Prefaţa papei la cartea lui Edith Bruck "Sunt Francisc"

Puncte de lumină în abisurile Shoah-ului

Este în librării de astăzi [20 octombrie 2022, cartea] "Sunt Francisc" de Edith Bruck (La nave di Teseo, 96 pagini), născută dintr-o reflecţie a scriitoarei după vizita primită de Papa Bergoglio în februarie 2021. Publicăm prefaţa la volum scrisă de pontif.

Când am citit în L'Osservatore Romano din 26 ianuarie 2021, în ajunul Zilei Amintirii, interviul frumos al lui Francesca Romana de'Angelis luat lui Edith Bruck, am rămas impresionat de forţa calmă şi luminoasă a acestei femei. A reuşit să găsească în viaţa sa, şi apoi să transmită în opera sa literară, diferite "puncte de lumină" într-un din abisurile cele mai întunecate ale istoriei omenirii. Am închis ziarul şi l-am sunat pe directorul Andrea Monda cerându-i să se ocupe pentru ca să o cunosc şi dacă e posibil s-o întâlnesc pe doamna Bruck.

Şi astfel, după nici o lună, am mers să o vizitez în casa ei în centrul Romei. A fost o vizită emoţionantă pentru amândoi. O emoţie pe care acum doamna Bruck a voit s-o relateze, şi îi sunt recunoscător pentru asta, în această carte care încearcă să cuprindă o experienţă foarte dificil de reprezentat şi de transmis. Imediat ce am ieşit din lift, doamna m-a primit în pragul uşii liftului în tăcere, pentru că emoţia aproape că o împiedica să vorbească: printre lacrimile care o podideau îmi mulţumea pentru vizită şi eu la rândul meu i-am mulţumit pentru mărturia pe care o dădea, pe care a dat-o în toţi aceşti ani, aş spune mai bine, mărturia care era şi este. O amintire vie, iată pe cine aveam în faţa ochilor mei: în această exilată şi distinsă doamnă de nouăzeci de ani înzestrată cu acea forţă care îi permitea să plângă, primind şi nerezistând la darul lacrimilor, contemplam o amintire vie, devenită persoană.

M-a primit în salonul său împreună cu rudele mai apropiate şi am conversat îndelung. Îmi amintesc că s-a vorbit despre acele "puncte de lumină" pe care a ştiut să le relateze în cărţile sale, dar şi despre altceva, despre condiţia bătrânilor, despre experienţa sa intensă cu soţul Nelo Risi, bolnav de Alzeheimer timp îndelungat, din cinema (cu nepotul Marco s-a vorbit despre filmul Depăşirea) cum se face într-o conversaţie plăcută familială, amicală.

După aceea ne-am auzit şi ne-am întâlnit din nou, în ocazii publice şi, recent, tot în privat, dar de data aceasta la mine, la Casa Sfânta Marta. Era din nou ziua de 27 ianuarie. Ziua Amintirii. Între timp situaţia lumii s-a schimbat şi vânturile de război au început să sufle din nou, şi în Europa. Doamna Edith a venit să mă viziteze cu o ajutătoare fidelă a sa, Olga, ucraineană, cu care am vorbit în mod inevitabil despre ceea ce se întâmpla la graniţa cu acel ţinut aşa de martirizat. Cât de important este ca amintirea să nu se piardă! Este nevoie de persoane care, chiar şi numai trăind, ţin vie amintirea, menţin aprins focul său. Edith şi Olga mi-au adus o pâine coaptă de ele, care reevoca acea "pâine pierdută" a mamei pe care scriitoarea a imortalizat-o într-o carte a sa. Probabil că nicio pâine nu este pierdută niciodată definitiv, poate să fie mereu răscumpărată. Speranţa învie mereu şi mereu ne surprinde. Este surioara cea mică ce târăşte de mână surorile mai mari, Credinţa şi Caritatea, aşa cum cântă Péguy. Acea pâine care n-a mai fost pierdută o aveam acum în mâinile noastre. O frângeam, împreună, şi mâncam din ea un pic. Un gest simplu, uman. Ca o rugăciune. Astfel, aproape în tăcere, am devenit "com-panie", am mâncat pâinea împreună. Probabil aşa se poate reîncepe, reporni ca umanitate, făcând ceva împreună, eventual cel mai simplu lucru, să ne hrănim.

Umanitatea este ceva delicat, fragil, mereu gata să se strice, să se deterioreze, să degenereze. Dar uneori se întâmplă să întâlnim şi persoane, şi acesta este cazul doamnei Edith, care revelează că posedă resurse de negândit, o forţă care provine nu se ştie bine de unde şi care depăşeşte orice adversitate şi permite să rămânem umani.

Cartea pe care o aveţi în mâini este tentativa de a relata această întâlnire pe care mie mi-a dat atâta forţă şi speranţă şi un sens de recunoştinţă, de încredere, care sunt convins că va fi comunicat şi celui care va încerca s-o citească; cel puţin aceasta este dorinţa mea.

Papa Francisc
27 iunie 2022

(După L'Osservatore Romano, 20 octombrie 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 367.