Călătoria apostolică a Sanctităţii Sale Francisc
în Regatul Bahrain
(3-6 noiembrie 2022)

Întâlnire cu tinerii

Şcoala "Preasfânta Inimă a lui Isus", Awali, sâmbătă, 5 noiembrie 2022

Dragi prieteni, fraţilor şi surorilor, bună ziua!

© Vatican Media

Vă mulţumesc că sunteţi aici, din atâtea naţiuni diferite şi cu atâta entuziasm! Aş vrea să-i mulţumesc sorei Rosalyn pentru cuvintele de bun-venit pe care mi le-a adresat şi pentru angajarea cu care, împreună cu atâţia alţii, duce înainte această Şcoală "Preasfânta Inimă a lui Isus".

Şi sunt bucuros că am văzut în regatul Bahrain un loc de întâlnire şi de dialog între culturi şi crezuri diferite. Şi acum, privind la voi, care nu sunteţi de aceeaşi religie şi nu vă este frică să staţi împreună, cred că fără voi această convieţuire a diferenţelor nu ar fi posibilă. Şi nu ar avea viitor! În aluatul lumii, voi sunteţi drojdia bună destinată să crească, să depăşească atâtea bariere sociale şi culturale şi să promoveze vlăstare de fraternitate şi de noutate. Voi, tinerii, sunteţi cei care, ca nişte călători neliniştiţi deschişi la inedit, nu vă temeţi să vă confruntaţi, să dialogaţi, să "faceţi gălăgie" şi să vă amestecaţi cu ceilalţi, devenind baza unei societăţi prietene şi solidare. Şi acest lucru, dragi prieteni, este fundamental în contextele complexe şi plurale în care trăim: a face să cadă anumite bariere pentru a inaugura o lume după măsura omului, mai fraternă, chiar dacă asta înseamnă a înfrunta numeroase provocări. Despre asta, inspirându-mă din mărturiile voastre şi din întrebările voastre, aş vrea să vă adresez trei invitaţii mici, nu atât pentru a vă învăţa ceva, cât mai ales pentru a vă încuraja.

Prima invitaţie: a îmbrăţişa cultura îngrijirii. Sora Rosalyn a folosit această expresie: "cultură a îngrijirii". A ne îngriji înseamnă a dezvolta o atitudine interioară de empatie, o privire atentă care ne duce în afara noastră înşine, o prezenţă gentilă care învinge indiferenţa şi ne determină să ne interesăm de ceilalţi. Aceasta este cotitura, începutul noutăţii, antidotul împotriva unei lumi închise care, impregnată de individualism, îi devorează pe fiii săi; împotriva unei lumi închise de tristeţe, care generează indiferenţă şi singurătate. Îmi permit să vă spun: cât rău face spiritul de tristeţe, cât rău! Pentru că dacă nu învăţăm să ne îngrijim de ceea ce este în jurul nostru - de ceilalţi, de oraş, de societate, de creaţie - ajungem să petrecem viaţa ca acela care aleargă, se frământă, face multe lucruri, dar, la sfârşit, rămâne trist şi singur pentru că nu a gustat niciodată până la capăt bucuria prieteniei şi a gratuităţii. Şi nu a dat lumii acel tuşeu unic de frumuseţe pe care numai el, sau ea, şi nimeni altul nu-l putea da. Fiind creştin, mă gândesc la Isus şi văd că acţiunea sa a fost mereu animată de îngrijire. A îngrijit relaţiile cu toţi cei pe care-i întâlnea în case, în oraşe şi de-a lungul drumului: a privit în ochi persoanele, şi-a plecat urechea la cererile lor de ajutor, s-a apropiat şi a atins cu mâna rănile lor. Voi priviţi în ochi persoanele? Isus a intrat în istorie pentru a ne spune că Cel Preaînalt are grijă de noi; pentru a ne aminti că a sta de partea lui Dumnezeu înseamnă a ne îngriji de cineva sau de ceva, în special de cei mai nevoiaşi.

