Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 23 noiembrie 2022

Cateheze despre discernământ: 9. Mângâierea

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuăm catehezele despre discernământul spiritului: cum să discernem ceea ce se întâmplă în inima noastră, în sufletul nostru. Şi după ce am luat în considerare câteva aspecte ale dezolării - acel întuneric al sufletului - astăzi vorbim despre mângâiere, care ar fi lumina sufletului, şi care este un alt element important pentru discernământ, şi care nu trebuie considerată absolut sigură, pentru că se poate presta la echivocuri. Noi trebuie să înţelegem ce este mângâierea, aşa cum am încercat să înţelegem bine ce este dezolarea.

Ce este mângâierea spirituală? Este o experienţă de bucurie interioară, care permite să vedem prezenţa lui Dumnezeu în toate lucrurile; ea întăreşte credinţa şi speranţa, precum şi capacitatea de a face binele. Persoana care trăieşte mângâierea nu capitulează în faţa dificultăţilor, pentru că experimentează o pace mai puternică decât încercarea. Aşadar, este vorba de un mare dar pentru viaţa spirituală şi pentru viaţă în ansamblul ei. Şi a trăi această bucurie interioară.

Mângâierea este o mişcare intimă, care atinge profunzimea fiinţei noastre. Nu este senzaţională, ci este suavă, delicată, ca o picătură de apă pe un burete (cf. Sf. Ignaţiu de Loyola, Exerciţii spirituale, 335): persoana se simte învăluită de prezenţa lui Dumnezeu, într-o manieră care respectă mereu propria libertate. Niciodată nu este ceva distonat care încearcă să forţeze voinţa noastră, nu este nici o euforie trecătoare: dimpotrivă, aşa cum am văzut, şi durerea - de exemplu pentru propriile păcate - poate să devină motiv de mângâiere.

Să ne gândim la experienţa trăită de Sfântul Augustin când vorbeşte cu mama Monica despre frumuseţea vieţii veşnice; sau la bucuria perfectă a Sfântului Francisc - de altfel asociată la multe situaţii foarte dure de suportat -; şi să ne gândim la atâţia sfinţi şi sfinte care au ştiut să facă lucruri mari, nu pentru că se considerau buni şi capabili, ci pentru că au fost cuceriţi de dulceaţa pacificatoare a iubirii lui Dumnezeu. Este pacea pe care o observa în el însuşi cu uimire Sfântul Ignaţiu atunci când citea vieţile sfinţilor. A fi mângâiat înseamnă a fi în pace cu Dumnezeu, a simţi că totul este aranjat în pace, totul este armonios înlăuntrul nostru. Este pacea pe care o simte Edith Stein după convertire; la un an după ce a primit Botezul, ea scrie - aşa spune Edith Stein: "În timp ce mă abandonez acestui sentiment, puţin câte puţin o viaţă nouă începe să mă umple şi - fără nicio tensiune a voinţei mele - să mă împingă spre noi realizări. Acest aflux vital pare să izvorască dintr-o activitate şi dintr-o forţă care nu este a mea şi care, fără a face vreo violenţă la forţa mea, devine activă în mine" (Psicologia e scienze dello spirito, Citt? Nuova, 1996, 116). Adică o pace genuină este o pace care face să răsară sentimentele bune în noi.

Mângâierea se referă înainte de toate la speranţă, este îndreptată spre viitor, pune în mişcare, permite să se ia iniţiative amânate mereu până în acel moment, sau nici măcar imaginate, cum a fost Botezul pentru Edith Stein.

Mângâierea este o astfel de pace, dar nu pentru a rămâne aşezaţi acolo bucurându-ne de ea, nu, îţi dă pacea şi te atrage spre Domnul şi te pune în mişcare pentru a face lucruri, pentru a face lucruri bune. În timp de mângâiere, când noi suntem mângâiaţi, ne vine voinţa de a face mult bine, mereu. În schimb, când este momentul dezolării, ne vine voinţa de a ne închide în noi înşine şi de a nu face nimic. Mângâierea te împinge înainte, în slujba celorlalţi, a societăţii, a persoanelor. Mângâierea spirituală nu este "pilotabilă" - tu nu poţi spune acum ca să vină mângâierea, nu, nu este pilotabilă -, nu este programabilă după plac, este un dar al Duhului Sfânt: permite o familiaritate cu Dumnezeu care pare să anuleze distanţele. Sfânta Tereza a Pruncului Isus, vizitând la paisprezece ani, la Roma, bazilica "Sfânta Cruce din Ierusalim", încearcă să atingă cuiul venerat acolo, unul din acelea cu care a fost răstignit Isus. Tereza simte această ardoare a sa ca un flux de iubire şi de confidenţă. Şi după aceea scrie: "Am fost cu adevărat îndrăzneaţă. Dar Domnul vede adâncul inimilor, ştie că intenţia mea era curată [...]. Acţionam cu El ca o copilă care crede că totul îi este permis şi consideră ca proprii comorile Tatălui" (Manuscris autobiografic, 183). Mângâierea este spontană, te determină să faci totul spontan, ca şi cum am fi copii. Copiii sunt spontani, şi mângâierea te face să fii spontan cu o dulceaţă, cu o pace foarte gravă. O fată de paisprezece ani ne dă o descriere splendidă a mângâierii spirituale: se simte un sentiment de duioşie faţă de Dumnezeu, care ne face curajoşi în dorinţa de a fi părtaşi de însăşi viaţa sa, de a face ceea ce îi este plăcut, pentru că ne simţim familiari cu el, simţim că este casa noastră casa lui, ne simţim primiţi, iubiţi, reîmprospătaţi. Cu această mângâiere nu capitulăm în faţa dificultăţilor: de fapt, cu aceeaşi îndrăzneală, Tereza va cere papei permisiunea de a intra în Carmel, deşi era prea tânără, şi va fi ascultată. Ce înseamnă asta? Înseamnă că mângâierea ne face îndrăzneţi: când noi suntem în timp de întuneric, de dezolare, şi ne gândim: "Acest lucru nu sunt capabil să-l fac". Te aruncă jos dezolarea, te face să vezi totul întunecat: "Nu, eu nu pot să fac, n-o voi face". În schimb, în timp de mângâiere, vezi aceleaşi lucruri în mod diferit şi spui: "Nu, eu merg înainte, eu fac asta". "Dar eşti sigur?". "Eu simt forţa lui Dumnezeu şi merg înainte". Şi astfel mângâierea te împinge să mergi înainte şi să faci lucruri pe care în timp de dezolare tu nu ai fii capabil să le faci; te împinge să faci primul pas. Aceasta este frumuseţea mângâierii.

