Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Kazahstan
(13-15 septembrie 2022)

Sfânta Liturghie
Piaţa Expo (Nur-Sultan), miercuri, 14 septembrie 2022

Crucea este un instrument de moarte, şi totuşi în această zi de sărbătoare celebrăm înălţarea crucii lui Cristos. Pentru că pe acel lemn Isus a luat asupra sa păcatul nostru şi răul lumii, şi le-a înfrânt cu iubirea sa. Pentru aceasta astăzi sărbătorim. Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am ascultat ne relatează asta, contrapunând, pe de o parte, şerpii care muşcă şi, pe de altă parte, şarpele care salvează. Să ne oprim asupra acestor două imagini.

Înainte de toate şerpii care muşcă. Ei atacă poporul, căzut încă o dată în păcatul murmurării. A murmura împotriva lui Dumnezeu înseamnă nu numai a vorbi rău şi a ne plânge despre el; înseamnă, mai în profunzime, că în inima israeliţilor a dispărut încrederea în el, în promisiunea sa. De fapt, poporul lui Dumnezeu merge prin deşert spre ţara promisă şi este doborât de oboseală, nu suportă călătoria (cf. Num 21,4). Atunci se descurajează, pierde speranţa, şi la un moment dat este ca şi cum ar uita promisiunea Domnului: acei oameni nu mai au forţa de a crede că el conduce drumul lor spre o ţară bogată şi rodnică.

Nu este o întâmplare că, epuizându-se încrederea în Dumnezeu, poporul este muşcat de şerpi care ucid. Ei amintesc de primul şarpe despre care vorbeşte Biblia în cartea Genezei, ispititorul care otrăveşte inima omului pentru a-l face să se îndoiască de Dumnezeu. De fapt diavolul, tocmai sub formă de şarpe, îi înşală pe Adam şi Eva, generează în ei neîncredere convingându-i că Dumnezeu nu este bun, dimpotrivă este invidios pe libertatea şi fericirea lor. Şi acum, în deşert, se întorc şerpii, "şerpi veninoşi" (v. 6); adică se întoarce păcatul de la începuturi: israeliţii se îndoiesc de Dumnezeu, nu se încred în el, murmură, se răzvrătesc împotriva celui care le-a dat viaţa şi astfel se îndreaptă spre moarte. Iată unde duce neîncrederea inimii!

Iubiţi fraţi şi surori, această primă parte a relatării ne cere să privim de aproape momentele din istoria noastră personală şi comunitară în care a dispărut încrederea, în Domnul şi între noi. De câte ori, descurajaţi şi nesuferiţi, ne-am uscat în deşerturile noastre, pierzând din vedere ţinta drumului! Şi în această ţară mare există deşertul care, în timp ce oferă un peisaj splendid, ne vorbeşte despre acea trudă, despre acea uscăciune pe care uneori o purtăm în inimă. Sunt momentele de oboseală şi de încercare, în care nu mai avem forţele de a privi în sus, spre Dumnezeu; sunt situaţiile de viaţă personală, eclezială şi socială în care suntem muşcaţi de şarpele neîncrederii, care injectează în noi veninurile dezamăgirii şi descurajării, al pesimismului şi resemnării, închizându-ne în eul nostru, stingând entuziasmul.

Dar în istoria acestei ţări n-au lipsit alte muşcături dureroase: mă gândesc la şerpii veninoşi ai violenţei, persecuţiei ateiste, la un drum uneori anevoios în timpul căruia a fost ameninţată libertatea poporului şi a fost rănită demnitatea sa. Ne face bine să păstrăm amintirea a ceea ce am suferit: nu trebuie eliminate din amintire anumite obscurităţi, altminteri se poate crede că sunt apă trecută şi că drumul binelui este schiţat pentru totdeauna. Nu, pacea nu este niciodată câştigată o dată pentru totdeauna, trebuie cucerită în fiecare zi, precum şi convieţuirea între etnii şi tradiţii religioase diferite, dezvoltarea integrală, dreptatea socială. Şi pentru ca să crească şi mai mult Kazahstanul "în fraternitate, în dialog şi în înţelegere [...] pentru a face punţi de cooperare solidară cu celelalte popoare, naţiuni şi culturi" (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Discurs în timpul ceremoniei de bun-venit, 22 septembrie 2001), este nevoie de angajarea tuturor. Şi mai întâi, este nevoie de un reînnoit act de credinţă faţă de Domnul: de a privi în sus, de a privi la el, de a învăţa de la iubirea sa universală şi răstignită.