Prieteni, cât de frumos este să devenim promotori ai îngrijirii, artişti ai relaţiilor! Dar asta cere, ca totul în viaţă, un antrenament constant. Aşadar, nu uitaţi să aveţi grijă înainte de toate de voi înşivă: nu atât de exterior, ci de interior, de partea cea mai ascunsă şi preţioasă din voi. Care este? Sufletul vostru, inima voastră! Şi cum se îngrijeşte inima? Încercaţi să o ascultaţi în tăcere, să creaţi spaţii pentru a sta în contact cu interioritatea voastră, pentru a simţi darul care sunteţi, pentru a primi existenţa voastră şi nu o lăsa să vă scape din mână. Să nu vi se întâmple să fiţi "turişti ai vieţii", care o privesc numai din exterior, superficial. Şi în tăcere, urmând ritmul inimii voastre, vorbiţi lui Dumnezeu, relataţi-i despre voi înşivă, precum şi despre cei pe care îi întâlniţi în fiecare zi şi pe care el vi-i dăruieşte ca însoţitori de călătorie. Duceţi-i feţele, situaţiile fericite şi dureroase, pentru că nu există rugăciune fără relaţii, aşa cum nu există bucurie fără iubire.

Şi iubirea - voi o ştiţi - nu este o telenovelă sau un film romantic: a iubi înseamnă a-l avea la inimă pe celălalt, a ne îngriji de celălalt, a oferi propriul timp şi propriile daruri celui care are nevoie de ele, a risca pentru a face din viaţă un dar care generează altă viaţă. A risca! Prieteni, vă rog, nu uitaţi niciodată un lucru: toţi sunteţi - niciunul exclus - o comoară, o comoară unică şi preţioasă. Aşadar, nu ţineţi viaţa în seif, crezând că este mai bine să vă cruţaţi şi că momentul pentru a o dedica încă nu a venit! Mulţi dintre voi sunt aici în trecere, din motive de muncă şi adesea pentru un timp determinat. Însă dacă trăim cu mentalitatea turistului, nu percepem momentul prezent şi riscăm să aruncăm bucăţi întregi din viaţă! În schimb, ce frumos este a lăsa acum o urmă bună pe drum, îngrijind comunitatea, colegii de clasă, colegii de muncă, creaţia... Ne face bine să ne întrebăm: eu, ce urmă las acum, aici unde trăiesc, în locul în care m-a pus Providenţa?

Aceasta este prima invitaţie, cultura îngrijirii; dacă o îmbrăţişăm, contribuim la creşterea seminţei fraternităţii. Şi iată a doua invitaţie pe care aş vrea să v-o adresez: a semăna fraternitate. Mi-a plăcut ceea ce ai spus tu, Abdulla: "Trebuie să fim campioni nu numai pe terenurile de joc, ci în viaţă!". Campioni în afara terenului. Este adevărat, fiţi campioni de fraternitate, în afara terenului! Aceasta este provocarea de astăzi pentru a învinge mâine, provocarea societăţilor noastre, tot mai globalizate şi multiculturale. Vedeţi, toate instrumentele şi tehnologia pe care modernitatea ni le oferă nu sunt suficiente pentru a face lumea paşnică şi fraternă. Vedem asta: de fapt, vânturile de război nu se potolesc cu progresul tehnic. Constatăm cu tristeţe că în multe regiuni tensiunile şi ameninţările cresc şi uneori izbucnesc în conflicte. Dar asta se întâmplă adesea pentru că nu se lucrează asupra inimii, pentru că se lasă să se dilate distanţele faţă de ceilalţi, şi astfel diferenţele etnice, culturale, religioase şi de alt gen devin probleme şi frici care izolează şi nu oportunităţi pentru a creşte împreună. Şi când par mai puternice decât fraternitatea care ne leagă, se riscă ciocnirea.

