Acele lacrimi asupra omenirii

de Mons. Gjergj Meta
episcop de Rreshen (Albania)

Nu am putut să nu alătur lacrimile Papei Francisc în Piazza di Spagna, în timp ce la picioarele Neprihănitei implora darul păcii pentru Ucraina, la lacrimile lui Isus asupra Ierusalimului, cetatea păcii. În acele lacrimi erau atâta amărăciune şi părere de rău pentru suferinţele ucrainenilor. Am observat într-un prim moment ceva ca neputinţă şi fragilitate a unui om care are numai rugăciunea în faţa celui care are arme şi putere.

Dar în acelaşi timp acolo, în acea clipă necontrolabilă de papa, era şi ceva în plus decât un simplu plâns. Lacrimile papei erau invocatoare, lacrimi de rugăciune, aproape cerşetoare, care adunau într-o clipă, ca într-un vas, şi le vărsau din ochii săi, lacrimile atâtor bărbaţi şi femei care trăiesc drama războiului, pierderea celor dragi ai lor şi mai ales pierderea unei vieţi senine şi demne.

Papa, în faţa telecamerelor, reprezenta o omenire încercată de rău, pe care noi îl provocăm unii altora, dar în acelaşi timp era o omenire invocatoare şi în rugăciune şi de aceea cu speranţă. Era un act de mijlocire făcut din lacrimi pentru toată omenirea. În acel plâns era cu adevărat toată omenirea care geme şi suferă de fiecare dată când ne facem război şi ne facem rău reciproc.

Timpuri dificile cu siguranţă pentru toţi. Adesea nu ştim ce direcţie vor urma atât în lume, cât şi în Biserică. Când iată acele lacrimi invocatoare ale papei ne amintesc iarăşi că dimensiunea interiorităţii este aceea care ne va salva, pentru că prin coborârea în interiorul nostru putem observa frumuseţea, în pofida urâţeniei răului; putem observa culorile speranţei în locul cenuşiului disperării semănat de ura şi de aroganţa celor puternici. Sunt gesturi care ne indică o direcţie.

S-a întâmplat altă dată, în Piaţa "Sfântul Petru", goală din cauza pandemiei. O imagine puternică ce ne-a înduioşat pe toţi, în cele mai răspândite locuri de pe pământ, în timp ce priveam cu ochii îndreptaţi spre televizor. Aceste semne sunt destinate să rămână în imaginarul omenirii şi mai ales al creştinilor, ca acelea al lui Francisc de Assisi, al Maicii Tereza sau al lui Ioan Paul al II-lea, sau ca acela al Cuvântului întronat la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican. Sunt semne care impresionează mai mult decât orice cuvânt sau discurs. Şi mai mult decât atâta diplomaţie şi "lobby" internaţionale.

Omenirea de astăzi, adesea rod al mentalităţii ştiinţifice, mentalitate în anumite aspecte arogantă şi aproape totalizatoare, are nevoie, ca şi pământul uscat de apă, de semne care amintesc omului ceva dincolo de calcul şi măsurare; care îi amintesc întocmai transcendenţa sau, dacă vrem s-o spunem cu limbajul fenomenologiei, lumea vieţii, care se află dincolo de ceea ce poate fi obţinut numai de eforturile noastre şi numai de raţiunea noastră.

La picioarele Mamei Neprihănite, Papa Francisc ne înmânează imaginea puternică şi în acelaşi timp fragilă a lacrimilor. În faţa cui dacă nu a Celei care primeşte voinţa lui Dumnezeu ca slujitoare umilă, adică femeie fragilă, ca femeie de pe pământ care răspunde cerului: Fiat! Şi astăzi putem învăţa măreţia fragilităţii rugătoare care devine putere a lui Dumnezeu. Asta ne învaţă Mama şi asta ne învaţă Papa Francisc în faţa ei în rugăciune.

Şi asta ne învaţă Naşterea Dumnezeului făcut om, coborât pe pământ şi devenit fragil, pentru a reconcilia şi a demonstra calea de a fi om autentic.

(După L'Osservatore Romano, 15 decembrie 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 382.