Anul pastoral 2022-2023: "Uniţi în Duhul Sfânt"

Cateheză:

Prezentare biblică a evenimentului Rusaliilor

1. Contextul

Cartea Faptele Apostolilor relatează istoria Bisericii primare, începând cu înălţarea lui Isus la cer (cf. Fap 1,6-11) şi terminând cu sosirea lui Paul la Roma (cf. Fap 28, 16-30). Întreaga naraţiune prezintă cu multe detalii răspândirea lentă şi graduală a mesajului creştin de la Ierusalim până la marginile pământului.

Momentul Rusaliilor din Fap 2,1-13 este un punct de sosire, care a fost anticipat la sfârşitul Evangheliei lui Luca şi relatat la începutul cărţii Faptele Apostolilor: promisiunea făcută de Isus înviat a fost tocmai darul revărsării Duhului (cf. Lc 24,49; Fap 1,2.8). Aşteptarea se termină odată cu această coborâre a Duhului, care este la originea Bisericii şi care, în acelaşi timp, îi conferă deschidere spre viitorul ei misionar.

"Când a sosit ziua Rusaliilor" este expresia cu care începe textul din capitolul 2 din Fapte şi care poate fi tradusă şi cu "când s-a împlinit ziua Rusaliilor". Această exprimare dă o nuanţă de solemnitate şi evocă în mintea cititorului imaginea împlinirii promisiunilor făcute de Isus şi anunţate de Scripturile Vechiului Testament. Cuvântul "împlinit" arată că ceva semnificativ s-a întâmplat sau pe cale să se întâmple. Termenul de plinătate revine continuu în Sfânta Scriptură şi indică acţiunea lui Dumnezeu, Dumnezeu ca plinătatea care umple. Orice dar sau experienţă îl lasă pe om nesatisfăcut, dacă nu este umplut de Dumnezeu, singurul care poate răspunde în totalitate exigenţelor omului.

Luca introduce într-un moment istoric determinat aspectele supranaturale ale misterului pascal, căci evenimentul are loc în cadrul sărbătorii Rusaliilor. În sec I d.C. sărbătoarea iudaică comemora deja alianţa sinaitică sau darul Torei. Oferirea şi primirea Torei la Sinai reprezintă acel moment din istoria mântuirii în care Israel a intrat într-o relaţie deosebită de alianţă cu Dumnezeu (cf. Ex 24,1-8).

2. Darul Duhului Sfânt şi naşterea Bisericii

Vorbind despre darul Duhului autorul doreşte mai întâi de toate să sublinieze că avem de-a face cu o manifestare divină. În ziua Rusaliilor prima comunitate creştină a experimentat o revelaţie specială a lui Dumnezeu, care s-a comunicat credincioşilor ca o realitate interioară de lumină, care i-a schimbat, le-a dat putere şi i-a făcut disponibili pentru misiune.

În acel moment - cunoscut în Vechiul Testament sub numele de Sărbătoarea Săptămânilor sau Rusaliile, "toţi erau adunaţi împreună în acelaşi loc" (Fap 2,1). Luca subliniază că erau în rugăciune, în aşteptarea venirii Duhului, după cum şi Isus era în rugăciune când Duhul a coborât asupra lui (cf. Lc 3,21s; Fap 1,14). Textul ne spune că "toţi" erau împreună, dar nu specifică cine erau. Dacă mergem la context, acel "toţi" din v.1 se poate referi fie la cei 120 din Fap 1,15, fie la cei 11 apostoli împreună cu femeile, cu Maria (mama lui Isus) şi cu fraţii lui Isus din Fap 1,13. Câţi erau nu este cel mai important pentru autor, căci el este concentrat pe faptul că cei interesaţi erau împreună în acelaşi loc (cf. 2,1). Pe primul loc este comunitatea adunată, nu cum sau câţi ar fi, şi faptul că erau împreună. La origine comunitatea creştină este caracterizată de o unitate fundamentală care-i conferă şi identitatea, chiar înainte ca Duhul să fie trimis. Nu avem aici niciun principiu selectiv, fapt ce reiese şi din descrierea efectelor: nu doar unii din cei prezenţi reuşesc să înţeleagă cele spuse în propria limbă, ci toţi (cf. Fap 2,6-8). Luca insistă în a-l prezenta pe Duhul ca pe o realitate eclezială (şi nu doar ierarhică) şi o face vorbind de revărsarea asupra tuturor înainte de a-şi îndrepta atenţia asupra grupului de martori (cf. Fap 2,14). Suntem în faţa unui universalism incipient, o prefigurare a adunării tuturor în unicul popor al lui Dumnezeu.

