Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Kazahstan
(13-15 septembrie 2022)

Deschiderea şi Sesiunea Plenară ale celui de-al VII-lea Congres al Liderilor Religiilor Mondiale şi Tradiţionale
Palatul Independenţei (Nur-Sultan), miercuri, 14 septembrie 2022

Fraţilor şi surorilor!

Permiteţi-mi să mă adresez vouă cu aceste cuvinte directe şi familiale: fraţi şi surori. Aşa doresc să vă salut, conducători religioşi şi autorităţi, membri ai corpului diplomatic şi ai organizaţiilor internaţionale, reprezentanţi ai instituţiilor academice şi culturale, ai societăţii civile şi ai diferitelor organizaţii neguvernamentale, în numele acelei fraternităţi care ne uneşte pe toţi, ca fii şi fiice ai aceluiaşi Cer.

În faţa misterului infinitului care se află deasupra noastră şi ne atrage, religiile ne amintesc că suntem creaturi: nu suntem atotputernici, ci femei şi bărbaţi pe cale spre aceeaşi ţintă cerească. Starea de creatură pe care o împărtăşim instaurează astfel o unire, o reală fraternitate. Ne aminteşte că sensul vieţii noastre nu se poate reduce la interesele noastre personale, ci se înscrie în fraternitatea care ne caracterizează. Creştem numai cu alţii şi graţie altora. Dragi lideri şi reprezentanţi ai religiilor mondiale şi tradiţionale, ne aflăm într-o ţară parcursă de-a lungul secolelor de mari caravane: în aceste locuri, şi prin calea antică a mătăsii, s-au împletit atâtea istorii, idei, credinţe şi speranţe. Fie ca încă o dată Kazahstanul să fie ţară de întâlnire între cel care este distant. Fie ca să poată deschide o nouă cale de întâlnire, centrată pe raporturile umane: pe respect, pe onestitatea dialogului, pe valoarea indispensabilă a fiecăruia, pe colaborare; o cale fraternă pentru a merge împreună spre pace.

Ieri am împrumutat imaginea dombrei; astăzi la instrumentul muzical aş vrea să asociez o voce, aceea a poetului cel mai celebru al ţării, părinte al literaturii sale moderne, educatorul şi compozitorul reprezentat adesea chiar împreună cu dombra. Abai (1845-1904), cum este numit popular, ne-a lăsat scrieri impregnate de religiozitate, în care transpare cel mai bun suflet al acestui popor: o înţelepciune armonioasă, care doreşte pacea şi căutarea interogându-se cu umilinţă, tânjind la o înţelepciune demnă de om, niciodată închisă în viziuni restrânse şi înguste, ci dispusă să se lase inspirată de multiple experienţe. Abai ne provoacă printr-o întrebare de neapus: "Care este frumuseţea vieţii, dacă nu se merge în profunzime?" (Poezie, 1898). Un alt poet se întreba despre sensul existenţei, punând pe buzele unui păstor din aceste ţinuturi nemărginite ale Asiei o întrebare la fel de esenţială: "Unde tinde această scurtă călătorie a mea?" (G. Leopardi, Cântul nocturn al unui păstor rătăcitor din Asia). Întrebări ca acestea trezesc nevoia de religie, ne amintesc că noi, fiinţele umane, nu existăm atât pentru a satisface interese pământeşti şi pentru a ţese relaţii numai de natură economică, ci mai ales pentru a merge împreună, ca nişte călători cu privirea îndreptată spre cer. Avem nevoie să găsim un sens la întrebările din urmă, să cultivăm spiritualitatea; avem nevoie, spunea Abai, să menţinem "treaz sufletul şi limpede mintea" (Cuvânt 6).

