Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 19 octombrie 2022

Cateheze despre discernământ:
6. Elementele discernământului. Cartea propriei vieţi

Iubiţi fraţi şi surori, bine aţi venit şi bună ziua!

În catehezele din aceste săptămâni insistăm asupra bazelor pentru a face un discernământ bun. În viaţă trebuie să luăm decizii, mereu, şi pentru a lua deciziile trebuie să facem o călătorie, un drum al discernământului. Orice activitate importantă are "instrucţiunile" sale de urmat, care trebuie cunoscute pentru ca să poată produce efectele necesare. Astăzi ne oprim asupra unui alt ingredient indispensabil pentru discernământ: propria istorie de viaţă. A cunoaşte propria istorie de viaţă este un ingredient - să spunem aşa - indispensabil pentru discernământ.

Viaţa noastră este "cartea" cea mai preţioasă care ne-a fost încredinţată, o carte pe care din păcate mulţi nu o citesc, sau fac asta prea târziu, înainte de a muri. Şi totuşi, chiar în acea carte se află ceea ce se caută în mod inutil pe alte căi. Sfântul Augustin, un mare căutător al adevărului, a înţeles asta tocmai recitind viaţa sa, observând în ea paşii tăcuţi şi discreţi, dar incisivi, ai prezenţei Domnului. La sfârşitul acestui parcurs va observa cu uimire: "Tu erai înăuntrul meu, iar eu afară. Şi acolo te căutam. Diform, mă aruncam asupra formelor frumoase ale creaturilor tale. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine" (Confesiuni X, 27.38). De aici invitaţia sa de a cultiva viaţa interioară pentru a găsi ceea ce se caută: "Reintră în tine însuţi. În omul interior locuieşte adevărul" (Adevărata religie, XXXIX, 72). Aceasta este o invitaţie pe care eu v-aş face-o vouă tuturor, o fac şi mie însumi: "Reintră în tine însuşi. Citeşte viaţa ta. Citeşte-te înăuntru, cum a fost parcursul tău. Cu seninătate. Reintră în tine însuţi".

De multe ori am trăit şi noi experienţa lui Augustin, de a ne afla închişi de gânduri care ne îndepărtează de noi înşine, mesaje stereotipate care ne fac rău: de exemplu, "eu nu valorez nimic" - şi tu mergi în jos; "mie totul îmi merge rău" - şi tu mergi în jos; "nu voi realiza niciodată nimic bun" - şi tu mergi în jos, şi aşa este viaţa. Aceste fraze pesimiste care te aruncă în jos! A citi propria istorie înseamnă şi a recunoaşte prezenţa acestor elemente "toxice", dar pentru a lărgi apoi drama relatării noastre, învăţând să observăm alte lucruri, făcând-o mai bogată, mai respectuoasă faţă de complexitate, reuşind şi să percepem modurile discrete cu care Dumnezeu acţionează în viaţa noastră. Eu am cunoscut odată o persoană despre care oamenii care o cunoşteau spuneau că merita Premiul Nobel la negativitate: totul era urât, totul, şi mereu căuta să se arunce în jos. Era o persoană amărâtă şi totuşi avea atâtea calităţi. Şi apoi această persoană a găsit o altă persoană care a ajutat-o bine şi de fiecare dată când se plângea de ceva, cealaltă îi spunea: "Dar acum, pentru a compensa, spune ceva bun despre tine". Şi el: "Dar, da, ... eu am şi această calitate", şi puţin câte puţin l-a ajutat să meargă înainte, să citească bine propria viaţă, fie lucrurile urâte fie lucrurile bune. Trebuie să citim viaţa noastră, şi astfel vedem lucrurile care nu sunt bune precum şi lucrurile bune pe care Dumnezeu le seamănă în noi.

Am văzut că discernământul are o abordare narativă: nu se opreşte asupra acţiunii punctuale, o inserează într-un context: de unde vine acest gând? Ceea ce simt acum, de unde vine? Unde mă duce acest lucru pe care-l gândesc acum? Când am avut ocazia să-l întâlnesc anterior? Este un lucru nou care îmi vine acum, sau l-am găsit alte dăţi? De ce este mai insistent decât altele? Ce vrea să-mi spună viaţa cu asta?

