Figuri din Advent. Se termină timpul promisiunilor care în sfârşit se împlinesc

"Nu s-a ridicat unul mai mare ca Ioan Botezătorul"

de Simone Caleffi

"Dumnezeu a stabilit un timp pentru promisiunile sale şi un timp pentru a împlini ceea ce a promis. Timpul promisiunilor era timpul profeţilor până la Ioan Botezătorul; începând de la el şi până la sfârşit, este timpul împlinirii a ceea ce a fost promis". Sfântul Augustin, în Comentariu asupra psalmilor, aşa ne prezintă o altă figură centrală, după profetul Isaia şi Maria Preasfântă, pe care Biserica ne-o dăruieşte pentru a nu ne simţi singuri pe drumul Adventului. Poporul creştin este chemat să meargă în spirit pe malurile râului Iordan şi cu intensitate se abandonează atmosferei de aşteptare bucuroasă şi de invitaţie severă la convertire, valabilă pentru toate timpurile. Cine este Ioan? Tot episcopul de Hipona, în Predica 293, spune că "Ioan era vocea, însă Domnul la început era Cuvântul (In 1,1). Ioan, o voce pentru un timp; Cristos, Cuvântul veşnic de la început".

"Nu s-a ridicat unul mai mare decât Ioan Botezătorul" (Mt 11,11), spune Isus, dar de ce este mare Botezătorul? Pentru că se face mic, pentru că fuge de ispita de a se lărgi şi de a obţine credit. Ioan apare, astfel, ca acel slujitor inutil din Evanghelie care este însă esenţial, pentru ca să se poată răspândi mai bine Cuvântul cu o voce credibilă ca a sa. Această voce ne invită să pregătim calea pentru Dumnezeul care vine şi, "Pregătiţi calea Domnului, ca şi cum ar spune: Eu răsun ca să-l introduc în inimă pe el, însă el nu va binevoi să vină, dacă voi nu-i pregătiţi calea". Să netezim munţii orgoliului şi mândriei, să umplem văile golurilor non-sensului. "Ce înseamnă: Pregătiţi calea, dacă nu: Rugaţi-vă cum trebuie? Ce înseamnă: Pregătiţi calea, dacă nu: Să aveţi gânduri umile? Primiţi de la el un exemplu de umilinţă. Este luat drept Cristos, dar el spune că nu este cel pe care cred ei îl cred şi nu profită de greşeala altora, pentru o afirmare personală. Dacă ar fi spus: Eu sunt Cristos, ar fi fost crezut cu uşurinţă, pentru că era crezut chiar înainte de a vorbi. Dar nu a spus: s-a făcut cunoscut, s-a definit, s-a umilit. A văzut unde se află mântuirea: a înţeles că nu este decât o lampă şi s-a temut să nu fie stins de vântul mândriei". Pentru a combate această ispită a decis să poarte "o haină din păr de cămilă", să mănânce "lăcuste şi miere sălbatică" (Mt 3,4), să invite pe toţi la convertire, semnificând, astfel, că avea nevoie şi el, mai ales atunci când, mai mult decât pe drept, să se lase cuprins de îndoială. Dat fiind că Isus nu pare să corespundă pretenţiilor mesianice îi trimite să întreabă dacă era el cu adevărat. În schimb tocmai Ioan era crezut ca acela care trebuia să vină, chiar dacă în mai multe rânduri neagă cu este el. El este vocea, nu cuvântul; candela, nu lumina; prietenul, nu mirele; precursorul, nu unsul Domnului. Este clar ceea ce contează. "Dacă iei cuvântul, ce mai este vocea? Acolo unde nu este nimic de înţeles, este un sunet gol. Vocea fără cuvânt loveşte urechea, dar nu edifică inima. (...) Dacă mă gândesc la ceea ce spun, cuvântul este deja în inima mea, dar atunci când vreau să-ţi vorbesc, caut modul în care să pot trece în inima ta ceea ce este în inima mea. Când caut modul în care poate să ajungă la tine şi să se stabilească în inima ta cuvântul care este deja în inima mea, mă folosesc de voce şi, cu această voce, îţi vorbesc ţie: sunetul vocii duce până la tine ideea conţinută în cuvânt; este adevărat că atunci sunetul se stinge, însă cuvântul pe care sunetul l-a condus până la tine, este de acum în inima ta, fără să o fi părăsit pe a mea".