Fraţilor şi surorilor, lumea aşteaptă de la noi exemplul de suflete treze şi de minţi limpezi, aşteaptă religiozitate autentică. A venit ora de a ne trezi din acel fundamentalism care poluează şi corodează orice crez, ora de a face limpede şi compătimitoare inima. Dar este şi ora de a lăsa numai cărţilor de istorie discursurile care prea mult timp, aici şi în altă parte, au insuflat suspiciune şi dispreţ faţă de religie, ca şi cum ar fi un factor de destabilizare a societăţii moderne. În aceste locuri este bine cunoscută moştenirea ateismului de stat, impus timp de decenii, acea mentalitate oprimantă şi sufocantă pentru care numai folosirea cuvântului "religie" crea neplăcere. În realitate, religiile nu sunt probleme, ci parte a soluţiei pentru o convieţuire mai armonioasă. Căutarea transcendenţei şi valoarea sacră a fraternităţii pot, de fapt, să inspire şi să lumineze alegerile de luat în contextul crizelor geopolitice, sociale, economice, ecologice dar, la rădăcină, spirituale care străbat multe instituţii de astăzi, chiar şi democraţiile, punând în pericol siguranţa şi înţelegerea între popoare. Aşadar avem nevoie de religie pentru a răspunde la setea de pace a lumii şi la setea de infinit care locuieşte în inima fiecărui om.

Pentru aceasta, condiţie esenţială pentru o dezvoltare cu adevărat umană şi integrală este libertatea religioasă. Fraţilor, surorilor, suntem creaturi libere. Creatorul nostru s-a "dat deoparte pentru noi", a "limitat", ca să spunem aşa, libertatea sa absolută pentru a face şi din noi nişte creaturi libere. Aşadar cum putem să constrângem fraţi în numele său? "În timp ce credem şi adorăm - învăţa Abai -, nu trebuie să spunem că putem să-i constrângem pe alţii să creadă şi să adore" (Cuvânt 45). Libertatea religioasă este un drept fundamental, primar şi inalienabil, care trebuie promovată peste tot şi care nu se poate limita numai la libertatea de cult. De fapt, este dreptul fiecărei persoane să dea mărturie publică de propriul crez: să-l propună fără a-l impune vreodată. Este practica bună a vestirii, diferită de prozelitism şi de îndoctrinare, de care toţi sunt chemaţi să stea departe. A izola la sfera privatului crezul cel mai important al vieţii ar priva societatea de o bogăţie imensă; dimpotrivă, a favoriza contexte unde se respiră o convieţuire respectuoasă a diversităţilor religioase, etnice şi culturale este cel mai bun mod pentru a valoriza trăsăturile specifice ale fiecăruia, de a uni fiinţele umane fără a le uniformiza, de a le promova aspiraţiile mai înalte fără a le tăia elanul.

Iată, aşadar, alături de valoarea nemuritoare a religiei, cea actuală, pe care Kazahstanul o promovează în mod minunat, găzduind de circa douăzeci de ani acest congres de relevanţă mondială. Ediţia prezentă ne face să reflectăm asupra rolului nostru în dezvoltarea spirituală şi socială a omenirii în timpul perioadei post-pandemice.

Pandemia, între vulnerabilitate şi îngrijire, reprezintă prima din patru provocări globale pe care aş vrea s-o schiţez şi care îi cheamă pe toţi - dar în mod special religiile - la o mai mare unitate de intenţii. Covid-19 ne-a pus pe toţi pe acelaşi plan. Ne-a făcut să înţelegem că, aşa cum spunea Abai, "nu suntem demiurgi, ci muritori" (ibid.): toţi ne-am simţit fragili, toţi am avut nevoie de asistenţă; nimeni n-a fost pe deplin autonom, nimeni n-a fost complet autosuficient. Acum, însă, nu putem risipi nevoia de solidaritate pe care am simţit-o mergând înainte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, fără a ne lăsa interpelaţi de exigenţa de a înfrunta împreună urgenţele care îi privesc pe toţi. La aceasta religiile nu trebuie să fie indiferente: sunt chemate să fie în prima linie, să fie promotoare de unitate în faţa încercărilor care riscă să împartă şi mai mult familia umană.