Relatarea evenimentelor din viaţa noastră permite să percepem şi nuanţe şi detalii importante, care se pot revela ajutoare preţioase rămase ascunse până în acel moment. De exemplu, o lectură, un serviciu, o întâlnire, la prima vedere considerate lucruri de puţină importanţă, în timpul succesiv transmit o pace interioară, transmit bucuria de a trăi şi sugerează ulterioare iniţiative de bine. A ne opri şi a recunoaşte asta este indispensabil. A ne opri şi a recunoaşte: este important pentru discernământ, este o muncă de adunare a acelor perle preţioase şi ascunse pe care Domnul le-a semănat în terenul nostru.

Binele este ascuns, mereu, pentru că binele are pudoare şi se ascunde: binele este ascuns; este tăcut, cere o excavare lentă şi continuă. Pentru că stilul lui Dumnezeu este discret: lui Dumnezeu îi place să meargă ascuns, cu discreţie, nu se impune; este ca aerul pe care-l respirăm, nu-l vedem, dar ne face să trăim şi ne dăm seama de asta numai atunci când ne lipseşte.

A ne obişnui să recitim propria viaţă educă privirea, o ascute, permite să observăm micile minuni pe care bunul Dumnezeu le face pentru noi în fiecare zi. Când ne concentrăm, observăm alte direcţii posibile care întăresc gustul interior, pacea şi creativitatea. Mai ales ne face mai liberi de stereotipurile toxice. În mod înţelept s-a spus că omul care nu cunoaşte propriul trecut este condamnat să-l repete. Este curios: dacă noi nu cunoaştem drumul parcurs, trecutul, îl repetăm mereu, suntem circulari. Persoana care merge în cerc nu merge înainte niciodată, nu există o cale, este precum câinele care-şi muşcă propria coadă, merge mereu aşa, şi repetă lucrurile.

Putem să ne întrebăm: eu am povestit vreodată cuiva viaţa mea? Aceasta este o experienţă frumoasă a logodnicilor, care atunci când sunt serioşi povestesc propria viaţă... Este vorba de una din formele de comunicare cele mai frumoase şi intime, a povesti propria viaţă. Ea permite să se descopere lucruri necunoscute până în acel moment, mici şi simple, dar, aşa cum spune Evanghelia, tocmai din lucrurile mici se nasc lucrurile mari (cf. Lc 16,10).

Şi vieţile sfinţilor constituie un ajutor preţios pentru a recunoaşte stilul lui Dumnezeu în propria viaţă: ele ne permit să ne familiarizăm cu modul său de a acţiona. Unele comportamente ale sfinţilor ne interpelează, ne arată noi semnificaţii şi noi oportunităţi. Este ceea ce s-a întâmplat, de exemplu, Sfântului Ignaţiu de Loyola. Când descrie descoperirea fundamentală a vieţii sale, adaugă o precizare importantă, şi spune aşa: "Din experienţă a dedus că unele gânduri îl lăsau trist, altele vesel; şi puţin câte puţin a învăţat să cunoască diversitatea gândurilor, diversitatea spiritelor care se agitau în el" (Autob., nr. 8). A cunoaşte ce se întâmplă înăuntrul nostru, a cunoaşte, a fi atenţi.

Discernământul este lectura narativă a momentelor frumoase şi a momentelor întunecate, a mângâierilor şi a dezamăgirilor pe care le experimentăm în cursul vieţii noastre. În discernământ inima ne vorbeşte despre Dumnezeu, iar noi trebuie să învăţăm să înţelegem limbajul său. Să ne întrebăm, la sfârşitul zilei, de exemplu: ce s-a întâmplat astăzi în inima mea? Unii cred că a face această examinare a conştiinţei înseamnă a face contabilitatea păcatelor pe care le-ai făcut - facem atâtea păcate -, dar înseamnă şi a ne întreba "Ce s-a întâmplat înăuntrul meu, am avut bucurie? Ce mi-a adus bucuria? Am rămas trist? Ce mi-a adus tristeţea? Şi astfel învăţăm să discernem ce se întâmplă înăuntrul nostru.

* * *

Şi să ne întoarcem cu gândul la Ucraina chinuită: să ne rugăm pentru lucrurile urâte care se întâmplă acolo, pentru tortură, pentru morţi, pentru distrugere.

În cele din urmă, gândurile mele se îndreaptă, ca de obicei, către tineri, bolnavi, bătrâni şi tineri căsătoriţi. În această lună octombrie, dedicată Fecioarei Rozariului, doresc să vă invit să priviţi la Maica Domnului cu încredere filială, trăgând din exemplul şi mijlocirea ei puterea de a merge mai departe.

Tuturor vă împart binecuvântarea mea.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 444.