Parabola multiformă a magisteriului-ministerului său

Trei oraşe, patru anotimpuri

de cardinal Gianfranco Ravasi

Desigur, eram prezent şi eu în faţa mulţimii imense care se îngrămădea în Domul din Milano şi se extindea în vasta piaţă din faţa domului, în acea zi de 3 septembrie 2012, pentru salutul din urmă dat lui Carlo Maria Martini, un episcop iubit şi o figură celebrată de toţi pentru statura sa umană şi spirituală. De fapt, viaţa mea s-a împletit îndelung cu a sa, mai întâi, ca student al său la Institutul Pontifical Biblic (este impresionant cum îşi amintea, la distanţă de ani, în amănunte examenul meu de critică textuală) şi, după aceea, ca preot al diecezei ambroziene.

Dacă este permis să extind firul amintirii personale, ar trebui să evoc şi o cartea a mea emblematică deja în titlu, Martini. Cele trei oraşe ale mele (San Paolo, 2002), rod al unui lung dialog cu el, în pragul încheierii slujirii sale pastorale milaneze. El pornea de la trei inimi simbolice încrustate în fâşia transversală a stemei sale episcopale şi le transcria ca parabolă a vieţii sale. Iată însăşi mărturia sa: "Am trăit experienţa profundă a două oraşe: Roma, în care am trăit dedicându-mă total Bibliei, cercetării, învăţământului; apoi Ierusalim, o experienţa în întregime spirituală, aproape mistică, legată de o motivaţie misterioasă, inefabilă şi foarte puternică. La aceste două oraşe s-a unit apoi un al treilea, Milano. Roma îmi dădea experienţa ştiinţifică, Ierusalimul pe cea mistico-contemplativă, Milano îmi furniza experienţa practică, afectivă şi efectivă, dăruirea în prietenie, în dar, în contact, în relaţie".

Este nemărginită bibliografia martiniană, adesea cristalizată în pagini pornind de la o dictare orală, aşa cum s-a întâmplat în trecut unor Părinţi ai Bisericii. Această vastitate este mărturisită de publicarea sistematică ce este îngrijită acum cu iubire şi rigoare, aşa încât să compună arhitectura completă pentru Opera omnia sa. Este impunătoare şi bibliografia despre el, figură încă vie în Biserica de astăzi, mai ales în sintonia sa "profetică" şi anticipată cu magisteriul Papei Francisc. De aceea, este foarte greu a încerca un portret esenţial care să schiţeze un profil biografic istorico-esenţial. Astfel, m-am gândit - foarte liber - că ar putea fi de ajutor recurgerea la calea simbolică printr-un soi de parabolă indiană îndrăgită de cardinal, aşa încât a avut ocazia de a o evoca de mai multe ori. Ea este, în mod substanţial, o metaforă a însăşi existenţei umane, ritmată în patru anotimpuri fundamentale. Este, înainte de toate, timpul învăţării şi al ascultării, când suntem discipoli şi ne aventurăm, conduşi de mână, de-a lungul parcursurilor cunoaşterii, însuşirii, studiului. Aceasta a fost etapa primară a lui Martini, când el s-a angajat să urmeze itinerarul lung al formării în Societatea lui Isus, un arc cronologic lung care se adăuga studiilor liceale precedente şi care se revărsa în orizontul spiritualităţii ignaţiene, pentru a se strecura apoi de-a lungul cărărilor academice. Această fază a învăţării şi a uceniciei avea să-i ofere tot echipamentul ştiinţific pentru a cultiva acea disciplină care avea să fie o caracteristică tipică a personalităţii sale, adică exegeza biblică.