În mod specific, ne revine nouă, care credem în Divin, să-i ajutăm pe fraţii şi surorile din epoca noastră să nu uite vulnerabilitatea care ne caracterizează: să nu cadă în false prezumţii de atotputernici provocate de progrese tehnice şi economice, care singure nu sunt suficiente; să nu se lase încâlciţi în laţurile profitului şi câştigului, ca şi cum ar fi remedii la toate relele; să nu urmeze o dezvoltare nesustenabilă care nu respectă limitele impuse de creaţie; să nu se lase anesteziaţi de consumismul care dezorientează, pentru că bunurile sunt pentru om şi nu omul pentru bunuri. Aşadar, vulnerabilitatea noastră comună, reieşită în timpul pandemiei, ar trebui să ne stimuleze să nu mergem înainte ca mai înainte, ci cu mai multă umilinţă şi clarviziune.

În afară de a sensibiliza asupra fragilităţii şi responsabilităţii noastre, credincioşii din post-pandemie sunt chemaţi la îngrijire: să se îngrijească de omenire în toate dimensiunile sale, devenind artizani de comuniune - repet cuvântul: artizani de comuniune -, martori ai unei colaborări care să depăşească ţarcurile propriilor apartenenţe comunitare, etnice, naţionale şi religioase. Dar cum se întreprinde o misiune aşa de grea? De unde trebuie început? De la ascultarea celor mai slabi, de la a da glas celor mai fragili, de a deveni ecou al unei solidarităţi globale care în primul rând să se refere la ei, săracii, nevoiaşii care au suferit mai mult pandemia, care a făcut să iasă prepotent în evidenţă nelegiuirea inegalităţilor planetare. Câţi, şi astăzi, nu au acces uşor la vaccinuri, câţi! Să fim de partea lor, nu de partea celui care are mai mult şi dă mai puţin; să devenim conştiinţe profetice şi curajoase, să ne apropiem de toţi, dar în special de uitaţii prea mulţi de astăzi, de marginalizaţi, de păturile mai slabe şi sărace ale societăţii, de cei care suferă în ascuns şi în tăcere, departe de reflectoare. Ceea ce vă propun nu este numai o cale pentru a fi mai sensibili şi solidari, ci un parcurs de vindecare pentru societăţile noastre. Da, pentru că tocmai lipsa permite răspândirea de epidemii şi de alte rele mari care prosperă pe terenurile neplăcerii şi ale inegalităţilor. Cel mai mare factor de risc din timpurile noastre rămâne sărăcia. În această privinţă Abai se întreba cu înţelepciune: "Pot cei cărora le este foame să păstreze o minte limpede [...] şi să arate atenţie în învăţare? Sărăcie şi certuri [...] generează [...] violenţă şi aviditate" (Cuvânt 25). Până când vor continua să se dezlănţuie inegalităţi şi nedreptăţi, nu vor putea înceta virusuri mai rele decât Covidul: cele ale urii, violenţei, terorismului.

Şi asta ne duce la a doua provocare planetară care interpelează în mod deosebit pe credincioşi: provocarea păcii. În ultimele decenii dialogul între responsabilii religiilor s-a referit mai ales la această tematică. Şi totuşi, vedem zilele noastre marcate încă de plaga războiului, de un climat de confruntări exasperate, de incapacitatea de a face un pas înapoi şi de a întinde mâna către celălalt. Este nevoie de o tresăltare şi este nevoie, fraţilor şi surorilor, ca să vină de la noi. Dacă Creatorul, căruia îi dedicăm existenţa, a dat origine vieţii umane, cum putem noi, care ne mărturisim credincioşi, să permitem ca ea să fie distrusă? Şi cum putem crede că oamenii din timpul nostru, dintre care mulţi trăiesc ca şi cum Dumnezeu n-ar exista, sunt motivaţi să se angajeze într-un dialog respectuos şi responsabil dacă marile religii, care constituie sufletul atâtor culturi şi tradiţii, nu se angajează activ pentru pace?

