Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 30 noiembrie 2022

Cateheze despre discernământ: 10. Mângâierea autentică

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuând reflecţia noastre despre discernământ, şi îndeosebi despre experienţa spirituală numită "mângâiere", despre care am vorbit miercurea trecută, ne întrebăm: cum se recunoaşte adevărata mângâiere? Este o întrebare foarte importantă pentru un discernământ bun, pentru a nu fi înşelaţi în căutarea adevăratului nostru bine.

Putem găsi câteva criterii într-un text din Exerciţii spirituale de Sfântul Ignaţiu de Loyola. "Dacă în gânduri totul este bun - spune Sfântul Ignaţiu - începutul, mijlocul şi sfârşitul, şi dacă totul este orientat spre bine, acesta este un semn al îngerului bun. În schimb se poate întâmpla ca în cursul gândurilor să se prezinte vreun lucru rău sau distractiv sau mai puţin bun decât acela pe care sufletul şi-a propus înainte să-l facă, sau ceva care slăbeşte sufletul, îl face neliniştit, îl pune în agitaţie şi îi ia pacea, îi ia liniştea şi calmul pe care le avea înainte: atunci acesta este un semn clar că acele gânduri provin de la duhul rău" (nr. 333). Pentru că este adevărat: există o adevărată mângâiere, dar există şi mângâieri care nu sunt adevărate. Şi pentru aceasta trebuie înţeles bine parcursul mângâierii: cum merge şi unde mă duce? Dacă mă duce la un lucru care merge mai puţin, care nu este bun, mângâierea nu este adevărată, este "prefăcută", să spunem aşa.

Şi acestea sunt indicaţii preţioase, care merită un scurt comentariu. Ce înseamnă că începutul este orientat spre bine, cum spune Sfântul Ignaţiu despre o mângâiere bună? De exemplu, am gândul de a mă ruga, şi observ că este însoţit de afect faţă de Domnul şi faţă de aproapele, invită să fac gesturi de generozitate, de caritate: este un început bun. În schimb, se poate întâmpla ca acel gând să apară pentru a evita o muncă sau o misiune care mi-a fost încredinţată: de fiecare dată când trebuie să spăl vasele sau să fac curăţenie în casă, îmi vine o mare voinţă de a începe să mă rog! Se întâmplă asta, în conventuri. Dar rugăciunea nu este o fugă de propriile îndatoriri, dimpotrivă este un ajutor pentru a realiza acel bine pe care suntem chemaţi să-l facem, aici şi acum. Asta cu privire la început.

Apoi este mijlocul: Sfântul Ignaţiu spunea că începutul, mijlocul şi sfârşitul trebuie să fie bune. Începutul este acesta: eu am voinţa de a mă ruga pentru a nu spăla vasele: mergi, spală vasele şi după aceea mergi ca să te rogi. Apoi este mijlocul, şi anume ceea ce vine după aceea, ceea ce urmează după acel gând. Rămânând la exemplul precedent, dacă încep să mă rog şi, aşa cum face fariseul din parabolă (cf. Lc 18,9-14), tind să mă complac de mine însumi şi să-i dispreţuiesc pe ceilalţi, eventual cu suflet supărat şi acid, atunci acestea sunt semne că duhul rău a folosit acel gând ca pe o cheie de acces pentru a intra în inima mea şi a-mi transmite sentimentele sale. Dacă eu merg să mă rog şi îmi vine în minte cel al fariseului vestit - "îţi mulţumesc, Doamne, pentru că eu mă rog, nu sunt ca alţii care nu te caută, nu se roagă" - acolo, rugăciunea aceea se termină rău. Acea mângâiere de a ne ruga este pentru a ne simţi un păun în faţa lui Dumnezeu. Şi acesta este mijlocul care nu merge.

Şi apoi este sfârşitul: începutul, mijlocul şi sfârşitul. Sfârşitul este un aspect pe care deja l-am întâlnit, adică: unde mă duce un gând? De exemplu, unde mă duce gândul de a mă ruga. De exemplu, aici se poate întâmpla ca să mă angajez până la capăt pentru o operă frumoasă şi meritorie, dar asta mă determină să nu mă mai rog, pentru că sunt ocupat cu atâtea treburi, mă descopăr tot mai agresiv şi răutăcios, consider că totul depinde de mine, până la pierderea încrederii în Dumnezeu. Aici în mod evident există acţiunea duhului rău. Eu încep să mă rog, apoi în rugăciune mă simt atotputernic, că totul trebuie să fie în mâinile mele pentru că eu sunt singurul, singura care ştie să ducă lucrurile înainte: evident nu există duhul bun acolo. Trebuie examinat bine parcursul sentimentelor noastre şi parcursul sentimentelor bune, al mângâierii, în momentul în care eu vreau să fac ceva. Cum este începutul, cum este mijlocul şi cum este sfârşitul.

