Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 28 septembrie 2022

Cateheze despre discernământ: 3. Elementele discernământului. Familiaritatea cu Domnul

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Reluăm catehezele despre tema discernământului - pentru că este foarte importantă tema discernământului pentru a şti ce se întâmplă în noi; despre sentimente şi despre idei, trebuie să discernem de unde vin, unde mă duc, la ce decizie - şi astăzi ne oprim asupra primului din elementele sale constitutive, adică rugăciunea. Pentru a discerne trebuie să stăm într-un ambient, într-o stare de rugăciune.

Rugăciunea este un ajutor indispensabil pentru discernământul spiritual, mai ales atunci când implică afectele, permiţând să ne adresăm lui Dumnezeu cu simplitate şi familiaritate, aşa cum se vorbeşte unui prieten. Înseamnă a şti să mergem dincolo de gânduri, să intrăm în intimitate cu Domnul, cu o spontaneitate afectuoasă. Secretul vieţii sfinţilor este familiaritatea şi destăinuirea cu Dumnezeu, care creşte în ei şi face tot mai uşor să recunoască ceea ce este plăcut lui. Rugăciunea adevărată este familiaritate şi destăinuire cu Dumnezeu. Nu înseamnă a recita rugăciuni ca un papagal, bla bla bla, nu. Adevărata rugăciune este această spontaneitate şi afect cu Domnul. Această familiaritate învinge frica sau îndoiala că voinţa sa nu este pentru binele nostru, o ispită care uneori străbate gândurile noastre şi face inima neliniştită şi nesigură sau chiar amară.

Discernământul nu pretinde o certitudine absolută - nu este chimic o simplă metodă, nu pretinde o certitudine absolută, pentru că se referă la viaţă, iar viaţa nu este mereu logică, prezintă multe aspecte care nu se lasă închise într-o singură categorie de gândire. Am vrea să ştim cu precizie ce ar trebui făcut, şi totuşi, şi atunci când se întâmplă, nu pentru asta acţionăm mereu în consecinţă. De câte ori am avut şi noi experienţa descrisă de apostolul Paul, care spune aşa: "Nu fac binele pe care îl vreau, ci săvârşesc răul pe care nu-l vreau" (Rom 7,19). Nu suntem numai raţiune, nu suntem maşini, nu este suficient a primi instrucţiuni pentru a le urma: obstacolele, ca şi ajutoarele, de a ne decide pentru Domnul sunt mai ales afective, ale inimii.

Este semnificativ că prima minune făcută de Isus în Evanghelia lui Marcu este un exorcism (cf. 1,21-28). În sinagoga din Cafarnaum eliberează un om de diavol, eliberându-l de imaginea falsă a lui Dumnezeu pe care satana o sugerează încă de la începuturi: aceea a unui Dumnezeu care nu vrea fericirea noastră. Posedatul de diavol, din acel text din evanghelie, ştie că Isus este Dumnezeu, dar asta nu-l face să creadă în el. De fapt, spune: "Ai venit să ne distrugi" (v. 24).

