Scrisoarea Sfântului Părinte Francisc adresată poporului ucrainean la nouă luni de la izbucnirea războiului

Iubiţi fraţi şi surori ucraineni!

Asupra pământului vostru, de nouă luni, s-a dezlănţuit nebunia absurdă a războiului. Pe cerul vostru răsună fără încetare zgomotul sinistru al exploziilor şi sunetul neliniştitor al sirenelor. Oraşele voastre sunt bombardate de bombe în timp ce ploi de rachete provoacă moarte, distrugere şi durere, foame, sete şi frig. În străzile voastre atâţia au trebuit să fugă, lăsând în urmă casele şi pe cei dragi. Alături de marile voastre fluvii curg în fiecare zi fluvii de sânge şi de lacrimi.

Eu aş vrea să unesc lacrimile mele cu ale voastre şi să vă spun că nu este zi în care să nu fiu aproape de voi şi să vă port în inima mea şi în rugăciunea mea. Durerea voastră este durerea mea. În crucea lui Isus astăzi vă văd pe voi, pe voi care suferiţi teroarea dezlănţuită de această agresiune. Da, crucea care l-a torturat pe Domnul retrăieşte în torturile găsite asupra cadavrelor, în gropile comune descoperite în diferite oraşe, în acele şi în multe alte imagini sângeroase care ne-au intrat în suflet, care fac să înălţăm un strigăt: de ce? Cum pot oamenii să-i trateze astfel pe alţi oameni?

În mintea mea revin multe istorii tragice despre care ajung la cunoştinţă. Înainte de toate cele ale celor mici: câţi copii ucişi, răniţi sau râmaşi orfani, smulşi de la mamele lor! Plâng cu voi pentru fiecare micuţ care, din cauza acestui război, şi-a pierdut viaţa, precum Kira la Odessa, precum Lisa la Viniţa, şi precum sute de alţi copii: în fiecare dintre ei este înfrântă întreaga omenire. Acum ei sunt în sânul lui Dumnezeu, văd suferinţele voastre şi se roagă pentru ca să se termine. Dar cum să nu simţim angoasă pentru ei şi pentru cei care, mici şi mari, au fost deportaţi? Este incalculabilă durerea mamelor ucrainene.

Apoi mă gândesc la voi, tineriilor, care pentru a apăra curajos patria a trebuit să luaţi arma în mână în locul viselor pe care le-aţi cultivat pentru viitor; mă gândesc la voi, soţiilor, care i-aţi pierdut pe soţii voştri şi muşcându-vă buzele continuaţi în tăcere, cu demnitate şi determinare, să faceţi orice sacrificiu pentru copiii voştri; la voi, adulţilor, care încercaţi în orice mod să-i protejaţi pe cei dragi ai voştri; la voi, bătrânilor, care în loc de a petrece un apus senin aţi fost aruncaţi în noaptea întunecată a războiului; la voi, femeilor care aţi îndurat violenţe şi purtaţi mari greutăţi în inimă; la voi, cei răniţi în suflet şi în trup. Mă gândesc la voi şi vă sunt aproape cu afect şi cu admiraţie pentru modul în care înfruntaţi încercări aşa de dure.

Şi mă gândesc la voi, voluntarilor, care vă dedicaţi în fiecare zi pentru popor; şi la voi, păstori ai poporului sfânt al lui Dumnezeu, care - adesea cu risc mare pentru integritatea voastră fizică - aţi rămas alături de oameni, ducând mângâierea lui Dumnezeu şi solidaritatea fraţilor, transformând cu creativitate locuri comunitare şi conventuri în locuri de cazare unde să oferiţi ospitalitate, ajutor şi hrană celor care se află în condiţii dificile. De asemenea, mă gândesc la refugiaţi şi la evacuaţii interni, care se află departe de locuinţele lor, dintre care multe sunt distruse; şi la autorităţi, pentru care mă rog: asupra lor apasă datoria de a guverna ţara în timpuri tragice şi de a lua decizii clarvăzătoare pentru pace şi pentru a dezvolta economia în timpul distrugerii atâtor infrastructuri vitale, în oraşe ca şi în sate.

Iubiţi fraţi şi surori, în toată această mare de rău şi de durere - la nouăzeci de ani de la genocidul teribil de la Holodomor -, vă admir fervoarea voastră bună. Chiar şi în tragedia imensă pe care o îndură, poporul ucrainean niciodată nu s-a descurajat sau abandonat în faţa compătimirii. Lumea a recunoscut un popor curajos şi puternic, un popor care suferă şi se roagă, plânge şi luptă, rezistă şi speră: un popor nobil şi martir. Eu continui să fiu aproape de voi, cu inima şi cu rugăciunea, cu atenţia umanitară, pentru ca să vă simţiţi însoţiţi, pentru ca să nu ne obişnuim cu războiul, pentru ca să nu fiţi lăsaţi singuri astăzi şi mai ales mâine, când va veni probabil ispita de a uita suferinţele voastre.

În aceste luni, în care rigiditatea climei face şi mai tragic ceea ce trăiţi acum, aş vrea ca afectul Bisericii, forţa rugăciunii, binele pe care vi-l vor foarte mulţi fraţi şi surori din orice latitudine să fie mângâieri asupra feţei voastre. Peste câteva săptămâni va fi Crăciunul şi zgomotul suferinţei se va simţi şi mai mult. Dar aş vrea să mă întorc cu voi la Betleem, la încercarea pe care Sfânta Familie a trebuit s-o înfrunte în noaptea aceea, care părea numai rece şi întunecată. În schimb, lumina a venit: nu de la oameni, ci de la Dumnezeu; nu de la pământ, ci de la cer.

Mama sa şi a noastră, Sfânta Fecioară Maria, să vegheze asupra voastră. Inimii sale Neprihănite, în unire cu episcopii din lume, am consacrat Biserica şi omenirea, îndeosebi ţara voastră şi Rusia. Inimii sale de mamă îi prezint suferinţele voastre şi lacrimile voastre. Ei care, aşa cum a scris un mare fiu al ţării voastre, "l-a adus pe Dumnezeu în lumea noastră", să nu încetăm să-i cerem darul suspinat al păcii, având certitudinea că "pentru Dumnezeu nimic nu este imposibil" (Lc 1,37). El să dea împlinire aşteptărilor juste ale inimilor voastre, să vindece rănile voastre şi să vă dăruiască mângâierea sa. Eu sunt cu voi, mă rog pentru voi şi vă cer să vă rugaţi pentru mine.

Domnul să vă binecuvânteze şi Sfânta Fecioară Maria să vă păzească.

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 24 noiembrie 2022

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 311.