Vouă, tinerilor, care sunteţi mai direcţi şi mai capabili în a genera contacte şi prietenii, depăşind prejudecăţile şi ţarcurile ideologice, aş vrea să vă spun: fiţi semănători de fraternitate şi veţi fi culegători de viitor, pentru că lumea va avea viitor numai în fraternitate! Este o invitaţie pe care o găsesc la inima credinţei mele. "Cine - spune Biblie - nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede. Avem această poruncă de la el: cine-l iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său" (1In 4,20-21). Da, Isus cere să nu dezlegăm niciodată iubirea faţă de Dumnezeu de cea faţă de aproapele, devenind noi înşine aproapele tuturor (cf. Lc 10,29-37). Al tuturor, nu numai al celui care ne este simpatic. A trăi ca fraţi şi surori este vocaţia universală încredinţată fiecărei creaturi. Şi voi tinerilor - mai ales voi -, în faţa tendinţei dominante de a rămâne indiferenţi şi de a vă arăta nesuferiţi pentru ceilalţi, ba chiar să sprijiniţi războaie şi conflicte, sunteţi chemaţi să "reacţionaţi cu un nou vis de fraternitate şi de prietenie socială care să nu se limiteze la cuvinte" (Fratelli tutti, 6). Cuvintele nu sunt suficiente: este nevoie de gesturi concrete duse înainte în cotidian.

Să ne punem şi aici câteva întrebări: eu sunt deschis faţă de ceilalţi? Sunt prieten sau prietenă a vreunei persoane care nu face parte din cercul meu de interese, care are crez şi obiceiuri diferite de mine? Caut întâlnirea sau rămân cu ale mele? Drumul este acela pe care în puţine cuvinte ni l-a spus Nevin: "a crea relaţii bune", cu toţi. În voi tinerilor este vie dorinţa de a călători, de a cunoaşte noi ţinuturi, de a depăşi graniţele locurilor voastre obişnuite. Aş vrea să vă spun: să ştiţi să călătoriţi şi înăuntrul vostru, să lărgiţi frontierele interioare, pentru ca să dispară prejudecăţile despre ceilalţi, să se restrângă spaţiul neîncrederii, să se dărâme ţarcurile fricii, să răsară prietenia fraternă! Şi aici, lăsaţi-vă ajutaţi de rugăciune, care lărgeşte inima şi, deschizându-ne la întâlnirea cu Dumnezeu, ne ajută să vedem în cel pe care-l întâlnim un frate şi o soră. În această privinţă, sunt frumoase cuvintele unui profet care spune: "Oare nu un singur Dumnezeu ne-a creat? De ce ne trădăm unul pe celălalt?" (Mal 2,10). Societăţi ca asta, cu o însemnată bogăţie de crezuri, tradiţii şi limbi diferite, pot să devină "arene de fraternitate". Aici suntem la porţile marelui şi multiformului continent asiatic, pe care un teolog l-a definit "un continent de limbi" (A. Pieris, în Teologia in Asia, Brescia 2006, 5): să ştiţi să le armonizaţi în unica limbă, limba iubirii, ca adevăraţi campioni de fraternitate!

Şi o a treia invitaţie aş vrea să vă fac: se referă la provocarea de a face alegeri în viaţă. Ştiţi bine asta, din experienţa de fiecare zi: nu există o viaţă fără provocări de înfruntat. Şi întotdeauna, în faţa unei provocări, ca în faţa unei bifurcaţii, trebuie să se aleagă, să se intre în joc, să se rişte, să se decidă. Dar asta cere o strategie bună: nu se poate improviza, trăind numai din instinct sau numai pe clipă! Şi cum ne pregătim, cum se antrenează capacitatea de a alege, creativitatea, curajul, tenacitatea? Cum se ascute privirea interioară, cum se învaţă să se judece situaţiile, să se perceapă esenţialul? Este vorba de a creşte în arta de orientare în alegeri, de a lua direcţiile corecte. Pentru aceasta, a treia invitaţie este a face alegeri în viaţă, alegeri corecte.

