© Vatican Media

Vatican: Omilia Papei Francisc la Sfânta Liturghie pentru cardinalii şi episcopii răposaţi în decursul anului (Bazilica Vaticană, Altarul Catedrei, miercuri, 2 noiembrie 2022)

Lecturile pe care le-am ascultat trezesc în noi, în mine, două cuvinte: aşteptare şi surpriză.

Aşteptare exprimă sensul vieţii, pentru că trăim în aşteptarea întâlnirii: întâlnirea cu Dumnezeu, care este motivul rugăciunii noastre de mijlocire astăzi, în special pentru cardinalii şi episcopii răposaţi în decursul ultimului an, pentru care oferim această jertfă euharistică.

Toţi trăim în aşteptare, în speranţa de a auzi adresate nouă într-o zi acele cuvinte ale lui Isus: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu" (Mt 25,34). Suntem în sala de aşteptare a lumii pentru a intra în paradis, pentru a lua parte la acel "ospăţ pentru toate popoarele" despre care ne-a vorbit profetul Isaia (cf. 25,6). El spune ceva care ne încălzeşte inima pentru că va duce la împlinire tocmai aşteptările noastre cele mai mari: Domnul "va înlătura moartea pentru totdeauna" şi "va şterge lacrimile de pe faţa tuturor" (v. 8). Este frumos atunci când Domnul vine să şteargă lacrimile! Dar este atât de urât atunci când sperăm ca altcineva, şi nu Domnul, le şterge. Este, de asemenea, şi mai urât a nu avea lacrimi. Aşadar, noi vom putea spune: "Acesta este Domnul în care ne-am pus speranţa - cel care şterge lacrimile -: să ne bucurăm şi să ne veselim de mântuirea lui!" (v. 9). Da, trăim în aşteptarea de a primi bunuri aşa de mari şi frumoase încât nici măcar nu reuşim să ni le imaginăm, pentru că, aşa cum ne-a amintit apostolul Paul, "suntem moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Cristos" (Rom 8,17) şi "aşteptăm să trăim pentru totdeauna, aşteptăm răscumpărarea trupului nostru" (cf. v. 23).

Fraţilor şi surorilor, să alimentăm aşteptarea cerului, să ne exercităm în dorinţa de paradis. Ne face bine să ne întrebăm astăzi dacă dorinţele noastre au de-a face cu cerul. Pentru că riscăm să aspirăm încontinuu la lucruri care trec, să confundăm dorinţele cu necesităţile, să punem înaintea aşteptării lui Dumnezeu aşteptările lumii. Dar a pierde din vedere ceea ce contează pentru a urmări vântul ar fi cea mai mare greşeală a vieţii. Să privim în sus, pentru că suntem pe cale spre sus, în timp ce lucrurile de aici de jos nu vor merge acolo sus: carierele cele mai bune, succesele cele mai mari, titlurile şi medaliile cele mai prestigioase, bogăţiile acumulate şi câştigurile pământeşti, totul va dispare într-o clipă, totul. Şi va rămâne dezamăgită pentru totdeauna orice aşteptare pusă în ele. Şi totuşi, cât timp, câte trude şi energii cheltuim preocupându-ne şi întristându-ne pentru aceste lucruri, lăsând să slăbească tinderea spre casă, pierzând din vedere sensul drumului, ţinta călătoriei, infinitul la care tindem, bucuria pentru care respirăm! Să ne întrebăm: trăiesc eu ceea ce spun în Crez, adică "aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni"? Şi cum merge aşteptarea mea? Sunt capabil să merg la esenţial sau mă distrag în atâtea lucruri superflue? Cultiv speranţa sau merg înainte plângăcios, pentru că dau prea mult valoare atâtor lucruri care nu contează şi care apoi vor trece?

În aşteptarea zilei de mâine ne ajută Evanghelia de astăzi. Şi aici iese în evidenţă al doilea cuvânt pe care aş vrea să-l împărtăşesc cu voi: surpriză. Pentru că este mare surpriza de fiecare dată când ascultăm capitolul 25 din Matei. Este asemănătoare cu aceea a protagoniştilor, care spun: "Doamne, când te-am văzut flămând, şi te-am hrănit, sau însetat, şi ţi-am dat să bei? Când te-am văzut străin, şi te-am primit, sau gol, şi te-am îmbrăcat? Când te-am văzut bolnav sau în închisoare, şi am venit la tine?" (v. 37-39). Când? Cum se exprimă surpriza tuturor, uimirea celor drepţi şi tulburarea celor nedrepţi.

Când? Am putea spune şi noi asta: ne-am aştepta ca judecata cu privire la viaţă şi cu privire la lume să aibă loc conform dreptăţii, în faţa unui tribunal rezolutiv care, analizând fiecare element, să facă claritate pentru totdeauna cu privire la situaţii şi cu privire la intenţii. În schimb, în tribunalul divin, singur cap de merit şi de acuzare este milostivirea faţă de cei săraci şi de cei rebutaţi: "Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi aţi făcut" (v. 40). Cel Preaînalt pare că se află în cei mai mici. Cel care locuieşte în ceruri locuieşte printre cei mai nesemnificativi pentru lume. Ce surpriză! Dar judecata va avea loc aşa pentru că sentinţa o va da Isus, Dumnezeul iubirii umile, Cel care, născut şi mort sărac, a trăit ca slujitor. Măsura sa este o iubire care merge dincolo de măsurile noastre şi metrul său de judecată este gratuitatea. Aşadar, pentru a ne pregăti să ştim ce să facem: a iubi gratuit şi cu fond pierdut, fără a aştepta răsplata, pe cel care face parte din lista sa de preferinţe, pe cel care nu ne poate restitui nimic, pe cel care nu ne atrage, pe cel care îi slujeşte pe cei mai mici.