Stilul duşmanului - când vorbim despre duşman, vorbim despre diavol, pentru că diavolul există, este! - stilul său, ştim asta, este să se prezinte în manieră ascunsă, mascată: porneşte de la ceea ce ne stă mai mult la inimă şi apoi ne atrage la sine, puţin câte puţin: răul intră pe ascuns, fără ca persoana să-şi dea seama de asta. Şi cu timpul suavitatea devine duritate: acel gând se revelează cum este el cu adevărat.

De aici importanţa acestei răbdătoare dar indispensabile examinări a originii şi a adevărului propriilor gânduri; este o invitaţie de a învăţa din experienţe, din ceea ce ni se întâmplă, pentru a nu continua să repetăm aceleaşi greşeli. Cu cât ne cunoaştem mai mult pe noi înşine, cu atât mai mult simţim pe unde intră duhul rău, "password"-urile (parolele) sale, uşile de intrare ale inimii noastre, care sunt punctele asupra cărora suntem mai sensibili, aşa încât să fim atenţi la ele pentru viitor. Fiecare dintre noi are punctele mai sensibile, punctele mai slabe ale propriei personalităţi: şi pe acolo intră duhul rău şi ne duce pe drumul incorect, sau ne ia de pe adevăratul drum corect. Merg să mă rog, dar mă ia din rugăciune.

Exemplele ar putea fi multiplicate după plăcere, reflectând asupra zilelor noastre. Pentru aceasta este aşa de importantă examinarea zilnică a conştiinţei: înainte de a termina ziua, să ne oprim un pic. Ce s-a întâmplat? Nu în ziare, nu în viaţă: ce s-a întâmplat în inima mea? Inima mea a fost atentă? A crescut? A fost un drum care a trecut în întregime, fără să ştiu? Ce s-a întâmplat în inima mea? Şi această examinare este importantă, este truda preţioasă de a reciti viaţa sub un punct de vedere deosebit. Să ne dăm seama de ceea ce este important, este semn că harul lui Dumnezeu lucrează în noi, ajutându-ne să creştem în libertate şi conştiinţă. Noi nu suntem singuri: Duhul Sfânt este cu noi. Vedem cum au mers lucrurile.

Mângâierea autentică este un soi de confirmare a faptului că facem ceea ce Dumnezeu vrea de la noi, că mergem pe căile sale, adică pe căile vieţii, bucuriei, păcii. De fapt, discernământul nu se referă pur şi simplu numai la bine sau la binele maxim posibil, ci la ceea ce este bine pentru mine aici şi acum: la asta sunt chemat să cresc, punând limite altor propuneri, atrăgătoare dar ireale, pentru a nu fi înşelat în căutarea adevăratului bine.

Fraţilor şi surorilor, trebuie să înţeleg, să merg înainte în a înţelege ce se întâmplă în inima mea. Şi pentru asta e nevoie de examinarea conştiinţei, pentru a vedea ce se întâmplă astăzi. "Astăzi m-am înfuriat acolo, nu am făcut acel lucru...": dar de ce? A merge dincolo de motiv înseamnă a căuta rădăcina acestor greşeli. "Dar, astăzi am fost fericit dar eram plictisit pentru că trebuia să-i ajută pe oamenii aceia, dar la sfârşit m-am simţit plin, plină pentru acel ajutor": şi este Duhul Sfânt. A învăţa să citim în cartea inimii noastre ce s-a întâmplat în timpul zilei. Faceţi asta, numai două minute, dar vă va face bine, vă asigur.

_______________

Astăzi celebrăm sărbătoarea sfântului apostol Andrei, fratele lui Simon Petru, patron al Bisericii care este în Constantinopol, unde a mers, ca de obicei, o delegaţie a Sfântului Scaun. Doresc să exprim afectul meu special fratelui drag patriarhul Bartolomeu I şi întregii Biserici din Constantinopol. Mijlocirea sfinţilor fraţi apostoli Petru şi Andrei să acorde repede Bisericii să se bucure pe deplin de unitatea sa şi pacea lumii întregi, în special în acest moment iubitei şi martirizatei Ucraina, mereu în inima noastră şi în rugăciunile noastre.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 327.