Augustin ne face să înţelegem, cu demonstraţia sa, că Ioan avea o perfectă autoconştiinţă despre sine, în timp ce una din dramele epocii noastre este ori a ne considera ceea ce nu suntem (dându-ne aere şi o importanţă excesivă), să ne considerăm superiori sau mai buni decât alţii, ori să ne subevaluăm, să ne credem buni de nimic şi să ne pierdem într-o deprimare care ne face să uităm că suntem fii ai regelui. În schimb, în Botezătorul, "sunetul vocii pentru a-şi împlini misiunea şi a dispărut, parcă spunând: Această bucurie a mea este acum deplină (In 3,29). Să păstrăm cuvântul, să nu lăsăm să plece cuvântul zămislit în inima noastră". Sfântul episcop de Hipona insistă în a ne avertiza să înţelegem bine activitatea acestui ilustru văr al lui Isus: "Vrei să vezi cum se îndepărtează vocea, în timp ce rămâne dumnezeirea Cuvântului? Unde este acum botezul lui Ioan? Şi-a îndeplinit misiunea şi a dispărut. Acum se înmulţeşte Botezul lui Cristos. Noi toţi credem în Cristos, sperăm mântuirea în Cristos: aceasta a voit vocea să se facă auzit". De fapt, Ioan a pregătit inimile pentru venirea Fiului lui Dumnezeu, chemându-i la pocăinţă, care este transformarea intimă şi radicală a spiritului, schimbarea vieţii prin recunoaşterea şi mărturisirea propriilor păcate. A făcut să se simtă iminenţa judecăţii lui Dumnezeu, severitatea sa care duce la lumină, din ascunzişurile conştiinţei, toate şi tot adevărul; care nu admite ambiguitate şi duplicitate şi nu tolerează pretenţii şi laude. După el avea să vină Mesia, Domnul Isus, ca să reînnoiască inimile cu Duhul Sfânt, ca să aducă împărăţia lui Dumnezeu.

Aşa cum a spus, în urmă cu două duminici, Papa Francisc în alocuţiunea care însoţea recitarea lui Angelus, Ioan "predica apropierea împărăţiei. Aşadar un om auster şi radical, care la prima vedere ne poate apare un pic dur şi să insufle o anumită teamă. Dar atunci ne întrebăm: de ce îl propune Biserica în fiecare an ca principal însoţitor de călătorie în acest timp de Advent? Ce se ascunde în spatele severităţii sale, în spatele durităţii sale aparente? Care este secretul lui Ioan? Care este mesajul pe care Biserica ni-l dă astăzi cu Ioan?"

Răspunsul este surprinzător: "În realitate Botezătorul, mai mult decât un om dur, este un om alergic la duplicitate. De exemplu, când se apropie de el farisei şi saducei, cunoscuţi pentru ipocrizia lor, «reacţia sa alergică" este foarte puternică! De fapt, unii dintre ei probabil că mergeau la el din curiozitate sau din oportunism, pentru că Ioan devenise foarte popular. Acei farisei şi saducei se simţeau în ordine şi, în faţa apelului biciuitor al Botezătorului, se justificau spunând: «Îl avem ca tată pe Abraham» (v. 9). Astfel, printre duplicităţi şi îngâmfare, nu percepeau ocazia de har, oportunitatea de a începe o viaţă nouă; erau închişi în îngâmfarea că sunt drepţi. De aceea Ioan le spune: «Faceţi deci rod vrednic de convertire» (v. 8). Este un strigăt de iubire, ca acela al unui tată care-l vede pe copil ruinându-se şi îi spune: «Nu arunca viaţa ta!»".

Nu a apus valoarea mesajului şi avertismentului lui Ioan Botezătorul. A-l reasculta înseamnă a reexamina propria conduită; a vedea dacă ea l-a primit pe Duhul lui Cristos şi împărăţia cerurilor; dacă convertirea şi botezul sunt evidente în "roadele bune"; de asemenea, dacă ne dispunem la comemorarea eficace a Crăciunului şi mai ales la venirea definitivă a Domnului.

(După L'Osservatore Romano, 14 decembrie 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 275.