Tocmai din această etapă a derivat în mod spontan a doua, aceea pe care apologul indian o defineşte ca timpul învăţământului, al comunicării celor dobândite altora, reelaborând, aprofundând şi făcând mai personal şi original. Martini, aşa cum spuneam, a fost îndelung profesor de critică textuală biblică la Roma. A devenit unul dintre cei mai mari experţi ai acestei materii la nivel internaţional, aşa încât a fost cooptat într-un cerc restrâns de studioşi de alte naţionalităţi şi chiar de diferite confesiuni creştine angajate să pregătească Greek New Testament, o fundamentală ediţie critică a textului grec neotestamentar, recenzând şi selecţionând patrimoniul imens de papirusuri, coduri şi diferite texte care ne-au transmis Sfintele Scripturi creştine. Tocmai exercitând această disciplină, a înflorit în el nu numai iubirea faţă de cuvântul divin, ci şi faţă de cuvintele umane concrete în care el se exprimă, termeni de analizat filologic şi de redescoperit în bogata lor potenţialitate semantică. Şi tocmai din această perioadă a învăţământului s-a născut, aproape pe neaşteptate, o ulterioară realizare a funcţiei sale de maestru. De fapt, din 29 decembrie 1979, timp de peste "trei săptămâni de ani", cum îi plăcea să spună, până în 2002, el a fost păstor, părinte şi maestru al uneia dintre cele mai vaste şi importante Biserici din lume, cea de Milano.

Centrul existenţei sale a devenit, atunci, slujirea de episcop care - în maniera Sfântului Ambroziu - mergea dincolo de templu şi se extindea la tot oraşul, la cotidianitatea sa frenetică, la cultura şi hărnicia sa vie, dar şi la problemele şi dramele sale, ritmate de ani adesea chinuiţi de terorism şi de criză. În căderea vocilor celorlalte instituţii şi agenţii publice, se ridica înaltă, dar liniştită, severă, dar senină, puternică, dar delicată, incisivă, dar discretă vocea acestui adevărat maestru şi călăuză. O voce care răsuna şi dincolo de graniţele diecezei, în atâtea alte naţiuni unde prezenţa sa era aşteptată şi apreciată. Printre multele "învăţături" străluceau cele legate de "Şcoala Cuvântului", inaugurată la începuturile episcopatului său, la 6 noiembrie 1980, în Domul din Milano şi apoi ramificată în întreaga dieceză.

Despre această fază "magisterială", cea mai cunoscută şi studiată, rămân mii de mărturii şi "laice": de exemplu, este emblematic "Meridiano" pe care Mondadori l-a dedicat, în 2011, scrierilor cardinalului, unde, deşi în selecţie textuală, se schiţa o adevărată hartă a acţiunii pastorale şi culturale a lui Martini. Dar, mai ales, rămân multiplele iniţiative realizate, pornind de la acea "Catedră a necredincioşilor" - între 1987 şi 2002 - pe care a creat-o ca un adevărat model de confruntare cu lumea "laică" şi care am încercat s-o modelez într-o formă analogă în "Curtea Neamurilor" la impulsul Papei Benedict al XVI-lea în cadrul Consiliului Pontifical al Culturii. Credincioşi şi necredincioşi, deşi plantaţi în teritorii diferite, erau invitaţi să nu se închidă într-un izolaţionism sacral sau secular, ignorându-se sau, mai rău, adoptând atitudinea respingerii fundamentaliste reciproce. Astfel, la Milano îmbobocea floarea dialogului în jurul temelor capitale ale fiinţei şi existenţei în care toţi sunt implicaţi mereu şi uneori chiar distruşi. Ar fi suficient să se răsfoiască titlurile acelor "Catedre" pentru a descoperi un adevărat curcubeu de iridescenţe tematice care constituie şi astăzi programul după care trebuie să se confrunte fie Biserica, fie societatea.

Dar era de acum la uşă a treia perioadă: la împlinirea vârstei de 75 de ani, în 2002, cardinalul Martini a decis că pentru el - ca pentru acel text sapienţial indian - începea o nouă experienţă, cea numită în mod sugestiv a "pădurii", adică retragerea în tăcere. El care a fost prin excelenţă omul cuvântului, nu putea adopta însă o tăcere "neagră", pur şi simplă ştergere a cuvintelor şi a faptelor, ci "albă", o culoare care rezumă în sine întregul spectru cromatic. În ea, experienţele şi realităţile trăite primeau o nouă lumină, alimentată de reflecţie, de contemplaţie, de rugăciune. Aceasta a fost perioada scurtă, dar intensă, de şedere în al treilea oraş iubit, după Roma şi Milano, adică Ierusalim. Acolo, Martini, încheindu-se slujirea episcopală milaneză, regăsea înseşi rădăcinile credinţei sale limpezi şi profunde; acolo simţea încă răsunând vocile profeţilor, dar mai ales împărtăşea pulsul prezenţei lui Cristos. Acolo, conform unei dorinţe personale, cardinalul ar fi voit să pecetluiască întregul arc al existenţei sale, astfel încât să aibă un mormânt pe povârnişurile muntelui Măslinilor, în faţa văii lui Iozafat. Acolo, el ar fi sperat să poată aştepta parousia, venirea deplină şi definitivă a lui Cristos pentru a încheia istoria. În Cetatea Sfântă, în timpul acelei şederi, au apărut surprinzătoarele Conversaţii nocturne la Ierusalim cu iezuitul austriac Georg Sporschill, apărute în 2008, mărturie a unei genuine şi provocatoare parresía evanghelice.