Mulţi, chiar şi creştini, gândesc acelaşi lucru: şi anume că Isus poate să fie Fiul lui Dumnezeu, dar se îndoiesc că vrea fericirea noastră; mai mult, unii se tem că lua în serios propunerea sa, ceea ce Isus ne propune, înseamnă a ne distruge viaţa, a mortifica dorinţele noastre, aspiraţiile noastre cele mai puternice. Aceste gânduri apar uneori înăuntrul nostru: că Dumnezeu ne cere prea mult, ne este teamă că Dumnezeu ne cere prea mult, că nu ne vrea cu adevărat binele. În schimb, la prima noastră întâlnire am văzut că semnul întâlnirii cu Domnul este bucuria. Când îl întâlnesc pe Domnul în rugăciune, devin bucuros. Fiecare dintre noi devine bucuros, un lucru frumos. Tristeţea, sau frica, sunt în schimb semne ale depărtării de Dumnezeu: "Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile", îi spune Isus tânărului bogat (Mt 19,17). Din păcate pentru acel tânăr, unele obstacole nu i-au permis să realizeze dorinţa pe care o avea în inimă, de a-l urma mai de aproape pe "învăţătorul bun". Era un tânăr interesat, întreprinzător, a luat iniţiativa de a-l întâlni pe Isus, dar era şi foarte divizat în afecte, pentru el bogăţiile era prea importante. Isus nu-l constrânge să se decidă, dar textul notează că tânărul se îndepărtează de Isus "trist" (v. 22). Cine se îndepărtează de Domnul nu este niciodată mulţumit, chiar având la propria dispoziţie o mare abundenţă de bunuri şi posibilităţi. Isus nu constrânge niciodată să-l urmăm, niciodată. Isus îţi face cunoscută voinţa sa, cu atât inimă îţi face cunoscute lucrurile, dar te lasă liber. Şi acesta este lucrul cel mai frumos al rugăciunii cu Isus: libertatea pe care el ne-o lasă. În schimb când noi de îndepărtăm de Domnul rămânem cu ceva trist, ceva urât în inimă.

A discerne ce se întâmplă în noi nu este uşor, pentru că aparenţele înşală, dar familiaritatea cu Dumnezeu poate rezolva în mod suav îndoieli şi temeri, făcând viaţa noastră tot mai receptivă la "lumina sa gentilă", conform expresiei frumoase a Sfântului John Henry Newman. Sfinţii strălucesc de lumină reflectată şi arată în gesturile simple ale zilei lor prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu, care face posibil imposibilul. Se spune că doi soţi care au trăit împreună mult timp iubindu-se ajung să se asemene. Ceva asemănător se poate spune despre rugăciunea afectivă: în mod treptat, dar eficace ne face tot mai capabili să recunoaştem ceea ce contează prin natură, ca şi ceva care izvorăşte din adâncul fiinţei noastre. A sta în rugăciune nu înseamnă a spune cuvinte, cuvinte, nu; a sta în rugăciune înseamnă a ne deschide inima lui Isus, a ne apropia de Isus, a lăsa ca Isus să intre în inima mea şi să ne facă să simţim prezenţa sa. Şi acolo putem discerne când este Isus şi când suntem noi cu gândurile noastre, de atâtea ori departe de ceea ce vrea Isus.

Să cerem acest har: să trăim o relaţie de prietenie cu Domnul, aşa cum un prieten îi vorbeşte prietenului (cf. Sf. Ignaţiu de Loyola, Exerciţii spirituale, 53). Eu am cunoscut un bătrân frate călugăr care era portarul unui colegiu şi el de fiecare dată când putea se apropia de capelă, privea altarul, spunea: "Salut", pentru că avea apropiere cu Isus. El nu avea să spună bla bla bla, nu: "Salut, sunt aproape de tine şi tu eşti aproape de mine". Acesta este raportul pe care trebuie să-l avem în rugăciune: apropiere, apropiere afectivă, ca fraţi, apropiere cu Isus. Un zâmbet, un simplu gest şi nu să recităm cuvinte care nu ajung la inimă. Aşa cum spuneam, a vorbi cu Isus aşa cum un prieten vorbeşte altui prieten. Este un har pe care trebuie să-l cerem unii pentru alţii: să-l vedem pe Isus ca pe prietenul nostru, prietenul nostru cel mai mare, prietenul nostru fidel, care nu şantajează, mai ales care nu ne abandonează niciodată, chiar şi atunci când noi ne îndepărtăm de el. El rămâne la uşa inimii. "Nu, eu cu tine nu vreau să am de-a face deloc", spunem noi. Şi el rămâne liniştit, rămâne acolo la îndemână, la îndemâna inimii pentru că el este fidel mereu. Să mergem înainte cu această rugăciune, să spunem rugăciunea "salut", rugăciunea de a-l saluta pe Domnul cu inima, rugăciunea afectului, rugăciunea apropierii, cu puţine cuvinte, dar cu gesturi şi cu fapte bune. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 275.