea: "Curate ca îngerii, mândre ca diavolii". Au alungat diavolul, dar după aceea s-a întors de şapte ori mai puternic şi, sub haina austerităţii şi a rigorii, a adus rigiditate şi prezumţia de a fi mai buni decât ceilalţi. Mereu se întoarce: diavolul, alungat, se întoarce; travestit, dar se întoarce. Să fim atenţi!

5. În Evanghelie, Isus relatează multe parabole adresate mai ales celor cumsecade, cărturarilor şi fariseilor, cu intenţia de a aduce la lumină înşelăciune de a se simţi drepţi şi de a-i dispreţui pe ceilalţi (cf. Lc 18,9). De exemplu, în aşa-numitele parabole ale milostivirii (cf. Lc 15), el relatează nu numai istoriile oiţei pierdute sau a fiului mai mic al acelui tată sărman, care se vede tratat ca mort chiar de acesta din urmă, care ne amintesc că primul mod de a păcătui este să plecăm, să ne pierdem, să facem lucruri evident greşite; dar în acele parabole vorbeşte şi despre drahma pierdută şi despre fiul mai mare. Comparaţia este eficace: ne putem pierde chiar şi în casă, ca în cazul monedei acelei femei; şi putem trăi nefericiţi chiar dacă rămânem formal în ţarcul propriei îndatoriri, aşa cum i se întâmplă fiului mai mare al tatălui milostiv. Dacă, pentru cel care pleacă, este uşor să-şi dea seama de distanţă, pentru cel care rămâne în casă este greu să-şi dea seama de ceea ce se trăieşte în iad, datorită convingerii că sunt numai victime, trataţi nedrept de autoritatea constituită şi, în ultimă analiză, de Dumnezeu însuşi. Şi de câte ori ni se întâmplă asta, aici, acasă!

Dragi fraţi şi dragi surori, nouă tuturor ni s-a întâmplat probabil să ne pierdem ca acea oiţă sau să ne îndepărtăm de Dumnezeu ca fiul mai mic. Sunt păcate care ne-au umilit, şi tocmai pentru asta, prin harul lui Dumnezeu, am reuşit să le înfruntăm cu faţa descoperită. Dar atenţia mare pe care trebuie s-o dăm în acest moment al existenţei noastre se datorează faptului că formal viaţa noastră actuală este în casă, între zidurile instituţiei, în slujba Sfântului Scaun, în însăşi inima corpului eclezial; şi tocmai pentru asta am putea să cădem în ispita de a crede că suntem în siguranţă, că suntem mai buni, că nu mai trebuie să ne convertim.

Nu suntem în pericol mai mult decât toţi ceilalţi, pentru că suntem urmăriţi de "diavolul educat", care nu vine făcând zgomot ci aducând flori. Scuzaţi-mă, fraţilor şi surorilor, dacă uneori spun lucruri care pot să sune dure şi puternice, nu este pentru că nu cred în valoarea dulceţii şi a duioşiei, ci pentru că este bine să se rezerve mângâierile celor trudiţi şi celor oprimaţi, şi să se găsească curajul de "a-i chinui pe cei mângâiaţi", cum îi plăcea să spună slujitorul lui Dumnezeu don Tonino Bello, pentru că uneori mângâierea lor este numai înşelăciunea diavolului şi nu un dar al Duhului.

6. În sfârşit, un ultim cuvânt aş vrea să-l rezerv temei păcii. Printre titlurile pe care profetul Isaia le atribuie lui Mesia este şi cel de "Principe al păcii" (9,5). Niciodată ca în acest moment nu simţim o mare dorinţă de pace. Mă gândesc la martirizata Ucraina, dar şi la atâtea conflicte care sunt în desfăşurare în diferite părţi ale lumii. Războiul şi violenţa sunt mereu un faliment. Religia nu trebuie să se presteze să alimenteze conflicte. Evanghelia este mereu Evanghelie de pace, şi în numele niciunui Dumnezeu nu se poate declara "sfânt" un război.