În schimb îl aştepta a patra perioadă din acea parabolă, adică timpul "cerşetorului", marcat în mod ideal de cuvintele pe care Isus i le adresează lui Petru, primul dintre apostoli: "Când erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai. Însă când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi te va încinge un altul şi te va duce unde nu vei voi" (In 21,18). Au fost ultimii ani în care boala l-a făcut întocmai "cerşetor", adică să aibă nevoie de alţii, mai ales de cei care au fost sânul ideal al originilor sale, adică iezuiţii. Astfel, a ales - ca spaţiu extrem de aşteptare a momentului întâlnirii depline şi directe cu Dumnezeu ("faţă în faţă", cum scria Apostolul Paul) - comunitatea călugărească din Gallarate. Crepusculul său nu a fost unul opac şi inert; vocea sa, de acum slabă, încă răsuna, mesajul său continua să fie pentru mulţi, creştini sau nu, un punct de referinţă, cuvintele sale scrise prin tastele uşoare ale unui computer sau prin mâinile celui care era alături de el continuau să mângâie, dar şi să provoace, să dea încredere, dar şi să neliniştească acele conştiinţe lâncezi. Ba chiar încă, ştiau să-l indice pe Dumnezeul cuvântului luminos şi pe Dumnezeu silenţios pe care mulţi îl cred absent sau inexistent, în timp ce este numai un mister foarte înalt care trebuie descoperit.

Multe altele s-ar putea aminti despre această figură cu atâtea trăsături: să ne gândim numai la seria importantă a celor optsprezece scrisori pastorale, începând de la aceea vestită despre Dimensiunea contemplativă a vieţii la începuturile episcopatului său (1980-1981). Ca pecete la această schiţare esenţială a biografiei sale, să ne gândim că sunt emblematice pentru opera lui Martini două cuvinte de matrice latină folosite de vocabularul teologic pentru a defini misiunea păstorului în Biserică. Este, înainte de toate, termenul "magisteriu" care se întemeiază pe magister, "învăţătorul", dar şi "stăpânul" din cultura clasică. În rădăcina sa este conţinut adverbul magis, "mai mult". Aşadar, se denotă o funcţie de "superioritate", însă nu de trufie, ci de conducător, cam aşa cum face păstorul "bun/frumos" descris de Isus în a patra Evanghelie: "El merge înaintea oilor, iar ele îl urmează, pentru că îi cunosc vocea" (In 10,4). Vocea păstorului răsună puternic şi clar, toiagul său indică "drumul corect" şi "dă siguranţă" (Ps 23,3-4) şi turma înaintează de-a lungul acelui drum, ascultând cuvântul conducătorului. Pentru aceasta, în cenacol, în ultima seară a vieţii sale pământeşti, Cristos declară explicit: "Voi mă numiţi Învăţător şi Domn, şi bine spuneţi, pentru că sunt" (In 13,13).

Dar Isus rosteşte acea frază chiar în timp ce este în genunchi şi spală picioarele discipolilor, într-un gest extrem de slujire. Iată, aşadar, celălalt cuvânt: "minister", care se întemeiază pe latinescul minister, "servitorul", un termen care are ca rădăcină adverbul minus, "mai puţin". De fapt, adevăratul păstor trebuie să se dăruiască pentru turmă, ba chiar "îşi dă viaţa pentru oi" (In 10,11). Şi motoul autobiografic al lui Cristos este emblematic: "Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Mc 10,45). "Magisteriul" cardinalului Carlo Maria Martini a fost un adevărat "minister": participarea credincioşilor şi a tuturor cetăţenilor ambrozieni, şi ecoul lumii întregi la evenimentul dispariţiei sale, şi amintirea la un deceniu de distanţă sunt atestarea cea mai vie şi incisivă.

(După L'Osservatore Romano, 31 august 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 331.