Dar să fim atenţi. Trebuie să distingem bine mângâierea care este a lui Dumnezeu de mângâierile false. În viaţa spirituală se întâmplă ceva asemănător cu ceea ce se întâmplă în producţiile umane: există originalele şi există imitările. Dacă mângâierea autentică este ca o picătură pe un burete, este suavă şi intimă, imitările sale sunt mai zgomotoase şi senzaţionale, sunt pur entuziasm, sunt focuri de paie, fără consistenţă, ne duc să ne concentrăm pe noi înşine, şi să nu ne îngrijim de ceilalţi. La sfârşit mângâierea falsă ne lasă goi, departe de centrul existenţei noastre. Pentru aceasta, atunci când noi ne simţim fericiţi, în pace, suntem capabili să facem orice lucru. Dar să nu confundăm acea pace cu un entuziasm trecător, pentru că astăzi entuziasmul există, după aceea cade şi nu mai există.

Pentru aceasta trebuie făcut discernământ, şi atunci când ne simţim mângâiaţi. Pentru că mângâierea falsă poate să devină un pericol, dacă o căutăm ca scop în sine, în mod obsesiv, şi uitând de Domnul. Cum ar spune Sfântul Bernard, se caută mângâierile lui Dumnezeu şi nu este căutat Dumnezeul mângâierilor. Noi trebuie să-l căutăm pe Domnul şi Domnul, cu prezenţa sa, ne mângâie, ne face să mergem înainte. Şi să nu-l căutăm pe Domnul care ne aduce mângâierile pentru acest substrat: nu, asta nu merge, nu trebuie să fim interesaţi de asta. Este dinamica pruncului despre care vorbeam data trecută, care îi caută pe părinţi numai pentru a avea de la ei lucruri, dar nu pentru ei înşişi: merge din interes. "Tată, mamă". Şi copiii ştiu să facă asta, ştiu să se joace şi când familia este dezbinată, şi au această obişnuinţă de a căuta acolo şi de a căuta aici, asta nu face bine, asta nu este mângâiere, acela este interes. Şi noi riscăm să trăim relaţia cu Dumnezeu în mod infantil, căutând interesul nostru, căutând să-l reducem pe Dumnezeu la un obiect la uzul şi consumul nostru, pierzând darul cel mai frumos care este el însuşi. astfel mergem înainte în viaţa noastră, care înaintează printre mângâierile lui Dumnezeu şi dezolările păcatului lumii, dar ştiind să distingem când este o mângâiere a lui Dumnezeu, care îţi dă pace până în adâncul sufletului, de atunci când este un entuziasm trecător care nu este rău, dar nu este mângâierea lui Dumnezeu.

_______________

APELURI

În orele trecute Insula Java, în Indonezia, a fost lovită de un cutremur puternic. Exprim apropierea mea de acea populaţie iubită şi mă rog pentru cei morţi şi pentru cei răniţi.

Duminica trecută la Kalongo, în Uganda, a fost beatificat părintele Giuseppe Ambrosoli, misionar combonian, preot şi medic. Născut în Dieceza de Como, a murit în Uganda în 1987 după ce şi-a dedicat viaţa pentru cei bolnavi, în care vedea faţa lui Cristos. Mărturia sa extraordinară să ne ajute pe fiecare dintre noi să fim semn al unei Biserici "în ieşire". Aplauze pentru noul fericit!

Doresc să trimit salutul meu jucătorilor, suporterilor şi spectatorilor care urmăresc, din diferitele continente, campionatul mondial de fotbal, care se joacă în Qatar. Fie ca acest eveniment important să fie ocazie de întâlnire şi de armonie între naţiuni, favorizând fraternitatea şi pacea între popoare. Să ne rugăm pentru pacea în lume şi pentru sfârşitul tuturor conflictelor, cu un gând deosebit pentru suferinţele teribile ale iubitului şi martirizatului popor ucrainean. În această privinţă, sâmbăta viitoare este aniversarea genocidului teribil din Holodomor, exterminarea prin foamete în 1932-1933 cauzată în mod artificial de Stalin în Ucraina. Să ne rugăm pentru victimele acestui genocid şi să ne rugăm pentru atâţia ucraineni, copii, femei şi bătrâni, prunci, care astăzi îndură martiriul agresiunii.

Ziua Mondială a Pescuitului, celebrată alaltăieri, să poată favoriza sustenabilitatea în pescuit şi în acvacultură, prin respectarea drepturilor pescarilor, care cu munca lor contribuie la siguranţa alimentară, la hrănire şi la reducerea sărăciei în lume.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 338.