Astfel ajungem la a doua imagine: şarpele care salvează. În timp ce poporul moare din cauza şerpilor veninoşi, Dumnezeu ascultă rugăciunea de mijlocire a lui Moise şi îi spune: "Fă-ţi un şarpe şi pune-l pe un stâlp; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi" (Num 21,8). De fapt, "când şarpele muşca pe cineva şi acesta privea spre şarpele de bronz, trăia" (v. 9). Totuşi am putea să ne întrebăm: de ce Dumnezeu, în loc să dea aceste instrucţiuni active lui Moise, pur şi simplu nu a distrus şerpii veninoşi? Acest mod de a face ne revelează acţiunea sa în faţa răului, a păcatului şi a neîncrederii omenirii. Atunci ca şi acum, în marea bătălie spirituală care locuieşte în istorie până la sfârşit, Dumnezeu nu elimină josniciile pe care omul le urmăreşte în mod liber: şerpii veninoşi nu dispar, încă există, stau la pândă, pot să muşte mereu. Şi atunci ce s-a schimbat, ce face Dumnezeu?

Isus explică asta în Evanghelie: "După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică" (In 3,14-15). Iată cotitura: a venit între noi şarpele care salvează: Isus care, ridicat pe lemnul crucii, nu le permite şerpilor veninoşi care ne asaltează să ne conducă la moarte. În faţa josniciilor noastre, Dumnezeu ne dăruieşte o nouă înălţime: dacă ţinem privirea îndreptată spre Isus, muşcăturile răului nu ne mai pot domina, pentru că el, pe cruce, a luat asupra sa veninul păcatului şi al morţii şi i-a înfrânt puterea distructivă. Iată ce a făcut Tatăl în faţa răspândirii răului în lume; ni l-a dat pe Isus, care s-a apropiat de noi aşa cum nu ne-am fi putut imagina vreodată: "Pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru" (2Cor 5,21). Aceasta este măreţia infinită a milostivirii divine: Isus care s-a "făcut păcat" de dragul nostru, Isus care pe cruce - am putea spune - "s-a făcut şarpe" pentru ca, privind la el, să putem rezista la muşcăturile veninoase ale şerpilor răi care ne asaltează.

Fraţilor şi surorilor, acesta este drumul, drumul mântuirii noastre, al renaşterii şi învierii noastre: să privim la Isus răstignit. De la înălţimea aceea putem vedea viaţa noastră şi istoria popoarelor noastre în mod nou. Pentru că de la Crucea lui Cristos învăţăm iubirea, nu ura; învăţăm compătimirea, nu indiferenţa; învăţăm iertarea, nu răzbunarea. Braţele întinse ale lui Isus sunt îmbrăţişarea de duioşie cu care Dumnezeu vrea să ne primească. Şi ne arată fraternitatea pe care suntem chemaţi s-o trăim între noi şi cu toţi. Ne arată calea, calea creştină: nu aceea a impunerii şi a constrângerii, a puterii şi a relevanţei, niciodată aceea care împunge crucea lui Cristos împotriva altor fraţi şi surori pentru care el şi-a dat viaţa! Alta este calea lui Isus, calea mântuirii: este calea iubirii umile, gratuite şi universale, fără "dacă" şi fără "dar".

Da, pentru că pe lemnul crucii Cristos i-a luat veninul şarpelui răului şi a fi creştini înseamnă a trăi fără veninuri: să nu ne muşcăm între noi, să nu murmurăm, să nu acuzăm, să nu bârfim, să nu răspândim opere de rău, să nu poluăm lumea cu păcatul şi cu neîncrederea care vine de la Cel Rău. Fraţilor, surorilor, suntem renăscuţi din coasta deschisă a lui Isus pe cruce: să nu fie în noi niciun venin de moarte (cf. Înţ 1,14). În schimb, să ne rugăm pentru ca prin harul lui Dumnezeu să putem deveni tot mai creştini: martori bucuroşi ai vieţii noi, ai iubirii, ai păcii.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 505.