Amintindu-ne de ororile şi de greşelile din trecut, să ne unim eforturile, pentru că niciodată Atotputernicul să nu mai devină ostatic al voinţei de putere umană. Abai aminteşte că "acela care permite răul şi nu se opune răului nu poate să fie considerat un adevărat credincios, ci, în cel mai bun dintre cazuri, un credincios lânced" (cf. Cuvânt 38). Fraţilor şi surorilor, este necesară, pentru toţi şi pentru fiecare, o purificare de rău. Marele poet kazah insista asupra acestui aspect, scriind că acela care "abandonează învăţarea se privează de o binecuvântare" şi "acela care nu este sever cu sine însuşi şi nu este capabil de compătimire nu poate să fie considerat credincios" (Cuvânt 12). Fraţilor şi surorilor, să ne purificăm, aşadar, de prezumţia de a ne simţi drepţi şi de a nu avea nimic de învăţat de la alţii; să ne eliberăm de acele concepţii reductive şi distrugătoare care ofensează numele lui Dumnezeu prin rigiditate, extremisme şi fundamentalisme, şi îl profanează prin ură, fanatism şi terorism, desfigurând şi imaginea omului. Da, pentru că "izvorul omenirii - aminteşte Abai - este iubire şi dreptate, [...] ele sunt coroanele creaţiei divine" (Cuvânt 45). Să nu justificăm niciodată violenţa. Să nu permitem ca sacrul să fie instrumentalizat de ceea ce este profan. Sacrul să nu fie sprijin al puterii şi puterea să nu se sprijine de sacralitate!

Dumnezeu este pace şi conduce mereu la pace, niciodată la război. Să ne angajăm aşadar, şi mai mult, să promovăm şi să întărim necesitatea ca orice conflict să nu se rezolve cu motivele neconcludente ale forţei, cu armele şi ameninţările, ci cu unicele mijloace binecuvântate de Cer şi demne de om: întâlnirea, dialogul, tratativele răbdătoare, care se duc înainte gândind îndeosebi la copii şi la tinerele generaţii. Ele întrupează speranţa că pacea nu este rezultatul fragil al negocierilor neliniştitoare, ci rodul unei angajări educative, constante, care promovează visele lor de dezvoltare şi de viitor. În acest sens, Abai încuraja să extindă ştiinţa, să treacă graniţa propriei culturi, să îmbrăţişeze cunoaşterea, istoria şi literatura altora. Să investim, vă rog, în asta: nu în armamente, ci în instruire!

După cele ale pandemiei şi păcii, să culegem o a treia provocare, cea a primirii fraterne. Astăzi este mare truda de a accepta fiinţa umană. În fiecare zi nenăscuţi şi copii, migranţi şi bătrâni sunt rebutaţi. Există o cultură a rebutului. Atâţia fraţi şi surori mor sacrificaţi pe altarul profitului, învăluiţi de tămâia sacrilegă a indiferenţei. Şi totuşi fiecare fiinţă umană este sacră. "Homo sacra res homini", spuneau anticii (Seneca, Epistulae morales ad Lucilium, 95,33): este misiune înainte de toate a noastră, a religiilor, să amintim asta lumii! Niciodată ca acum asistăm la mari mutări de populaţii, provocate de războaie, sărăcie, schimbări climatice, de căutarea unei bunăstări pe care lumea globalizată permite să se cunoască, dar la care adesea este greu de a avea acces. Un mare exod este în desfăşurare: din zonele mai sărace se încearcă să se ajungă la cele mai avute. Vedem asta în fiecare zi, în diferitele migraţii din lume. Nu este o realitate de reportaj, este un fapt istoric care cere soluţii împărtăşite şi clarvăzătoare. Desigur, vine în mod instinctiv să se apere propriile siguranţe dobândite şi să se închidă uşile de frică; este mai uşor mai degrabă de a avea suspiciuni faţă de cel străin, a-l acuza şi a-l condamna decât de a-l cunoaşte şi a-l înţelege. Dar este datoria noastră să amintim că Creatorul, care veghează asupra paşilor fiecărei creaturi, ne îndeamnă să avem o privire asemănătoare cu a Lui, o privire care să recunoască faţa fratelui. Fratele migrant trebuie să fie primit, însoţit, promovat şi integrat.