Unde domnesc moartea, dezbinarea, conflictul, durerea nevinovată, acolo noi putem doar să-l recunoaştem pe Isus răstignit. Şi în acest moment tocmai celui care suferă mai mult aş vrea să îndrept gândul nostru. Ne vin în ajutor cuvintele lui Dietrich Bonhoeffer, care din închisoarea unde era prizonier scria: "Privind lucrul dintr-un punct de vedere creştin, nu poate fi o problemă deosebită a petrece un Crăciun în celula unei închisori. Mulţi, în această casă, vor celebra probabil un Crăciun mai bogat în semnificaţie şi mai autentic decât are loc acolo unde se mai păstrează numai numele acestei sărbători. Un prizonier înţelege mai bine decât oricare altul că mizeria, suferinţa, sărăcia, singurătatea, lipsa de ajutor şi vinovăţia au, în ochii lui Dumnezeu, o semnificaţie complet diferită decât în judecata oamenilor; că Dumnezeu îşi îndreaptă privirea tocmai spre cei de la care oamenii obişnuiesc să şi-o întoarcă; că Cristos s-a născut într-un grajd pentru că nu a găsit loc în han; toate acestea pentru un prizonier sunt cu adevărat o veste bună" (Resistenza e resa [Rezistenţă şi capitulare], Cinisello Balsamo - MI, Ed. Paoline, 1988, 324).

7. Dragi fraţi şi dragi surori, cultura păcii nu se construieşte numai între popoare şi între naţiuni. Ea începe în inima fiecăruia dintre noi. În timp ce suferim datorită dezlănţuirii războaielor şi violenţelor, putem şi trebuie să dăm contribuţia noastră păcii încercând să extirpăm din inima noastră orice rădăcină de ură şi resentiment faţă de fraţii şi surorile care trăiesc lângă noi. În Scrisoarea către Efeseni citim aceste cuvinte, pe care le găsim şi la rugăciunea Completoriului: "Să fie îndepărtate dintre voi orice amărăciune, furie, mânie, răcnet, blasfemie şi orice răutate! Dimpotrivă, fiţi buni unii faţă de alţii, înţelegători, iertându-vă unii pe alţii, aşa cum şi Dumnezeu v-a iertat în Cristos!" (4,31-32). Putem să ne întrebăm: câtă amărăciune există în inima noastră? Ce anume o alimentează? Din ce se naşte furia care foarte des creează distanţe între noi şi alimentează mânie şi resentiment? De ce vorbirea de rău în toate declinările sale devine unicul mod pe care-l avem pentru a vorbi despre realitate?

Dacă este adevărat că vrem ca zgomotul războiului să înceteze lăsând loc păcii, atunci fiecare să înceapă de la sine însuşi. Sfântul Paul ne spune clar că bunăvoinţa, milostivirea şi iertarea sunt medicamentul pe care-l avem pentru a construi pacea.

Bunăvoinţa înseamnă a alege mereu modalitatea binelui pentru a ne raporta între noi. Nu există numai violenţa armelor, există violenţa verbală, violenţa psihologică, violenţa abuzului de putere, violenţa ascunsă a bârfelor, care fac atât de mult rău şi distrug atât de mult. În faţa Principelui păcii care vine în lume, să depunem orice armă de orice gen. Fiecare să nu profite de propria poziţie şi de propriul rol pentru a-l mortifica pe celălalt.

Milostivirea înseamnă a accepta că şi celălalt poate avea limitele sale. Şi în acest caz este corect să admitem că persoane şi instituţii, tocmai pentru că sunt umane, sunt şi limitate. O Biserică pură pentru cei puri este numai repropunerea ereziei catarilor. Dacă n-ar fi aşa, Evanghelia, şi Biblia în general, nu ne-ar fi relatat limite şi defecte ale multora pe care noi îi recunoaştem astăzi ca sfinţi.

În sfârşit iertarea înseamnă a acorda mereu o altă posibilitate, adică a înţelege că devenim sfinţi prin tentative. Dumnezeu face astfel cu fiecare dintre noi, ne iartă mereu, ne repune mereu pe picioare şi ne dă încă o altă posibilitate. Între noi trebuie să fie aşa. Fraţilor şi surorilor, Dumnezeu nu încetează niciodată să ierte, noi suntem cei care încetăm să cerem iertare.

Fiecare război pentru a fi stins are nevoie de iertare, altminteri dreptatea devine răzbunare, iar iubirea este recunoscută numai ca o formă de slăbiciune.

Dumnezeu s-a făcut prunc, şi acest prunc, devenit mare, s-a lăsat pironit pe cruce. Nu există lucru mai slab decât un om răstignit, şi totuşi în acea slăbiciune s-a manifestat atotputernicia lui Dumnezeu. În iertare acţionează mereu atotputernicia lui Dumnezeu. Recunoştinţa, convertirea şi pacea să fie aşadar darurile acestui Crăciun.

Urez tuturor Crăciun fericit! Şi încă o dată vă cer să nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 439.