Toate acestea mi-au venit în minte gândindu-mă la întrebările lui Merina. Sunt întrebări care exprimă tocmai nevoia de a înţelege direcţia de luat în viaţă - este curajoasă, ea, prin modul în care a spus lucrurile! Şi pot să vă spun experienţa mea: eram un adolescent ca şi voi, ca toţi, şi viaţa mea era viaţa normală a unui băiat. Adolescenţa - o ştim - este un drum, este o fază de creştere, o perioadă în care ne deschidem spre viaţă în aspectele sale uneori contradictorii, înfruntând pentru prima dată anumite provocări. Ei bine, sfatul meu care este? A merge înainte fără frică şi niciodată singuri! Două lucruri: a merge înainte fără frică şi niciodată singuri. Dumnezeu nu vă lasă singuri dar, pentru a vă da o mână de ajutor, aşteaptă ca să cereţi asta. El ne însoţeşte şi ne conduce. Nu cu minuni şi miracole; chiar şi prin profesorii noştri, prin prietenii noştri, prin părinţii noştri, şi prin toate persoanele care vor să ne ajute.

Aşadar, trebuie să învăţăm să distingem glasul său, glasul lui Dumnezeu care ne vorbeşte. Şi cum învăţăm asta? Aşa cum spuneai tu, Merina: prin rugăciunea silenţioasă, dialogul intim cu El, păstrând în inimă ceea ce ne face bine şi ne dă pace. Pacea este un semn al prezenţei lui Dumnezeu. Această lumină a lui Dumnezeu luminează labirintul de gânduri, emoţii şi sentimente în care adesea ne mişcăm. Domnul doreşte să lumineze inteligenţa voastră, gândurile voastre cele mai intime, aspiraţiile pe care le purtaţi în inimă, judecăţile care se maturizează înăuntrul vostru. Vrea să vă ajute să distingeţi ceea ce este esenţial de ceea ce este superfluu, ceea ce este bun de ceea ce face rău vouă şi altora, ceea ce este drept de ceea ce generează nedreptate şi dezordine. Lui Dumnezeu nimic nu-i este străin de ceea ce se întâmplă în noi, nimic, dar adesea noi suntem cei care ne înstrăinăm de el, nu-i încredinţăm persoanele şi situaţiile, ne închidem în teamă şi în ruşine. Nu, să hrănim în rugăciune certitudinea mângâietoare că Domnul veghează asupra noastră, că nu aţipeşte ci ne priveşte şi ne păzeşte mereu.

Prieteni, tineri, aventura alegerilor nu trebuie dusă înainte singuri. De aceea permiteţi-mi să vă spun un ultim lucru: căutaţi mereu, înaintea sugestiilor din internet, nişte buni consilieri în viaţă, persoane înţelepte şi credibile care să vă poată orienta, să vă poată ajuta. Mai întâi asta. Mă gândesc la părinţi şi la profesori, dar şi la bătrâni, la bunici, şi la un bun însoţitor spiritual. Fiecare dintre noi are nevoie să fie însoţit pe drumul vieţii! Repet ceea ce v-am spus: niciodată singuri! Avem nevoie să fim însoţiţi pe drumul vieţii.

Dragi tineri, avem nevoie de voi, de creativitatea voastră, de visele voastre şi de curajul vostru, de simpatia voastră şi de zâmbetele voastre, de bucuria voastră contagioasă precum şi de acel picuţ de nebunie pe care voi ştiţi să-l aduceţi în orice situaţie, şi care ajută să se iasă din toropeala obişnuinţelor şi a schemelor repetitive în care uneori închidem viaţa. Ca papă vreau să vă spun: Biserica este cu voi şi are atâta nevoie de voi, de fiecare dintre voi, pentru a reîntineri, a explora noi cărări, a experimenta noi limbaje, a deveni mai bucuroasă şi ospitalieră. Nu pierdeţi niciodată curajul de a visa şi de a trăi în stil mare! Însuşiţi-vă cultura îngrijirii şi răspândiţi-o; deveniţi campioni de fraternitate; înfruntaţi provocările vieţii lăsându-vă orientaţi de creativitatea fidelă a lui Dumnezeu şi de consilieri buni. Şi în sfârşit, amintiţi-vă de mine în rugăciunile voastre. Eu voi face la fel pentru voi, purtându-vă în inimă. Mulţumesc!

God be with you! Allah ma'akum! [Dumnezeu să fie cu voi]

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 349.