În această dimineaţă am primit o scrisoare de la un capelan dintr-o casă de copii, un capelan protestant, luteran, într-o casă de copii din Ucraina. Copii orfani de război, copii singuri, abandonaţi. Şi el spunea: "Aceasta este slujirea mea: să-i însoţesc pe aceşti rebutaţi, pentru că şi-au pierdut părinţii, războiul crunt i-a făcut să rămână singuri". Acest om face ceea ce Isus îi cere: a-i îngriji pe cei mai mici ai tragediei. Şi când am citit scrisoarea aceea, scrisă cu atâta durere, m-am înduioşat, pentru că am spus: "Doamne, se vede că tu continui să inspiri adevăratele valori ale Împărăţiei".

Când?, va spune acest pastor când îl va întâlni pe Domnul. Acel "când" uimit, care revine de patru ori în întrebările pe care omenirea le adresează Domnului (cf. v. 37.38.39.44), vine târziu, numai "când Fiul Omului va veni în gloria sa" (v. 31). Fraţilor, surorilor, să nu ne lăsăm surprinşi şi noi. Să fim foarte atenţi să nu îndulcim gustul evangheliei. Pentru că adesea, din convenienţă sau din comoditate, tindem să atenuăm mesajul lui Isus, să diluăm cuvintele sale. S-o admitem, am devenit destul de buni să facem compromisuri cu evanghelia. Mereu până aici, până acolo... compromisuri. A da de mâncare celor înfometaţi da, dar problema foamei este complexă şi desigur nu pot s-o rezolv eu! A-i ajuta pe săraci da, însă după aceea nedreptăţile trebuie înfruntate într-un anumit mod şi atunci este mai bine să aşteptăm, şi pentru că a ne angaja riscăm după aceea să fim deranjaţi mereu şi eventual ne dăm seama că puteam face mai bine, mai bine să aşteptăm un pic. A fi aproape de bolnavi şi de cei închişi da, dar pe primele pagini ale ziarelor şi pe social există alte probleme mai urgente, aşadar de ce trebuie să mă interesez de ei chiar eu? A-i primi pe migranţi da, desigur, însă este o problemă generală complicată, interesează politică... Eu nu mă amestec în treburile acestea... Mereu compromisurile: "da, da...", dar "nu, nu". Acestea sunt compromisurile pe care noi le facem cu evanghelia. Totul "da" dar, la sfârşit, totul "nu". Şi astfel, în virtutea lui "dar" şi a lui "însă" - de atâtea ori noi suntem bărbaţi şi femei ai lui "dar" şi ai lui "însă" - facem din viaţă un compromis cu evanghelia. Din simpli discipoli ai Învăţătorului devenim maeştri de complexitate, care argumentează mult şi fac puţin, care caută răspunsuri mai mult în faţa computerului decât în faţa Răstignitului, în internet şi nu în ochii fraţilor şi surorilor; creştini care comentează, dezbat şi expun teorii, dar nu cunosc pe nume nici măcar un sărac, nu vizitează un bolnav de multe luni, nu au hrănit niciodată şi nu au îmbrăcat niciodată pe nimeni, nu au legat niciodată prietenie cu un nevoiaş, neglijează că "programul creştinului este o inimă care vede" (Benedict al XVI-lea, Deus caritas est, 31).

Când? - marea surpriză: surpriză din partea dreaptă şi din partea nedreaptă - Când? Se întreabă surprinşi atât cei drepţi cât şi cei nedrepţi. Răspunsul este unul singur: când este acum, astăzi, la ieşirea din această Euharistie. Acum, astăzi. Este în mâinile noastre, în faptele noastre de milostivire: nu în sublinierile şi în analizele rafinate, nu în justificările individuale sau sociale. În mâinile noastre, şi noi suntem responsabili. Astăzi Domnul ne aminteşte că moartea vine pentru a face adevăr cu privire la viaţă şi înlătură orice atenuantă pentru milostivire. Fraţilor, surorilor, nu putem spune că nu ştim. Nu putem confunda realitatea frumuseţii cu machiajul făcut artificial. Evanghelia explică modul de a trăi aşteptarea: mergem în întâmpinarea lui Dumnezeu iubind pentru că el este iubire. Şi, în ziua în care ne luăm rămas-bun, surpriza va fi fericită dacă acum ne lăsăm surprinşi de prezenţa lui Dumnezeu, care ne aşteaptă printre cei săraci şi cei răniţi din lume. Să nu ne fie frică de această surpriză: să mergem înainte în lucrurile pe care ni le spune evanghelia, pentru a fi judecaţi drepţi la sfârşit. Dumnezeu aşteaptă să fie mângâiat nu prin cuvinte, ci cu faptele.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 383.