Vocabularul folosit pentru a descrie evenimentul aparţine teofaniilor în general. Evanghelistul Luca foloseşte imagini pe care Vechiul Testament le folosea pentru marile teofanii ale istoriei mântuirii. Realitatea lui Dumnezeu, pentru a putea fi înţeleasă, presupune ajutorul semnelor-simboluri. Autorul compară această manifestare divină cu cea de pe Sinai, însoţită de vuiet şi foc, semne ale transcendenţei lui Dumnezeu.

Termenul "vuiet/vânt" sau "duh" (ruah în ebraică şi pneuma în greacă) au acelaşi înţeles atât în ebraică, cât şi în greacă şi ambele simbolizează prezenţa şi acţiunea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,2;2,7; Ps 33,6; 104,30; 1Regi 19,11-13; Iob 37,10; Is 66,15; In 3,5-8; 20,22). Focul este un alt element tipic al prezenţei lui Dumnezeu. În timpul Exodului Domnul mergea în fruntea poporului evreu într-o coloană de nor în timpul zilei şi într-o coloană de foc în timpul nopţii (cf. Ex 13,21-22). Dumnezeu vorbeşte din mijlocul focului (cf. Dt 4,12; 5,4. 22, 24).

Un prim efect al acţiunii divine este că "toţi au fost umpluţi de Sfântul Duh" în vederea misiunii la care au fost chemaţi (cf. Lc 24,49; Fap 1,8). În al doilea rând, efectul imediat al acţiunii transformatoare a Duhului se manifestă prin darurile limbilor. În acest context, "limbi" înseamnă probabil alte limbi, diferite, ce reprezintă caracterul universal al mesajului evanghelic.

3. Unitatea în Duhul Sfânt

Accentul se mută în vv. 5-13 la mulţimile care trăiesc în Ierusalim. Duhul, care construieşte unitatea, a dat întâlnire acestor mulţimi la Ierusalim (v. 5), un spaţiu deschis în care se află toate popoarele. Darul primit este vorbirea pe înţelesul tuturor. În mai multe rânduri este remarcată uimirea mulţimii (cf. v. 6, 7, 12). Cei de faţă sunt uimiţi nu atât de mult de ceea ce se spune ("lucrările măreţe ale lui Dumnezeu" - v. 11), ci de faptul că ei pot înţelege ceea ce spun aceşti galileeni (cf. v. 7). Luca îi înfăţişează pe iudeii prezenţi la Ierusalim ca văzând şi auzind aceste evenimente. Intenţia lui Luca este de a deschide spre universalism comunitatea de la început, căci evanghelia trebuie să fie înţeleasă în toate limbile şi în toate naţiunile.

Interesant este şi faptul că unitatea se construieşte în multitudinea de limbi: "îi auzim vorbind în limbile noastre despre faptele măreţe ale lui Dumnezeu" (v. 11). Biserica s-a născut universală (=catolică) şi misiunea ei transcende toate diviziunile de limbă şi cultură. Acţiunea Duhului realizează unitatea în diversitatea persoanelor. Închiderile noastre faţă de ceea ce este "diferit" cultural nu sunt dictate de acel Duh unic care tinde să "formeze un singur trup", fără deosebire de iudeu sau grec, sclav sau liber, femeie sau bărbat.

"Darul limbilor" este doar un aspect al acţiunii transformatoare a Duhului Sfânt, pentru că Duhul, pe lângă darul limbilor, îi instruieşte şi pe primii misionari (cf. Fap 8,29; 10,19; 11,12; 13,2); El este forţa decisivă în proclamarea mesajului (cf. Fap 4,31; 6,10; 11,23) şi în convertirea la Cristos (cf. Fap 2,38; 8,15; 10,44; 19,2). De asemenea, dă putere de a îndura persecuţiile (cf. Fap 9,16-17; 13,52) şi rămâne principiul călăuzitor în activitatea misionară a lui Paul (cf. Fap 13,4; 20,22-23; 21,4.11). Duhul Sfânt este principala forţă motrice a evenimentelor decisive din Fapte, cel care deschide Biserica către neamuri (cf. Fap 10,19; 11,12).

4. Concluzie

Viaţa şi misiunea Bisericii stă sub o iniţiativă divină constantă, realizată prin medierea pneumatologică. La baza vieţii Bisericii se află darul escatologic al Duhului Sfânt. Biserica este un permanent eveniment al Rusaliilor. Acţiunea revărsării Duhului este permanentă, ea continuă să fie dăruită lumii. Duhul care se revarsă încontinuu face Biserica permanent nouă. Noutatea este unul din semnele prezenţei şi acţiunii Duhului în Biserică şi în inima omului.

Sr. Iuliana Neculai, NDS

lecturi: 358.