Limba kazahă invită la această privire primitoare: în ea "a iubi" înseamnă literalmente "a avea o privire bună asupra cuiva". Dar şi cultura tradiţională din aceste regiuni afirmă acelaşi lucru printr-un frumos proverb popular: "Dacă întâlneşti pe cineva, încearcă să-l faci fericit, probabil este ultima dată când îl vezi". Dacă acest cult al ospitalităţii stepei aminteşte de valoarea de nesuprimat a fiecărei fiinţe umane, Abai reafirmă asta spunând că "omul trebuie să fie prieten al omului" şi că această prietenie se întemeiază pe o împărtăşire universală, pentru că realităţile importante ale vieţii şi după viaţă sunt comune. Aşadar, afirmă el, "toate persoanele sunt oaspeţi una alteia" şi "omul însuşi este un oaspete în această viaţă" (Cuvânt 34). Să redescoperim arta ospitalităţii, a primirii, a compasiunii. Şi să învăţăm să ne şi ruşinăm: da, să simţim acea ruşine sănătoasă care se naşte din mila faţă de omul care suferă, din înduioşarea şi din uimirea faţă de condiţia sa, faţă de destinul său de care să ne simţim părtaşi. Este calea compasiunii, care face mai umani şi mai credincioşi. Ne revine nouă, în afară de a afirma demnitatea inviolabilă a fiecărui om, să învăţăm să plângem pentru ceilalţi, pentru că numai dacă vom simţi ca ale noastre trudele omenirii vom fi cu adevărat umani.

O ultimă provocare globală ne interpelează: păzirea casei comune. În faţa tulburărilor climatice trebuie s-o protejăm, pentru ca să nu fie supusă logicilor câştigului, ci păstrată pentru generaţiile viitoare, spre lauda Creatorului. Scria Abai: "Ce lume minunată ne-a dat Creatorul! El ne-a dăruit lumina sa cu mărinimie şi generozitate. Când mama-pământ ne-a hrănit la sânul său, Tatăl nostru ceresc s-a aplecat asupra noastră" (din poezia "Primăvara"). Cu grijă iubitoare Preaînaltul a dispus o casă comună pentru viaţă: şi noi, care ne mărturisim ai săi, cum putem permite ca să fie poluată, maltrată şi distrusă? Să ne unim eforturile şi în această provocare. Ne este ultima prin importanţă. De fapt, ea se leagă cu prima, cu cea pandemică. Viruşi precum Covid-19, care, deşi microscopici, sunt în măsură să sfărâme marile ambiţii ale progresului, adesea sunt legate cu un echilibru deteriorat, în mare parte din cauza noastră, cu natura care ne înconjoară. Să ne gândim de exemplu la despădurire, la comerţul ilegal de animale vii, la creşterile intensive de animale... Mentalitatea exploatării devastează casa în care locuim. Nu numai atât: ea duce la eclipsarea acelei viziuni respectuoase şi religioase despre lumea voită de Creator. De aceea este neapărat necesar să se favorizeze şi să se promoveze păzirea vieţii în orice formă a sa.

Iubiţi fraţi şi surori, să mergem înainte împreună, pentru ca drumul religiilor să fie tot mai amical. Abai spunea că "un prieten fals este ca o umbră: când soarele străluceşte asupra ta, nu te vei elibera de el, dar când norii se îndesesc asupra ta, nu se va vedea în nicio parte" (Cuvânt 37). Să nu ni se întâmple asta: Preaînaltul să ne elibereze de umbrele suspiciunii şi falsităţii; să ne dea să cultivăm prietenii solare şi fraterne, prin dialogul frecvent şi sinceritatea luminoasă a intenţiilor. Şi aş vrea să mulţumesc aici pentru efortul Kazahstanului cu privire la acest punct: a căuta mereu să unească, a căuta mereu să provoace dialogul, a căuta mereu să facă prietenie. Acesta este un exemplu pe care Kazahstanul ni-l dă nouă tuturor şi trebuie să-l urmăm, să-l însoţim. Să nu căutăm sincretisme conciliante prefăcute - nu sunt de folos -, ci să păstrăm identităţile noastre deschise la curajul alterităţii, la întâlnirea fraternă. Numai astfel, pe acest drum, în timpurile întunecate pe care le trăim, vom putea iradia lumina Creatorului nostru. Mulţumesc vouă tuturor!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 303.